Eschbach Andreas

Din cauza toleranţelor de fabricaţie, o încuietoare se abate obligatoriu de la idealul teoretic. Chiar dacă nu se observă cu ochiul liber, găurile nu sunt exact pe aceeaşi linie. Ceea ce înseamnă că cuiele acţionează cu forţe diferite, şi în acest fel la o încuietoare are loc un gen de succesiune naturală, în cadrul căreia saltă ştifturile de închidere.

Şi în cele din urmă toate metalele sunt elastice. Când se pomeneşte acest lucru, majoritatea oamenilor rămân uimiţi. De fapt metalele nu sunt moi, dar sunt, de exemplu, mai elastice decât cauciucul: dacă două bile, una din oţel, cealaltă din cauciuc, având aceeaşi greutate, sunt lăsate să cadă pe o suprafaţă dură, bila de oţel va sări mai sus decât bila din cauciuc. Datorită acestei elasticităţi, de fiecare dată când un cui este împins atât de mult în sus încât linia de secţionare ajunge la graniţa dintre cilindrul de închidere şi carcasă, se simte un şoc fin, dar sesizabil cu un simţ tacdl fin. Acesta provine de la despărţirea miezului şi carcasei ştiftului. Şi ce este cel mai important: dacă tensiunea de forfecare este menţinută, rămân despărţite.

Cu alte cuvinte, în acest fel nu este necesar ca toate ştifturile să fie în poziţia corectă în acelaşi timp. Pot fi aduse pe rând în această poziţie. Şi imediat ce ultimul cui este corect poziţionat, încuietoarea se deschide.

Acesta este principiul de bază. Sună simplu, dar este nevoie de perseverenţa unui tânăr chinuit pentru însuşirea simţului tactil necesar. Pe atunci aveam treisprezece ani şi eram obsedat de atingerea scopului meu: să înving o dată pentru totdeauna duşmanul meu de moarte mecanic. Degetele ajunseseră să îmi sângereze. Săptămâni de-a rândul visam ştifturi şi cilindri care se mişcau de la sine. Inga trebuia tot mai des să mă silească să mănânc, şi poate că această febră care mă măcina a fost aceea care m-a impulsionat să iau decizia de a merge la Stockholm, unde să încercăm să supravieţuim.

Când am plecat, am plecat pe uşa din faţă, pe care am încuiat-o după noi. In perioada noastră petrecută la oraş nu a mai trebuit să mai sparg nici un ochi de geam. Găsisem secretul lui „Sesam, deschide-te!” Era la începutul anilor '80 şi nu îmi rezista nici o uşă. Se prefigura cariera mea de spărgător.

Şi cum am spus deja, perioada noastră modernă a electronicii este de partea mea. Astăzi dispozitivele convenţionale mecanice de închidere nu mai reprezintă o afacere lucrativă. Chiar şi cele mai scumpe încuietori devin tot mai inutile. Iar broasca de la cabinetul dentistului Henrik Ubbesen numai scumpă nu era. Nu a fost nevoie nici măcar să mă uit la ea. Puţină încordare, un şoc, şi în cinci secunde era deschisă.

De aici, de sus, aveai o privelişte frumoasă. Astăzi după-amiază, când îmi jucam rolul de comisionar-pizza, nu am putut să o apreciez corespunzător, dar acum, după căderea întunericului, dintr-un birou cufundat şi el în întuneric, priveliştea oraşului îmbrăcat în lumini portocalii-roşii şi galbene era copleşitoare.

Am trăit deseori momente ca acestea. Era momentul înainte ca lucrurile să devină serioase. Orele în care trebuia să stau într-o ascunzătoare, înainte de a cuteza să îmi fac apariţia din nou. Stătusem ghemuit în fişete, balansasem deasupra unor colace de closete, mă ascunsesem în instalaţii sufocante de încălzire, ori zăcusem nemişcat într-un cărucior sub nişte rufe murdare. In această fază trebuie să rămâi calm, să laşi timpul să treacă cu indiferenţă, să fii pregătit pentru clipa acţiunii.

