Eugen cizek istoria literaturii latine



Yüklə 2,43 Mb.
səhifə2/54
tarix27.10.2017
ölçüsü2,43 Mb.
#16666
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   54

Contextul politic intern

Realitatea politică esenţială a primelor două secole d.C. este monarhia absolută. Teoretic statul roman continua să fie o republică, dar senatul şi poporul roman transferau cele mai relevante competenţe ale lor unui singur om, de pildă la „întronarea" lui, printr-o „lege curiată despre imperiu", tex curtata de imperio. Aceste competenţe se întemeiau pe cele trei pârghii reliefate de noi în volumul anterior, adică în capitolul introductiv asupra „secolului" augusteic: imperium proconsular major, care asigura comanda supremă a forţelor armate şi controlarea tuturor provinciilor sau guvernarea lor directă, puterea tribuniciană şi pontificatul maxim, îndeobşte ansamblul capacităţilor religioase ale împăratului. în virtutea faimoasei auctoritas, moştenită de la August, preeminenţă morală, capacitate de a creşte şi de a face să crească, toţi împăraţii au guvernat ca suverani autoritari, chiar dacă n-au beneficiat de faţada ideologică şi de puterea constrângătoare a monarhilor din imperiul târziu: dominatul a continuat şi în acelaşi timp s-a opus Principatului. Romanii n-au acceptat uşor un autoritarism, care se potenţa necontenit, de la o domnie la alta, de la un împărat la altul. într-un discurs atribuit lui Galba şi destinat succesorului acestuia, însă în realitate adresat împăraţilor, care erau contemporani operelor sale, Tacit subliniază că romanii nu mai puteau restaura republica, dar nu erau dispuşi să accepte total despotismul teocratic: „vei domni peste oameni, care nu pot suporta nici libertatea întreagă, nici deplina sclavie,, (Hist, 1, 16, 9).

Au domnit în ordine din următoarele dinastii: Tiberiu (14-37 d.C.), Gaius, supranumit Caligula (37-41), Claudiu (4l-54), Nero (54-68) din dinastia lulio-Claudienilor, Galba (68-69), Otho(69), Vitellius (69), ca împăraţi efemeri, Vespasian (69-79), Titus (79-81), Domiţian (81 -96), din dinastia Flavienilor, Nerva (96-98), Traian (98-l17), Hadrian (117-l38), Antoninus Pius (138-l61), Marcus Aurelius, asociat câţiva ani cu Luduş Verus (16l-l80), Commodus (180-l92), din dinastia Antoninilor. lulio-Claudienii reprezentau una dintre marile familii aristocratice din vremea Republicii, Flavienii „elita" municipală italică, în vreme ce Antoninii proveneau aproape toţi din familii provinciale. Această evoluţie ilustra transferul influenţei politice şi al componenţei ordinelor sociale importante de la Roma spre Italia şi ulterior spre provinciile occidentale. Teoretic, monarhia imperială nu era ereditară, dar îndeobşte împăraţii şi-au desemnat din vreme succesorii din propria familie şi le-au transferat chiar o parte dintre competenţele lor. După 69 d.C, în rândurile opoziţiei senatoriale s-a preconizat înlocuirea eredităţii de facto a puterii imperiale prin alegerea ca principe a celui mai bun senator. Scriitori ca Tacit şi Pliniu cel Tânăr (Hist., 1, 16, 2 şi Pan., 7, 5) au pledat cu fervoare pentru înlocuirea eredităţii prin adoptarea ca succesor la puterea imperială a celui mai bun cetăţean. Totuşi, Antoninii au adoptat, ca fii, senatori din alte familii, însă în general ei n-au avut moştenitori drecţi. Pe de altă parte, cei adoptaţi proveneau de regulă dintre rudele mai îndepărtate ori dintre susţinătorii împăraţilor pe tron. Hadrian era nepot al lui Traian şi căsătorit cu o strănepoată de soră a acestui împărat. El a încercat, la rândul său, să lase Imperiul fiului său natural, pe când Marcus Aurelius se înrudea de fapt cu Traian şi cu Hadrian11. De fapt, sub Antonini s-a petrecut un fenomen similar celor survenite în vremea lulio-Claudienilor: dinastia imperială şi familiile care gravitau în jurul său se înrudeau între ele pe mai multe linii şi continuau să contracteze alianţe matrimoniale, ce nu le împiedicau să se lichideze fizic fără milă. în ultimă instanţă, Marcus Aurelius, împăratul filosof, singurul dintre Antonini care a avut un fiu, a lăsat Imperiul lui Commodus. Acesta sa dovedit incapabil să domnească şi a prilejuit statului roman o gravă criză politică.