Nu mişcăm, respiram cu gura semideschisă. Să rămâi liniştit, despre asta era vorba acum. Am coborât pleoapele şi am ascultat cu atenţie. Caloriferele susurau încet, unul dintre ele parcă picura. Şi trosnetul acesta de unde provenea? Am redeschis ochii şi am privit în jur până când m-am dumirit că trebuia să fie de la îmbrăcămintea exterioară a clădirii, care acum, în frigul tot mai muşcător al nopţii, se contracta.

Intre Sergelgatan şi Sveavăgen se înălţau cinci blocuri înalte construite asemănător. Clădirea în care mă aflam se oglindea în mozaicul ferestrelor întunecate al clădirilor vecine. Astfel am putut să stabilesc că la etajul de deasupra mea mai ardea lumina.

M-am întors şi am păşit prudent prin încăperile întunecate ale cabinetului. Un bun exerciţiu. Când intrasem, mirosea pătrunzător a dezinfectant; era acel iz de natură chimică asociat automat cu cabinetul dentar şi care pentru o fracţiune de secundă îţi reamintea de orele de groază petrecute cu freza în gură. Dar te obişnuiai cu el. Eram sigur că nu se schimbase nimic la acest iz şi nu l-am mai băgat în seamă.

În fiecare încăpere, de perete era atârnat câte un ceas mare, cu limbi groase ce puteau fi văzute cu uşurinţă chiar şi în semiobscuritate. Trebuia să mă silesc să nu urmăresc trecerea fiecărei secunde. Timpul trecea încet, şi asta toca nervii.

Linişte? Era iluzoriu să vrei să găseşti liniştea. Ce se întâmpla acum nu semăna cu o misiune normală din vremurile bune. Asta era o chestiune de viaţă şi de moarte. Dacă în această noapte dădeam de o urmă a legăturii dintre Rutlipharm şi răpirea nepoatei mele, mai devreme sau mai târziu vor muri oameni. Iar Kristina va trăi. Ceea ce se va întâmpla cu mine rămânea de văzut. '

Mi-am scos la iveală mănuşile din piele subţire şi mi le-am tras cu atenţie pe mâini. Nu strica dacă exersam puţin.

M-am uitat pe birouri, am tras sertarele, am frunzărit cartotecile şi documentele. Doctorul Ubbesen era un om ordonat. Existau registre separate pentru alimentarea cu combustibil, cheltuielile cu materiale de birotică şi pentru notele de plată de la restaurante. În primul sertar de jos era o cămaşă împăturită cu atenţie, într-o pungă de la curăţătoria din Sergelgatan. Alături se mai aflau două cravate înfiorătoare, nişte ochelari de rezervă şi o mulţime de cărţi de vizită.

Am răsfoit curios dosarele pacienţilor, dar am renunţat repede, pentru că înţelegeam prea puţin termenii de specialitate pentru a pricepe ceva din adnotări ca B4, GKr sau fem+6m.

Mi-au trezit interesul câteva dulapuri din antreu, prevăzute cu încuietori mai jalnice decât cea de la intrarea în cabinet. Dar nu erau decât dulapurile asistentelor. În primul se părea că se depozitau cutii de lapte condensat, în orice caz era un arsenal întreg. Al doilea adăpostea un taior complet pentru ocazii festive, împachetat cu grijă în folie de plastic, pantofi cu toc înalt, poşetuţă cu make-up şi lenjerie incitantă cu danteluţă. Oare în ce scop? În interiorul celui de al treilea dulap erau lipite fotografii ale unor bebeluşi.

În fiecare încăpere, în cuiere erau atârnate halate albe, o mulţime. Am palpat buzunarele – oamenii obişnuiesc să poarte asupra lor lucruri a căror folosinţă era la modă, iar pentru un spărgător este uneori concludent să ştie ce obiecte sunt la modă pe moment – dar toate erau goale. Nici o cheie, nici o hârtiuţă cu o notiţă, nimic.

Înapoi la fereastră. Trag aer în piept. Las timpul să treacă. Inima îmi bubuie.

Voi urca acolo şi voi întoarce totul pe dos, fără să mă intereseze pierderile. Că Riidipharm se afla în spatele răpirii Kristinei nu încăpea discuţie. Întrebarea era doar cum a fost organizată răpirea. Faţă de Hans-Olof, din prudenţă, nu îmi exprimasem grijile, dar faptul că şeful răpitorilor vorbea doar engleza, şi anume o engleză chinuită, nu îmi plăcea deloc. Dacă dispui de contactele corespunzătoare şi de suficienţi bani, astăzi pod să plăteşti fără probleme ticăloşi care operează pe plan internaţional şi care nu se dau în lături de la nici o mârşăvie. Dacă aveam ghinion, acţiunea putea fi coordonată din centrala concernului, fără ca filiala de aici să ştie ceva.

Dar acţiunea trebuia să fie coordonată de undeva. Şi graba mă presa ca niciodată până acum.

În oglinda reprezentată de frontispiciul de sticlă al clădirii alăturate am văzut cum lumina de la biroul aflat pe colţ deasupra mea s-a stins. Am tras cu urechea, cu gura larg deschisă, pentru a respira cu cât mai puţin zgomot. Undeva deasupra capului meu se auzeau paşii mai multor bărbaţi. Dentistul avusese dreptate, clădirea era într-adevăr foarte slab izolată fonic. Se auzea cum urca liftul. Un „ping!” înăbuşit, un susur ce cobora, apoi brusc parcă se instală adevărata linişte. Încetase şi trosnetul îmbrăcăminţii exterioare a clădirii. Instalaţia de încălzire nu mai gâlgâia, probabil că fusese trecută pe funcţionare de noapte. Până când voi termina eu, se va face frig.

Am luat scurta din cuierul pe care o lăsasem când intrasem. Era o scurtă cu două feţe. Când intrasem în clădire, o purtasem în exterior cu partea bătătoare la ochi. În lift o întorsesem cu partea pestriţă spre interior şi coborâsem la etajul opt îmbrăcat cu o scurtă bej-deschis decentă. Deşi scurta ţinea de cald, era confecţionată dintr-unul din acele materiale ultramoderne – asortat cu denumirea potrivită de High Tech – care putea fi împăturit fără efort până ce ajungea la o dimensiune care îţi permitea să o bagi într-un buzunar, iar cu ajutorul unui cordon elastic puteai să o porţi în jurul şoldurilor. Am controlat setul cu scule. Totul era acolo, inclusiv lanterna. Aceasta dispunea de o coardă cu care se putea fixa pe piept, avea unghiul de iluminare mic şi îţi dădea posibilitatea să ai ambele mâini disponibile.

Am aruncat o privire asupra ceasului. Era trecut de miezul nopţii.

Se auzi semnalul liftului şi apoi paşi înceţi şi grei pe coridor. Paznicul. M-am lipit cu răsuflarea tăiată de unul dintre dulapuri, gata să mă ascund în el, nu tocmai original, ştiu, dar suficient în cazul în care instrucţiunile îl obligau pe paznic să bage capul în fiecare birou şi cabinet, la fiecare rond.

Dar fie că instrucţiunile nu prevedeau acest lucru, fie că el nu le respecta. Merse de-a lungul coridorului şi reveni, şi liftul susură din nou.

Am scos din geantă o şapcă neagră, pentru schi, şi am pus-o pe cap. Fusese cea mai subţire pe care o găsisem la magazinul cu articole sportive, dar curând începu să mă deranjeze pentru că era prea călduroasă. Dar era obligatorie. Faptul că astăzi după-amiază nu văzusem camere video în biroul de la Rudipharm nu însemna neapărat că ele nu existau. Se putea foarte bine să fie din cele miniaturale. Şi, ca şi până acum, nu voiam să fiu recunoscut în cine ştie ce înregistrări.