A funcţionat, mai ales în secolul I d.C, antinomia între concepţia augusteică şi cea antoniană despre monarhie, inspirate fiecare de modele cândva elaborate respectiv de August şi de Marcus Antonius. împăraţii care au fost adepţii concepţiei antoniene, precum Caligula, Nero, Vitellius, Domiţian, Commodus şi, în forme mai prudente, Claudiu, Otho, Vespasian, Hadrian, au militat pentru potenţarea exacerbată a absolutismului, eluctarea vestigiilor republicane, confiscarea unei părţi dintre bunurile materiale enorme de care dispunea ordinul senatorial. Asemenea împăraţi

399

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C.



impuneau la Roma o monarhie teocratică de tip greco-oriental, în care principele să fie considerat stăpân şi zeu, coborât printre oameni, dominus et deus, cum era celebrat - desigur oficios şi nu oficial - Domiţian. Alţi împăraţi ca Tiberiu, în prima parte a domniei, Galba, Titus, Nerva, Traian, Antoninus Pius şi Marcus Aurelius şi-au propus respectarea formelor tradiţionale, colaborarea, până la un punct, cu senatul şi mai ales cruţarea prestigiului său, statutului, status, şi averilor senatoriale. Dar, în realitate, chiar în timpul domniilor acestor împăraţi, autoritarismul n-a diminuat, ci, dimpotrivă, s-a dezvoltat sensibil. Chiar Antoninus Pius, exaltat de senatori pentru toleranţa sa, n-a redus în profunzime absolutismul epocii. Iar Traian a tras cu abilitate profit din oboseala creată de lungile confruntări politice, desfăşurate în vremea Flavienilor: a tratat cu precauţie senatul, a realizat o politică de consens şi reconciliere internă, pe baza expansiunii externe, însă a consolidat puterea imperială absolută, mai ales la sfârşitul domniei sale. De altfel senatul era afectat de incompetenţă şi dezinteres pentru demersul politic. Pliniu cel Tânăr observă că, sub Domiţian, senatorii uitaseră să-şi îndeplinească rolul politic şi că nu se redresaseră nici în vremea lui Traian. Cu prilejul sufragiului secret, unii senatori înscriau pe tăbliţele de vot glume de prost gust (Ep., 4, 25; 6, 54; 8,14). Hadrian a reorganizat dreptul şi a reformat profund statul roman, în direcţia centralizării accentuate a administraţiei, favorizării ordinului ecvestru, dezvoltării absolutismului, de fapt pregătirii tranziţiei spre dominat12.

în cercurile cultural-politice, în operele scriitorilor din secolul I d.C. s-a difuzat insistent antinomia între bunul monarh, tolerant şi conciliant, princeps, dar numit uneori chiar „rege", rex, şi tiran, despot înverşunat, tyrannus. In secolul al ll-lea d.C, scriitori ca Pliniu cel Tânăr, Aelius Aristide, împăratul Marcus Aurelius au legitimat pe plan ideologic politica Antoninilor. Ei au statuat o propagandă universalistă, întemeiată pe elogiul Romei, capitală a unui imperiu mondial şi a lumii civilizate. Totodată, din operele lor şi mai ales din cea a scriitorului grec Dion Chrysostomul se detaşează imaginea ideală a cârmuitorului acestui stat mondial. Princeps trebuie să fie omul providenţial, părintele pus de zei în fruntea oamenilor, în virtutea unei „majestăţi secunde", maiestas secunda, căci prima era cea a divinităţilor. Un asemenea mandatar al zeilor trebuie să fie însufleţit de simţul măsurii, moderatio, şi să respecte legile, pe care tot el le instituise, după cum crezuse de cuviinţă.