Am privit afară, în noapte, până când ceasul arătă ora unu. Apoi m-am pus în mişcare. De acum trebuia să am încredere în instinctele mele.

CAPITOLUL 24

M-am strecurat afară din cabinetul dentar şi m-am dus spre capătul coridorului, unde era accesul la scara de incendiu, o casă a scării întunecoasă, din beton gros.

Cum se obişnuia la scările de incendiu, aceasta era şi ea dotată cu uşi ce se puteau deschide doar din interior. Ceea ce însemna că, dacă părăseai printr-una dintre ele etajul la care te aflai, nu mai puteai să intri la un alt etaj. Asta în cazul în care nu dispuneai de o cheie. Sau, ca mine, de o modalitate de a evita încuietorile.

Pentru că scările de incendiu sunt destinate situaţiilor excepţionale, acolo unde se puteau accesa erau plasate avertizări vizibile că nu pot fi utilizate decât în situaţii de urgenţă. In plus, fiecare clanţă se află în legătură cu un aparat care declanşa automat alarma imediat ce apăsai pe clanţă şi deschideai uşa.

Există o întreagă gamă de sortimente din aceste aparate produse de diverşi fabricanţi. Aparatul instalat la High Tech Building avea o casetă metalică lăcuită, montată deasupra încuietorii, din ea coborând un cablu-laţ prins tensionat de clanţă. O inscripţie decentă te informa că aveai de-a face cu un produs Reynolds SureAlarm Professional SEC-1001.

Impresionantă denumire, nu? În realitate firma Reynolds, cu sediul în Sussex, Anglia, este de mare ajutor breslei noastre, iar aspectul exterior este cel mai profesional lucru din afacerea lor. Principiul afacerilor acestei firme este de a imita produse ale unor firme renumite, ceea ce înseamnă că se limitează la imitarea funcţiunilor, lucru verificabil de către client. Complicata activitate internă a aparaturii, menită să le facă viaţa grea oamenilor de felul meu, este complet ignorată. Branşa producătorilor de dispozitive de alarmă şi de siguranţă este un câmp de activitate generos pentru o filosofie comercială de acest gen, pentru că majoritatea covârşitoare a dispozitivelor de siguranţă comercializate nu ajung niciodată să fie utilizate, ci sunt înlocuite, după o vreme, cu altele noi. Şi când totuşi se întâmplă ceva, la acest ceva au contribuit atât de mulţi factori, încât fie dezvinovăţirea este formulată foarte frumos, fie se ajunge la procese interminabile. Chiar şi ţinând cont de unele despăgubiri ocazionale, firma Reynolds tot îşi permite să vândă mult mai ieftin decât concurenţa suficient de fraieră încât să dezvolte sisteme de siguranţă bine chibzuite, greu şi chiar imposibil de biruit. Şi, pentru că serviciul extern, datorită comisioanelor exorbitante – pe care firma şi le poate permite mulţumită tocmai profiturilor uriaşe obţinute din diferenţa de-a dreptul obscenă dintre costurile de producţie şi preţurile de vânzare – atrage profitorii cei mai îndrăzneţi ai vânzărilor ca muştele la o grămadă de rahat, vânzările cresc an de an. După cum am mai spus, timpul este de partea mea.

Dispozitivul pe care îl aveam în faţă ar declanşa fără îndoială alarma, dacă aş trage cu putere de cablul-laţ sau dacă aş încerca să îl îndepărtez ori să îl tai. Dar dacă îl aveai măcar o dată în mână, îţi dădeai seama că nu era bun de nimic. Era o copie a unui alt dispozitiv, într-adevăr solid, pe care 0 puteai găsi la Reynolds numai în geanta reprezentantului: cumpărat pe ascuns, revopsit şi reinscripţionat ca obiect demonstrativ pentru clienţi. Dispozitivul vândut şi instalat nu avea de fapt o carcasă din oţel, ci una din plastic metalizat, aşa cum găsiţi la cele mai ieftine sortimente de robinete pentru camerele de baie. Interiorul era ca şi gol, prin urmare, şi simţitor mai uşor, de aceea se urmărea cu mare atenţie ca el să fie montat numai de către „personalul de specialitate” al firmei Reynolds. Iar dacă vreun spărgător care trăia în Suedia nu ştia că acest dispozitiv devenea tăcut ca un peşte dacă ţineai la o înălţime moderată un magnet destul de puternic, atunci acest spărgător nu putea fi decât un analfabet provincial.