Dar împăraţii dispuneau de un aparat administrativ din ce în ce mai amplu. La origine, el nu substituise vechea administraţie, moştenită de la regimul republican, ci apăruse şi se dezvoltase în paralelă cu aceasta. Desigur însă că administraţia tradiţională a fost progresiv supusă unui proces de eroziune, de golire de substanţa reală, de care au beneficiat tocmai noile instituţii imperiale. Vechile structuri au fost conservate în virtutea formalismului mentalităţii specific romane, înalţii funcţionari imperiali, mai ales prefecţii cavaleri, controlau întreaga administraţie de stat. în fruntea lor se aflau prefecţii pretoriului, în principiu comandanţi ai principalei gărzi imperiale, dar de fapt învestiţi cu multiple atribuţii administrative şi judiciare, care îi transformau în adevăraţi vice-împăraţi. în afara Italiei, împăratul era reprezentat de guvernatorii de provincie imperială, „legaţi", legaţi, ai principelui şi de procuratori, care, în provinciile senatoriale, dispuneau în teorie de competenţe financiare, însă de fapt erau meniţi a controla întreaga activitate locală. Cum am semnalat în volumul anterior, în administraţia centrală, birourile, scrinia, la obârşie destinate gospodăririi domeniilor personale ale principelui, ajung să dirijeze politica externă şi internă, finanţele, justiţia, relaţiile cu provinciile ale statului imperial. La Roma, împăratul se sfătuieşte cu o serie de senatori şi cavaleri competenţi în diferite domenii şi pe care îi consideră .prietenii" săi, amici. Aceştia formează „consiliul principelui", consilium principis, care secundează împăratul în materie judiciară şi legislativă, ca şi în orientarea politicii externe a Imperiului. începând cu domnia lui Hadrian, acest consiliu devine un organ de guvernare minuţios structurat şi alcătuit din specialişti în drept, administraţie şi în politică generală.

încât, în practică, acest consiliu al principelui tinde să preia statutul de principal organ deliberativ al statului, care revenea în principiu senatului. într-adevăr, influenţa reală a senatului se află în necontenită scădere, deşi, în funcţie de mentalităţile romane, de formalism, dar şi de ritualism, se menţine prestigiul vechiului sfat al foştilor magistraţi. Pe de altă parte, în special în secolul I


400

POLITICA EXTERNĂ

d.C, senatul încearcă să se împotrivească diminuării ponderii sale politice. în pofida modificării masive a componenţei senatului, din motivele mai sus evocate şi a introducerii în rândurile lui a partizanilor şi favoriţilor împăraţilor, persistă o opoziţie senatorială destul de activă, sub lulio-Claudieni şi Flavieni, însă şi în timpul domniei lui Hadrian. După eşecul încercărilor de restaurare a vechilor structuri statale, în 41 şi în 42 d.C, această opoziţie nu mai era republicană, ci dorea numai prezervarea vieţilor şi averilor senatorilor şi respingea concepţia antoniană despre monarhia imperială. Noi senatori îşi însuşeau rapid atitudinile colegilor mai vechi din ordinul senatorial: încât se formează o adevărată mentalitate senatorială, fundată pe un orgoliu specific, pendinte de faimosul status al clarissimilor.

Un rol de importanţă cardinală în viaţa politică l-a jucat armata, alcătuită exclusiv din militari de profesie, angajaţi pentru un sfert de veac sau chiar mai mult. Armata reprezenta de fapt instrumentul şi temelia puterii imperiale; principii puteau fi desemnaţi de predecesori şi confirmaţi de senat, ei se urcau pe tron numai dacă aveau sprijinul forţelor militare13.

Un rol deosebit de important în asigurarea succesiunii şi în consolidarea puterii imperiale l-au deţinut pretorienii, care formau, cum am arătat, principala gardă imperială şi forţă a garnizoanei oraşului Roma. Ei erau recrutaţi aproape exclusiv din Italia, în vreme ce soldaţii din legiuni proveneau, mai ales începând din 69 d.C, din provincii. De altfel în anii 68 şi 69, şi, ulterior, după eliminarea lui Commodus, în 193 d.C, legiunile de la frontiere au intervenit masiv împotriva pretorienilor şi principilor întronaţi de ei. între cele trei forţe politice prevalente - împăratul, armata, senatul - s-a menţinut un echilibru foarte fragil, îndeosebi în secolul I d.C. Sub împăraţi cum au fost Tiberiu, în ultima parte a domniei, Caligula, Nero, Vitellius, Domiţian, Commodus, chiar Hadrian s-a instaurat la Roma o teroare apăsătoare. Disidenţa senatorială, sprijinită adesea de o'parte dintre ofiţerii gărzii pretoriene, a ripostat prin destul de numeroase conjuraţii, care au condus la lichidarea fizică a lui Caligula, Domiţian şi Commodus. Totuşi, de regulă, implicaţiile sângeroase ale conflictelor politice nu au depăşit limitele Romei şi ale Italiei.

Politica externă

în cursul secolului I d.C, împăraţii au practicat o politică externă îndeobşte defensivă, pe graniţa întărită, limes, şi pe frontiere naturale, cum erau Rinul şi Dunărea, la nord, Eufratul, la est, deşertul la sud, pe continentul african. S-au realizat numai câştiguri teritoriale minore, destinate mai ales ajustării favorabile a apărării Imperiului, cu excepţia Britanniei, parţial cucerite de Claudiu. Numai Nero şi Domiţian au privilegiat o defensivă mai flexibilă şi mai activă. însă Traian a reluat expansiunea Imperiului, prin cucerirea Daciei, în urma războaielor din 10l-l02 şi 105-l06 d.C, şi a teritoriului actual al Iordaniei. De fapt, Traian năzuia să echivaleze statul roman cu „lumea locuită" sau civilizată şi să-şi asigure spatele frontului, pe care urmărea să-l deschidă împotriva părţilor, de asemenea consideraţi a face parte din această „lume locuită". Cuceririle realizate în Orient de Traian, la sfârşitul domniei lui şi în cursul conflictului cu părţii, au fost însă abandonate de Hadrian, care a revenit la o politică de riguroasă defensivă. în timp ce Marcus Aurelius s-a străduit să stăvilească masivele atacuri şi presiuni exercitate de triburile germanice ale quazilor şi marcomanilor, la rândul lor împinşi spre Imperiu de alte seminţii barbare. Totodată, administraţia romană a fost confruntată cu unele rebeliuni provinciale, cum au fost cele ale britanilor şi mai ales cele, repetate, ale iudeilor.

De fapt, opinia publică romană se interesa destul de puţin de ceea ce se petrecea pe meleagurile Barbarilor (în Barbaricum), care nu făceau parte din lumea locuită şi unde nu existau bogăţii notabile şi mijloace de a percepe impozite. Dacia a fost cucerită de romani după ce ea fusese

401


685529

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C.

considerată a fi devenit parte integrantă din „lumea locuită". Numai Lucan percepea ameninţare! barbară ca o încercuire, iar Tacit sublinia pericolul reprezentat de germani. Totuşi, treptat s-a instalat la Roma un interes exotic pentru viaţa din Barbaricum, iar în secolul al ll-lea d.C. s-a manifestat dorinţa de a cunoaşte mai bine străinul, „celălalt" din afara Imperiului şi eventual chiai de a-l accepta în interiorul frontierelor statului roman14.