Din interior se auzi un zgomot uşor atunci când am fixat magnetul cu bandă adezivă şi când câmpul magnetic a blocat amărâtele de componente ale mecanismului de declanşare. De acum puteam să scot laţul şi să apăs clanţa uşii. Acolo unde era posibil, preferam să evit distrugerile, pentru că astfel posibilităţile de ştergere a urmelor erau mult mai mari.

În casa scării era frig şi mirosea a stătut ca în mormântul unui faraon. Am urcat un etaj şi m-am lăsat în genunchi în faţa uşii de urgenţă de la etajul firmei Riidipharm.

Dispozitivul de alarmare era practic fixat pe geamul securizat cu sârmă, aşa că magnetul meu putea acţiona şi din spatele dispozitivului. Mi-am lipit urechea de geamul rece în timp ce fixam magnetul şi am auzit şi aici zgomotul produs de blocarea mecanismului de declanşare a alarmei. Pentru a descuia broasca am avut nevoie cam de treizeci de secunde, după care mă aflam înăuntru.

Eram înconjurat de linişte şi de mirosul tulburător al birourilor părăsite. Resturi nesesizabile de fum rece se amestecau cu emanaţiile conţinând ozon ale copiatoarelor, cu parfumul cafelei şi cu izul veselei nespălate, cu aroma prafului ars produsă de ventilatoarele computerelor pe parcursul întregii zile. Am făcut rapid un tur prin toate încăperile, pentru a mă asigura că eram cu adevărat singur: încă un obicei de om suspicios. Luasem acest obicei după ce odată, într-un birou, mă trezisem faţă în faţă cu cineva care adormise şi care fusese deranjat tocmai de zgomotul făcut de mine. A trebuit să îl dobor şi să îl leg, ceea ce uram să fac.

Acest pericol nu mă mai ameninţa aici; eram cu adevărat singur. Poate că nu era chiar atât de epuizant să lucrezi pentru Rutlipharm. În trecere deschideam rapid dulapurile cu mape, îmi aruncam privirea pe etichetele cu conţinutul dosarelor din etajere şi plimbam lumina lanternei peste documentele izolate, din pură rutină şi pentru a-mi face o primă impresie. Nu mă aşteptam să dau peste un dosar „Şantajarea Comitetului Nobel” sau peste un plan al oraşului pe care să fie însemnat cu o cruciuliţă „Locul unde este ascunsă Kristina Andersson”, şi nici nu am găsit aşa ceva.

În cele din urmă m-am pus pe treabă serios şi m-am îndreptat către biroul şefului.

În orice clădire biroul şefului este relativ uşor de găsit: din motive pe care eu nu le înţeleg, dar care par general valabile, el se află în colţul etajului şi, dacă există mai multe etaje, el se află la etajul aflat cel mai sus. Nu este o chestiune de perspectivă, care de multe ori ar fi mai bună în alt loc, ci trebuie să fie un instinct adânc înrădăcinat – ca să zicem aşa, o arhitectură a puterii – care determina alegerea. Indiferent de explicaţie, mie îmi uşurează munca. Identificarea biroului şefului este desigur o joacă de copil, căci acesta nu este doar mai mare decât celelalte birouri, dar dotările lui sunt de regulă şi mai costisitoare.

Firma Rutlipharm nu era o excepţie. Alături de uşa biroului din colţ stătea scris Dr. Reto Hungerbuhl pe o tăbliţă interschimbabilă, lucru ce îl consideram foarte bine gândit, pentru că era foarte posibil ca în curând tăbliţa cu numele să fie schimbată. Priveliştea din birou către Sveavăgen nu era spectaculoasă; în birou mai erau un covor persan şi o garnitură de fotolii, scaune, canapea cu design suedez, din categoria celor scumpe. Când te aşezai la biroul mare şi bine ordonat, aveai în spate, atârnată pe zid, o pictură în ulei oribilă.