Mentalităţile, religia, filosofia

Au eşuat pe termen lung eforturile întreprinse de August, care încercase să asocieze instaurarea Principatului cu restaurarea vechii morale şi cu scoaterea din criză a mentalităţilor tradiţionale ale Cetăţii. Cu o anumită întârziere, firească, dar prelungită de strădaniile tradiţionaliştilor, inclusiv ale lui August şi Tiberiu, au emers un nou climat mental, noi structuri mentale, o nouă scară de valori, adecvate anti-Cetăţii, mai sus menţionate. S-a schimbat şi atitudinea faţă de provinciali. Romanii consideră că locuitorii provinciilor nu trebuie asupriţi fără milă. Cum am semnalat anterior, între domnia lui Nero şi cea a lui Hadrian s-au impus metavalori ca „demnitatea", dignitas, şi „rolul" bine jucat, persona, după ce n-a dat rezultate tentativa ultimului dintre lulio-Claudieni de a inculca romanilor un mod de viaţă şi o mentalitate întemeiate pe o existenţă inimitabilă, pe desfătări şi sărbătoare, pe lux şi pe întrecerile de talente, de tip elenistic. Oricum, până la sfârşitul Imperiului se menţine o aspiraţie către o adevărată „dolce vita". 0 inscripţie foarte relevantă declară că vânătoarea, băile, jocurile şi umorul constituie adevărata viaţă15. Noi modalităţi de discurs mental au fost în cele din urmă statuate şi ilustrate nu numai de Aelius Aristide, ci şi de Tacit, Suetoniu, ca şi de alţi scriitori, dar şi de artele plastice sau de ambientul secolului al ll-lea d.C.

Noul climat mental a înlesnit mutaţii substanţiale în domeniul religiei. Aproape nimeni nu mai credea în vechile divinităţi romane ale Capitoliului; însă s-au menţinut multă vreme, mai cu seamă în zonele rurale din Italia şi din provincii, culte .populare,,, mai ales rustice, şi unele credinţe în zei familiari, în Esculap şi zeităţile tămăduitoare, sau în divinităţi locale. Riturile tradiţionale, ritualismul în general rămân foarte vivace în gândirea religioasă. Se dezvoltă ca religie, mai ales politică, cultul imperial. August, Claudiu, Vespasian, Titus, Traian, Hadrian, Antoninus Pius, Marcus Aurelius şi rude ale lor au fost trecuţi, după moarte, în rândul zeilor, au devenit „divini", diui. în provincii apar temple ale acestor împăraţi-zei ori altare ale împăratului pe tron, asociat în Occident Romei personificate şi divinizate, unde slujeau ca sacerdoţi exponenţi importanţi ai ordinului decurional. La rândul lor, Augustalii întreţineau în paralelă un al doilea cult imperial, mai degrabă oficios.

Dar fenomenul religios cel mai izbitor a fost difuzarea cultelor soteriologice, îndeobşte de sorginte orientală, care stimulau imaginaţia şi sensibilitatea oamenilor. Se dezvoltă ca unităţi autonome adevărate secte religioase păgâne, în condiţiile tensiunilor prilejuite de criza de creştere, de căutările de tip renascentist

402
MENTALITĂŢILE, RELIGIA, FILOSOFIA

ale secolului I d.C. şi chiar de expansiunea unei civilizaţii universalizante în

veacul următor, ca şi de mutaţiile axiologice pe care le genera an\\-ciuitas,

conştiinţele neliniştite se adresau religiilor salvării, şi nu vechii religii contractualiste.

Mai cu seamă femeile se simţeau atrase de practicile soteriologice. Află adepţi

cultul zeiţelor Demeter şi Cybele şi se propagă rapid culte siriene şi microasiatice,

astrolatria şi astrologia. Mai cu seamă în timpul domniei lui Nero şi sub Flavieni,

ca şi în secolul Antoninilor, se difuzează polivalent cultul isiac şi cel mitraic. Isis,

divinitate sincretică de sorginte egipteană şi adesea asociată zeului Serapis,

beneficiază de o fervoare excepţională de procesiuni somptuoase, ca şi de

puritate morală, de iniţieri complicate şi impresionante. Transformat din religie

egipteană de stat în sectă mistenoă, isianismul dobândeşte o remarcabilă supleţe

doctrinală. Plutarh invită la o nouă lectură, îndeobşte alegorizantă, a vechilor

mituri egiptene. Sacerdoţi! isiaci sunt adevăraţi predicatori. Ei atestă o abilitate

propagandistică semnificativă. Iseum - templul zeiţei Isis de la Pompei - nu

prezintă o arhitectură orientalizantă, deşi nişele sale adăpostesc statuile unor zei

egipteni, ca şi o statuie a lui Bacchus. Acest templu ilustrează evoluţia sectei

isiace, care a ştiut să se adapteze structurilor mentale italice. Statuia zeiţei Isis

constituie centrul principal al devoţiunii credincioşilor. Isis era celebrată prin

ceremonii cotidiene, ca şi prin mai multe sărbători majore. Oameni de condiţie

modestă din porturile Mediteranei, mai ales liberţi şi sclavi, căutau în isianism

tămăduirea tuturor relelor, deşi acest cult începe să atragă şi exponenţi ai

categoriilor sociale opulente. Sub Severi, la începutul secolului al lll-lea d.C,

isianismul va atinge vârful popularităţii sale, care va diminua ulterior. Schimburile

comerciale, mentalitatea specifică militarilor, sentimentele de solidaritate propagate

în interiorul microunităţilor sociale, prin excelenţă al colegiilor, au favorizat difuzarea

mitraismului, care ajunge chiar mai influent decât isianismul. Numeroşi meşteşugari

săraci devin mitraici. Cultul lui Mithra, zeu iranian, dar învestit cu unele conotaţii

semitice şi filtrat prin lumea elenistică, ajunge la sfârşitul secolului al ll-lea d.C.

una dintre cele mai importante religii din Imperiu. Mithra apărea într-o postură

emoţionantă, ca zeu al luminii, al adevărului şi al binelui, ca biruitor al răului. El

este identificat cu Soarele binefăcător şi cu Febus-Apollo. Mitraismul se propagă

în Italia şi în Occident chiar mai intens decât în estul Imperiului. Impresionau

iniţierile severe, rigorismul etic şi solidaritatea strânsă dintre mitraici. între un alt

mitraic şi propriul frate nemitraic, orice adept al acestui cult trebuia să aleagă

sprijinirea coreligionarului său. De unde şi preferinţa arătată mitraismului de

către militari. Dar creştinismul? Acesta se propagă rapid, chiar în secolul I d.C,

şi nu numai în rândurile categoriilor sociale defavorizate, după ce se desprinsese

definitiv de sectele mozaice. De asemenea, se răspândeşte în Imperiu şi

mozaismul, care, însă, rămâne religia „naţională" a poporului iudeu. Noii mozaici

deveneau automat iudei. Totuşi, în primele două secole d.C, cultele tradiţionale,

publice şi private, continuă să ocupe primul loc în peisajul religios al Imperiului.

Pe de altă parte, romanii asimilau divinităţilor greco-romane zeităţile locale, în

SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C.

virtutea interpretării romane, interpretatio Romana. Ceea ce a favorizat substanţial procesul de romanizare a provinciilor16.

Filosofia continuă să se dezvolte în aceste prime două secole d.C. Sectele şi şcolile filosofice numără mulţi adepţi, la Atena şi la Roma, însă şi în restul Imperiului. Mai mult ca oricând, filosofii profesionişti duc împreună cu adepţii lor o existenţă comună şi practică arta înţelepciunii ca un mod de viaţă, ca o medicină a sufletului, medicina animi. Numeroşi senatori romani îşi aveau filosoful profesionist al familiei, tratat aproape ca un confesor. Totodată se amplifică amatorismul filosofic.