Iar în spatele unei uşi de dulap înguste se zărea partea din faţă a unui mic seif blindat.

Deschiderea seifurilor blindate, pe cât posibil fără a lăsa urme, face parte dintre dexterităţile de rutină obligatorii în branşa mea, dar fireşte că în lipsa posibilităţilor de exersare din viaţa civilă nu poate fi însuşită pe cont propriu. Principiile fundamentale ale acesteia mi-au fost amănunţit explicate de către un coleg de celulă în timpul primei mele scurte detenţii. După eliberare, timp de o săptămână am pătruns în fiecare noapte la acelaşi mic comerciant de maşini uzate, până când, în sfârşit, am reuşit să îi dau de cap seifului acestuia. Nu am luat de acolo nici măcar un bănuţ; totul fusese gândit doar în scop educativ.

Aici aveam de-a face cu un model elveţian. In Elveţia se produc nu numai ceasuri vestite, acest popor milităros de munteni este neîntrecut şi în ce priveşte fabricarea seifurilor blindate. Este cu adevărat dificil să le deschizi. Spre deosebire de broaştele cu cilindru, cu unele seifuri o dai în bară. Iar cel din faţa mea era un astfel de candidat.

Era un WA-60 Forte EN3, un produs Waldis Tresore GmbH Rumlang, ale cărui mici seifuri se numără printre cele mai rezistente din lume. Prescurtarea EN3 reprezintă gradul de rezistenţă după normele europene, care erau pe punctul de a înlocui clasificările VDMA şi VDS cunoscute de mine: cel puţin pentru seifurile de această dimensiune însemna categoria a doua.

Cu alte cuvinte, domnul doctor Reto Hungerbiihl avea într-adevăr ceva de ascuns.

Dar nu este obligatoriu ca taina decisivă să se afle în interiorul unui seif. Planificările întâlnirilor, agendele, notiţele luate în timpul unei convorbiri telefonice, adnotările făcute pe alte documente de pe birou sunt deseori adevărate mine de informaţii cu privire la nume, numere de telefon sau planuri. Mai scosesem la iveală din computere chestii interesante şi, în măsura în care putusem urmări evoluţia lucrurilor, şansele mele crescuseră în ultimii ani: între timp un calculator devenise indispensabil pe masa de lucru a unui şef, iar funcţiunile de căutare ale sistemelor actuale erau parcă făcute pentru oamenii din branşa mea.

Aşa că am pornit calculatorul lui Reto Hungerbiihl şi pe cel al secretarei lui. Mi-au trecut prin mână şi documentele de pe birourile lor, calendarele şi celelalte. Am găsit interesantă colecţia de tablete-vitamine, capsule cu ginseng şi ceaiuri medicinale pe care femeia o adăpostea în sertarul ei: niciunul dintre acestea nu provenea de la firma Riidipharm.

Interesant, dar fără importanţă. Nici calendarele nu conţineau nimic care să mă ajute ori care să mă pună pe vreo direcţie. Când monitorul se lumină, m-am ocupat de computer, care solicita o parolă pentru accesul la serverul central.

Bineînţeles că nu cunoşteam parola. M-am uitat în locurile în care oamenii care nu aveau încredere deplină în memoria lor îşi notau de obicei parola – pe dosul tastaturii, pe un bileţel aflat în sertarul de sus, printre documentele de pe masă, în dreptul numărului de telefon notat în agendă – dar nu am găsit nimic.

Era supărător, dar nu surprinzător. De obicei secretarele au o memorie preajsună pentru a mai avea nevoie de astfel de trucuri. Poate că voi reuşi cu calculatorul şefului.

Dar nici acolo nu am avut noroc. După cum se părea, Reto Hungerbiihl era un om prevăzător.