Limba privilegiată a filosofiei rămâne greaca, pe care o folosesc Musonius, Epictet şi însuşi împăratul Marcus Aurelius. Totuşi Seneca scrie în latineşte. Noua Academie îşi menţine influenţa, căci marchează gândirea unor autori cum au fost Quintilian, Pliniu, Suetoniu şi mai ales Tacit. Totodată, opera lui Apuleius şi alte semne culturale ale secolului al ll-lea d.C. atestă că academismul se orienta spre o misteriofilosofie, spre pregătirea neoplatonismului. Dar, înlesnit de tensiunile vremii, de represiunile declanşate de absolutismul imperial, stoicismul tinde să devină filosofia preponderentă. La Atena şi în Imperiu subzistă epicureismul, „materialist" şi antimistic. „Grădina" îşi are la Atena scolarhul său, care îşi exercită conştiincios autoritatea. Iar în secolul I d.C. continuă să fie practicat cinismul. Demetrius, filosof cinic foarte reputat, în epoca lui Nero frecventează casele senatorilor şi cercurile cultural-politice şi impresionează gânditori stoici, ca Thrasea şi Seneca. Foarte revelator însă pentru amplificarea soteriologiei şi a misticismului, ca şi pentru împletirea acestora cu anumite curente filosofice, se învederează a fi demersul neopitagoreismului, care se deschide larg impactului religios. Ilustrativă este, în acest sens, viaţa lui Apollonios din Tyana, care, încă la mijlocul şi spre sfârşitul secolului I d.C, se manifestă ca un fel de Crist păgân, filosof, astrolog şi taumaturg17. De altfel, practicile misterice, divinaţia, magia şi astrologia se află în plină expansiune, în ambele veacuri ale Principatului timpuriu.

Artele plastice şi arhitectura

In condiţiile expandării civilizaţiei şi amplificării culturii, se dezvoltă intensiv artele plastice şi arhitectura. Ca şi în alte secvenţe istorice ale antichităţii, artiştii plastici sunt consideraţi simpli meseriaşi, care nu participă la dezbaterile de idei, la marile evenimente politice. Ei exercită o influenţă foarte redusă asupra centrelor, care focalizau opţiunile şi controversele estetice. Totuşi, asumă şi ei, chiar dacă timid, opticile novatoare, tendinţele estetice majore, înlesnite de noile climate, structuri şi discursuri mentale.

în majoritate greco-orientali, artiştii plastici rămân fideli multă vreme formulelor artistice şi motivelor elenistice idealizante. Totuşi arta portretului comportă un realism minuţios. Fără a abandona stilizările, care să sugereze măreţia personajelor reprezentate, sculptorii reproduc