Aşa cum am mai spus, eu nu sunt un hacker. Totuşi, mă pricep suficient la computere, pentru ca în astfel de cazuri să nu mă descurajez. Oricum serverul nu mă interesa în mod special; interesul meu era orientat către hard-discul calculatorului lui Hungerbiihl.

Am scos discheta pe care o aveam în mica mea trusă cu scule: o dischetă de sistem cu sistem de funcţionare MS-DOS 5.0, mică, demodată. Subţiasem în aşa măsură programul de sistem, încât îi adaptasem şi un program de căutare, care nu era nici pe departe atât de confortabil ca o funcţiune de căutare modernă, dar nu era mai puţin eficient. Tot ce aveam de făcut era să pornesc din nou calculatorul, cu discheta mea introdusă în lăcaşul respectiv, şi nici un secret nu îmi mai rămânea ascuns.

Dar, spre imensa mea consternare, acest computer nu avea acel lăcaş. Şi nici locaş pentru CD-ROM.

Nu-mi venea să cred. Cum Dumnezeu obţineau oamenii aceştia informaţiile din aparatele lor? M-am dus în birourile vecine; peste tot era la fel. Aha, internetul! Comunică nu numai în interiorul biroului, ci şi prin reţeaua externă. Astăzi nu se mai trimit dischete prin poştă. Singurul computer care dispunea de un astfel de locaş era probabil serverul, care dracu' şde pe unde era. Şi nu avea nici o importanţă; accesarea serverului depăşea cu mult cunoştinţele mele de hacker.

Fir-ar să fie! Am închis calculatorul şi m-am afundat în fotoliul de piele; priveam diversele fotografii de familie înrămate de pe biroul lustruit şi după un timp am observat că abia mă stăpâneam să nu dau de perete cu una dintre ele.

Deci, seiful. Ar trebui cel puţin să încerc, dacă tot eram aici.

Fără prea mari speranţe, m-am aplecat în faţa dulapului în care era seiful. Având în vedere sarcina atât de solicitantă intelectual, este important ca poziţia corpului să nu fie obositoare, cu atât mai mult cu cât atenţia este oricum slăbită din pricina îndoielii. Seiful prezenta o uşă care se închidea fără a lăsa nici o crăpătură, partea cu balamale fiind asigurată suplimentar, deci nu oferea un punct de atac pentru daltă ori pentru altă unealtă. In plus, încuietoarea era una electronică, cu cifre, de grosimea unui deget. Cu bătrânul stetoscop nu făceam nimic aici. Şi ca să pătrund încă o dată aici, cu scule grele, era riscant chiar dacă aş fi reuşit să şterg urmele. Mai ales că nici nu le aveam.

Aproape că n-aş fi băgat de seamă. Dacă nu aş fi stat pe jos, nu aş fi avut nici o şansă s-o descopăr. Şi aşa privirea mi-a căzut doar accidental pe marginea subţire a unei bucăţi de hârtie aflată deasupra seifului, în spaţiul îngust dintre partea superioară a seifului şi raftul de jos al dulapului.

Bingo! Am extras-o şi mi-am dat seama ce găsisem. Nu mă înşelam, era codul seifului, notat pe spatele unei cărţi de vizită, probabil a tehnicianului care îl montase.

De partea mea nu era doar timpul, ci şi comoditatea umană.

Seiful conţinea tot felul de hârtii, dintre care unele fără importanţă. De exemplu, de ce naiba păstra Reto Hungerbiihl la el în seif un teanc de chitanţe ale unor plăţi făcute cu cărţi de credit? Aproape toate erau note de plată de la hoteluri, totdeauna pentru o noapte, la acelaşi interval de aproximativ două săptămâni, toate din Uppsala. O amantă misterioasă? Aş paria pe asta. Cineva cu o asemenea poziţie profesională era dator să aibă o amantă. Probabil una drăguţă, tânără, care se lăsa impresionată de un tidu şi de un portofel doldora. Pentru ce altceva era bună o astfel de funcţie?