404
ARTELE PLASTICE Şl ARHITECTURA

destul de exact chipul împăraţilor pe care îi înfăţişează. în pictura parietală, începutul secolului I d.C. continuă să fie marcat de reacţia preconizată de Vitruviu şi de cel de-al treilea stil pictural. Elementele arhitectonice devin pur ornamentale şi subiectele decoraţiilor denotă tendinţe moralizatoare, realizate în naturi moarte, portrete, scene de viaţă, peisaje. Compoziţia riguroasă este, în chip manifest, tributară clasicismului. Totuşi, cum am arătat mai sus, înnoirea mentalităţilor preconiza decorarea bogată a unor locuinţe devenite mai somptuoase. Pe de altă parte, în pictura murală a epocii lui Nero se manifestă tendinţe novatoare, o contestaţie a clasicismului, care corespund mutaţiilor apărute în literatura stilului nou si noii mişcări literare. Se impune astfel pe frescele care împodobesc „Casa aurită", domus aurea, a lui Nero şi o mare parte din locuinţele de la Pompei al patrulea stil pictural roman. Graţioasele fresce pictate de Fabullus în domus aurea relevă tendinţe romantice, pe când alte mărturii ale epocii ilustrează chiar un suprarealism ante litteram. Compoziţia frescelor intens policrome sugerează decoruri teatrale, o invitaţie spre o lume iluzorie, care solicită permanent contemplatorul. Tendinţe baroce, care valorizează vechile tradiţii ale expresionismului italic şi gustul pentru colosal, se exprimă însă în arta realizată sub Flavieni. Grădinile neroniene ale „Casei aurite" sunt îngropate sub Termele lui Titus, cu o grabă foarte semnificativă. Triumfă şi în artele plastice cel de-al doilea clasicism tradus de basoreliefurile Columnei lui Traian. Gustul voinţei şi disciplinei clasice, propensiunea spre echilibru, spre o armonie vergiliană, spre verosimilitatea desenului se degajă clar din sculpturile Columnei. Dacă Apollodor din Damasc şi colaboratorii săi, artiştii Columnei, reprezintă inexact întăriturile fortăreţelor dacice, în schimb ei redau corect veşmintele dacilor şi alte detalii etnografice. Acelaşi echilibru clasic este ilustrat de cupola Panteonului lui Hadrian. în schimb, arta uriaşului ansamblu (pentru antichitate), care era Villa Hadriana, ansamblu întins pe zece kilometri, ilustrează îmbinarea clasicismului sobru cu anumite elemente arhaizante, de pus în legătură cu opţiunile literare ale epocii. în vreme ce basoreliefurile Columnei Aureliene, care celebra războaiele marcomanice ale lui Marcus Aurelius, fac apel la o emoţie puternică, valorifică tendinţe expresioniste, exprimate, de asemenea, de neoterismul şi aticismul arhaizant al vremii. Formele alungite, convulsionate exprimă căutarea horificului18.

Pe de altă parte, secolele l-ll d.C. constituie vârsta de aur a arhitecturii romane, ale cărei tendinţe pot fi puse în legătură, cum de fapt am arătat mai sus, cu esteticile literare clasicizante şi neclasice ale timpului. Centrul Romei este în mare măsură reconstruit sub Nero, după un mare incendiu (64 d.C), întrucât Capitala Imperiului trebuia sa devină un „oraş nou", noua urbs sau nea pdlis, cel puţin din punct de vedere axiologic. Am semnalat deja strălucirea faimoasei domus aurea. Flavienii construiesc şi ei foarte mult, căci ridică Coloseul, imens amfiteatru destinat să găzduiască între 50.000 şi 100.000 de spectatori, ca şi palatul lui Domiţian, domus Flauiana, mărginit de un hipodrom. Domiţian a început şi construirea unui nou for, pe care l-a inaugurat Nerva. Iar Traian a clădit pretutindeni, la Roma, ca şi în provincii. în Capitală a înălţat un nou for, conceput ca un vast ansamblu, pe care îl domina Columna, un imens târg, terme etc. A iniţiat, de asemenea, ridicarea arcului de la Beneventum, în Italia, şi podul de la Drobeta, construit de Apollodor, al cărui geniu pluriform a prevalat în arhitectura şi în artele plastice ale epocii.

S-a dezvoltat sensibil utilizarea inovaţiilor tehnice, realizate în secolul I d.C. şi în epoca lui Traian! Cărămida a început să fie întrebuinţată ca armătură exterioară. Totodată, s-au îmbinat fericit tehnica blocajului, a boitei şi cupolei, practicate în secolul I d.C. Hadrian a înălţat sau mai degrabă a construit Panteonul, locaşul tuturor zeilor, menţionat mai sus, dar şi templul Venerei şi al Romei, iar, la Tibur, palatul consemnat mai sus ca Villa Hadriana. Oraşele Daciei romane, în special capitala provinciei create de Traian, Ulpia Traiana, se împodobesc cu numeroase construcţii de o remarcabilă strălucire.

405


SOCIETATEA Şl CULTURA ÎN SECOLELE l-ll d.C.

Yüklə 2,43 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   2   3   4   5   6   7   8   9   ...   54




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin