Eugen cizek istoria literaturii latine

Rec
în pofida gloriei, dobândite încă în timpul vieţii, multă vreme Tacit n-a avut urmaşi. Prevalenta biografiilor şi epitomelor, în peisajul istoriografie roman, nu poate explica decât parţial acest fenomen. Dat fiindcă Tacit fusese un solitar şi valoarea orbitoare a operelor sale descuraja orice imitaţie. Totuşi, aceste opere erau citite şi la sfârşitul secolului ai lll-lea d.C. împăratul Tacitus, care pretindea că descinde din genialul scriitor, a dispus copierea sistematică a creaţiilor magnificului istoric. Iar, în secolul al IV-lea, Amian s-a străduit să continue, pe multiple planuri, eforturile lui Tacit. Scriitorii creştini, îndeosebi Orosius, au polemizat însă împotriva lui Tacit.

în epoca lui Carol cel Mare, scrierile taciteice erau citite cu nesaţ, pe când ulterior Bocaccio a cunoscut ultimele cărţi din Anale şi începutul Istoriilor. Umaniştii Renaşterii au descoperit şi valorificat manuscrisele taciteice, care au început să fie publicate la Veneţia, în 1470. Contrareforma şi dezbaterile asupra absolutismului au generat un puternic interes faţă de ele. Machiavelli s-a referit frecvent la ele, încât s-a decantat un adevărat curent al tacitismului. Corneille, Racine şi Alfieri s-au inspirat din texte taciteice pentru alcătuirea anumitor opere ale lor. Secolul al XVIII-lea şi mai ales revoluţia franceză au prilejuit un adevărat cult al marelui istoric: Ludovic al XVI-lea era echivalat cu Tiberiu, iar Robespierre cu Tacit. Napoleon i-a reproşat însă denigrarea împăraţilor şi a discutat aprins, pe această temă, cu academicienii francezi şi cu poetul german Wieland, la Erfurt şi în 1808. Savanţii germani monarhişti ai secolului al XlX-lea s-au străduit să combată admirarea lui Tacit, pe care dimpotrivă au preconizat-o cercetătorii francezi, iniţial liberali şi apoi republicani. Friedrich Leo a încercat să depăşească acest impas, acest caput mortuum, când a lansat formula „Tacit poet al istoriei", care n-a putut satisface pe mulţi. în vremurile noastre aceste dispute s-au stins şi nenumăratele studii, ediţii, comentarii, chiar dicţionare, consacrate lui Tacit, au pus în lumină toată complexitatea geniului marelui scriitor⁴¹.

în ţara noastră, interesul faţă de Tacit a fost totdeauna foarte viu. I s-au consacrat numeroase studii. Regretatul D.M. Pippidi a analizat tehnica în care este prezentat de Tacit împăratul Tiberiu, iar autorul acestor rânduri a publicat o monografie în 1974. S-a încercat de multe ori traducerea operelor taciteice. Semnalăm îndeosebi tălmăcirea şi ediţia Germaniei, publicată de mai multe ori de Teodor Naum. Cea mai reuşită traducere a Analelor a fost realizată de Eugen Lovinescu, în 1916 şi 1922. Intre 1958 şi 1964, Editura Ştiinţifică a publicat tălmăcirea integrală a lucrărilor lui Tacit, datorată mai multor autori. Totuşi, cu unele excepţii, această traducere n-a reuşit să redea geniul artistic al lui Tacit, căci este greoaie şi mult prea rigidă. Publicul românesc aşteaptă cu răbdare acele tălmăciri care să ilustreze, fie şi parţial, uimitorul talent literar al unui scriitor atât de apropiat de inima sa, de intensa sa pasiune pentru libertate şi demnitate. Menţionăm că în 1992 Gheorghe Ceauşescu a publicat o foarte bună tălmăcire a Istoriilor.

Concluzii

Tacit este, în orice caz, cel mai valoros scriitor roman. De aceea, l-am numit

Homerul prozei antice. Discursul lui Tacit excelează prin plurivalentă şi polisemie.

Istoric pătrunzător, extrem de lucid, capabil să depăşească prejudecăţile sale,

588

CONCLUZII

Tacit percepe şi înţelege marile mişcări ale devenirii Romei. Tacit detestă profund tirania, arbitrariul în general. Concomitent, el se învederează politolog subtil, ca şi filosof iscusit, adept al Noii Academii probabiliste, căreia îi aplică propria-i metodă pentru a degaja, totuşi, opţiuni ferme în legătură cu aceeaşi devenire. Servirea statului îi apare ca o necesitate primordială a vieţii politice romane, de pus în practică în orice condiţii. Tacit se adresează unui public format din slujitori ai statului roman, din oameni austeri, care chiar dacă acceptau noul cod socio-cultural, respingeau moravurile laxe, prea rafinate şi potenţarea absolutismului. Moralist înveterat, el abordează dintr-un punct de vedere metapolitic fenomenele istoriei romane. Totodată Tacit străluceşte nu numai ca un martor al istoriei, ci şi ca un martor, judecător şi justiţiar al omului. Pentru a-şi construi discursul, Tacit utilizează o strategie stilistică globalizantă, în care tensiunii ideatice îi corespunde un univers inevitabil ficţional, alcătuit din densitate imagistică excepţională, din tensiuni, discontinuităţi, ambiguităţi, ca"e se deschid unei lecturi plurale. O scriitură fascinantă, aderă perfect la substanţa gândirii şi montajului compoziţional. Mare scriitor, Tacit este în acelaşi timp romancier, cineast „avânt la lettre", dramaturg, poet şi pictor, înzestrat cu un talent excepţional.

în discursul său, alternează cu strălucire ardenta unui Aper cu blândeţea şi eleganţa practică a lui Maternus (personajele sale). Temperament vulcanic, marele scriitor s-a stăpânit cu multiple eforturi şi, datorită unui talent unic, a extras din străduinţele sale o operă care reprezintă unul dintre cele mai înalte monumente ale artei universale. Tacit lansează cititorului său o sfidare, căci îl obligă la una dintre ceie mai complexe lecturi posibile. De altfel nici un fel de analiză a discursului taciteic, oricât de complexă, nu va putea vreodată reconstitui magia lui fermecătoare. Tacit trebuie în primul rând citit şi apoi explicat. El va oferi totdeauna cititorului un mesaj înţelept, pătrunzător, mereu actual şi o artă care va captiva fără limite. O sursă de reflecţii elevate, organic nobile, şi o artă permanent emoţionantă, sclipitoare prin miile ei de faţete. Cine va ridica vreodată un imn atât de magnific în cinstea demnităţii umane? NU ESTE OARE TACIT SCRIITORUL CARE A PLEDAT CU CEA MAI INTENSĂ PASIUNE PENTRU LIBERTATE, PENTRU ADEVĂRATA LIBERTATE?

BIBLIOGRAFIE: Etienne AUBRION, Rhâtorique ethistoire chez Tacite, Metz, 1985; Herbert W. BENARIO, Introduction to Tacitus, Athens, 1975; Emanuele CIACERI, Tacito, Torino, 1941; Eugen CIZEK, Tacit, Bucureşti, 1974; „Sine ira et studio et l'image de 1'homme chez Tacite", Studii Clasice, 18, 1979, pp. 103 şi urm.: „L'eloge de Caius Avidius Nigrinus chez Tacite et le „complot" des consulaires", Bulletin de l'Association Guillaume Budâ, 1.980, pp. 276 şi urm.; „Pour un Tacite nouveau", Latomus, 40,1981, pp. 21 şi urm.; Emile COURBAUD, Les procedes d'artde Tacite dans Ies Histoires, Paris, 1918; Jean-Marie ENGEL, Tacite et l'etude du comportement collectif, Lille, 1972; Philippe FABIA, Ies sources de Tacite dans les Histoires et les Annales, Paris, 1893; Pierre GRIMAL, Tacite, Paris, 1990; A. GERBER - A. GREEF, Lexicon Taciteum, Leipzig, 1903; Heinz HEUBNER, Comentariu la P. Cornelius

589

TACIT

Tacitus, Die Historien, 3 voi., Heidefberg, 1963; Alain HOULOU, „Urgentibus imperii fatis: â propos d'un passage controverse de Tacite", Germanie, 33, Melanges du Centre Jean Paterne (Saint-Etienne), 1,1978, pp. 59 şi urm.; Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 305-599; Erich KOESTERMANN, Comentariu la Cornelius Tacitus, Annalen, Heidelberg, 1963; G.S. KNABE, Komelii Tazit. Vremia, Djizn, Knigi, Moskva, 1981; J.L. LAUGIER, Tacite, Paris, 1969; Friedrich LEO, Tacitus, Gottingen, 1896; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA - Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 439-498; „Tacite, Histoire, 1,1, veritas", Ades de la Xll-e Conference Eirene, Bucureşti - Amsterdam, 1975, pp. 377 şi urm.; Joseph Lucas, Les obsessions de Tacite, Leiden, 1974; Ronald MARTIN, Tacitus, ed. a 2-a, London, 1989; Ren§ MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 130-l37; 154-l57; 237-239; Alain MICHEL, Le Dialogue des orateurs de Tacite et la philosophie de Cicăron, Paris, 1962; Tacite et le destin de l'Empire, Paris, 1966; Cesare QUESTA, Studi sulle fonti degli Annales di Tacito, Roma, 1960; Ettore PARATORE, Tacito, ed. a 2-a, Roma, 1962; Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 692-716; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 675-698; Dionis M. PIPPIDI, Autour de Tibere, Bucureşti, 1944; Viktor POSCHL, Tacitus als Politologe, Zeitkritik bei Tacitus, Heidelberg, 1972, p. 5 şi urm.; Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et a ia civilisation latines, Paris, 1977, pp. 188-l94; Armando SALVATORE, Stilo e ritmo in Tacito, Napoli, 1950; sir Ronald SYME, Tacito, trad. italiană de Caria MAROCCHI SANTANDREA, 2 voi., Brescia, 1967-l971; Ten Studies in Tacitus, Oxford, 1970; Tacitus, lucrare colectivă editată de T.A. DOREY, London, 1969; Rossana VALENTI PAGNINI, // potere e la sua imagine. Semantica di species in Tacito, Napoli, 1987; Meinlof VIELBERG, Pflichten, Werte, Ideale. Ein Untersuchung zu den Wertvorstellungen des Tacitus, Heft, 52, Hermes, Stuttgart, 1987; Pierre WUILLEUMIER, Introducere şi note la Tacite, Annales, al 2-lea tiraj, 4 voi., Paris, 1978; Ugo ZUCCARELLI, Psicologia e semantica in Tacito, Brescia, 1967.

■

■
590

■

■

I

NOTE
1. Vezi Eugen CIZEK, Histoire de l'historiographie a Rome, sub tipar.

2. Prenumele de Publius nu este absolut sigur. Totuşi, el apare într-unui dintre manuscrisele operei

lui Tacit (Mediceus I). Această mărturie este mai importantă decât cea furnizată de Sidonius Apollinaris, care înregistrează numele istoricului sub forma de Gaius Cornelius Tacitus (Ep., 4,14, 1; 22,1): pentru discuţia problemei prenumelui, vezi Erich KOESTERMANN, Comentariu la Cornelius Tacitus, Annalen, 4 voi., Heidelberg, 1963, I, p. 55. Diverse inscripţii din Gailia Narboneză consemnează personaje care au fie numele gentilic de Cornelius, fie supranumele, cognomen, de Tacitus. Un asemenea Tacitus îşi elogiază cetatea natală, adică Vasio (CIL, 12,1301). O origine aristocratică, senatorială şi italică a fost atribuită lui Tacit de diferiţi savanţi italieni, ca Emanuele CIACERI, Tacito, Torino, 1941, pp. 47-50. Problema pare a fi fost rezolvata de L. GORDON, „The Patria of Tacitus", Journal of Roman Studies, 26, 1936, pp. 145-l51. Acelaşi punct de vedere a fost adoptat de Ettore PARATORE, Tacito, ed. a 2-a, Roma, 1962, pp. 28-35; Alain MICHEL, Tacite et le destin de l'Empire, Paris, 1966, pp. 24-31; sir Ronald SYME, Tacito, trad. italiană de Carlo MAROCCHI SANTANDREA, 2 voi., Brescia, 1967-l971, pp. 87-92; 801 -817; Eugen CIZEK, Tacit, Bucureşti, 1974, p. 15; G.S. KNABE, Kornelii Tazit. Vremia, Djizn, Knigi, Moskva, 1981, pp. 56-62, precum şi de alţi savanţi. De altfel s-a remarcat că socrul lui Tacit şi mulţi prieteni ai istoricului erau originari din Gailia Narboneză, vibrant elogiată de însuşi scriitorul (Agr., 4, 4). în ultimă instanţă, vezi Pierre GRIMAL, Tacite, Paris, 1990, pp. 23; 33; 49-52.

3. Cum observă cu fineţe Renâ MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi.,

Paris, 1981, I, p. 131.

4. Bibliografia referitoare la formarea şi cariera lui Tacit este imensă; vezi, între alţii, A. MICHEL,

Tacite, pp. 37-98; T.A. DOREY, „Agricola and Germania", Tacitus, lucrare colectivă editată de T.A. DOREY, London, 1969, pp. 5-7; R. SYME, Tacito, pp. 93-l06; 620-625, Ten Studies in Tacitus, Oxford, 1970, pp. 110-l28; Anton D. LEEMAN, Orationis Ratio. Teoria e pratica stilistica degli oratori, storici e filosofi latini, trad. italiană de Gian Carlo GIARDINA - Rita CUCCIOLI MELLONI, Bologna, 1974, pp. 440-456; E. CIZEK, Tacit, pp. 20-23; Ronald MARTIN, Tacitus, ed. a 2-a, London, 1989, pp. 26-38; P. GRIMAL, Tacite, pp. 49-71; 80-85; 95-99; 188 (care consideră că Tacit ar fi primit misiuni oficiale şi între 100 şi 112 d.C). Pentru atitudinea adoptată de Tacit, începând din 112 d.C. şi, mai ales, cu prilejul executării lui Avidius Nigrinus, vezi Eugen CIZEK, „L'eloge de Caius Avidius Nigrinus chez Tacite et le „complot" des consulaires", Bulletin de l'Association Guillaume Budâ, 1980, pp. 276-294; „Cotitura lui Traian din 112 d.C", Revista de Istorie, 36,1983, pp. 372-383, mai ales pp. 380-381.

5. Pentru personalitatea lui Tacit, vezi A. MICHEL, Tacite, pp. 32; 87; 235; 244-247; îndeosebi, pe baza

aplicării metodelor psihanalizei, Joseph LUCAS, Les obsessions de Tacite, Leiden, 1974; F. SEMI, La maschera e ii volto di Tacito, Pisa, 1974, dar şi rapidele observaţii din E. CIZEK, Tacit, pp. 16 şi 263.

6. Agricola a fost considerat ca biografie de tip special de către diverşi savanţi. P. GRIMAL, Tacite,

pp. 114-l18; 124-l25, 152; 250, considera Agricola mai ales ca o laudatio funebris. în privinţa schemei care dă seama de amestecul de tipare, vezi Eugen CIZEK, „La structure du temps et de

591

TACIT

l'espace dans I'Agricola de Tacite", Helicon, 7, 1968, pp. 238-249, îndeosebi p. 241. Totuşi, simetria încadrărilor nu este perfectă: astfel, în capitolul 24, apare o descripţie a Irlandei. Nu putem, aşadar, subscrie tezei simetriei desăvârşite, asumate de Francesco GIANCOTTI, Strutture delle monografie di Sallustio e di Tadto, Firenze, 1971, pp. 231 -342 (mai ales p. 337). Pentru obiectivele opusculului, vezi, între alţii, W. LIEBESCHUETZ, „The Theme of Liberty in the Agricola of Tacitus", Classical Quarterly, 16,1966, pp. 126-l39; Ugo ZUCCARELLI, Psicologia e semantica in Tacito, Brescia, 1967, pp. 105-l15; 228; A. MICHEL, Tacite, p. 53; E. CIZEK, Tacit, p. 24; Gunther WILLE, Der Aufbau des Werke des Tacitus, Amsterdam, 1983, pp. 5-45. E. CIACERI, op. cit., p. 15 constata că, încă în Agricola, apar tendinţele şi concepţiile istorice majore ale lui Tacit, bazele programului etico-istoric ale scriitorului: dragostea ardentă pentru libertate, simpatia faţă de senat, entuziasmul suscitat de gloria militară, dorinţa de a elogia virtutea şi de a condamna viciul, adică finalitatea moralizatoare a istoriei. R. MARTIN, op. cit., p. 48 consideră că epilogul opusculului echivalează cu o consolatio.

7. Pentru prezentarea rezumativă a conţinutului celor două opuscule - Agricola şi Germania -, vezi

Eugen CIZEK, „Tacit", Istoria literaturii latine. Imperiul, partea a ll-a, Bucureşti, 1976, pp. 68-78. Pentru obiectivele, caracterul literar, semnificaţia Germaniei, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 85-88; E. PARATORE, op. cit., pp. 205-228; Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 699-700; A. MICHEL, Tacite, pp. 63-66; T.A. DOREY, op. cit, pp. 12-l3; A.D. LEEMAN, op. cit, p. 470; R. MARTIN, op. cit, pp. 5l-58; P. GRIMAL, Tacite, pp. 127-l49. Pentru structura compoziţională a Germaniei, vezi Eugen CIZEK, „Structure du temps et de l'espace dans la Germanie et dans le Dialogue des orateurs de Tacite", Analele Universităţii Bucureşti, seria Limbi Clasice şi Orientale, 20, 1971, pp. 15-26 (mai ales pp. 16-22).

8. F. GIANCOTTI, op. cit, pp. 343-471; G. WILLE, op. cit, pp. 46-l13. Pliniu cel Tânăr citea probabil

acest opuscul în 105 d.C., căci se referă la o operă pe care Tacit o trimisese spre corectare. în alt pasaj, citează chiar o sintagmă din Dialogus, adică „între codri şi crânguri", inter nemota et lucos. Dezbaterea în jurul autorului şi datei Dialogului despre oratori a fost lungă şi acerbă, împotriva paternităţii taciteice s-au pronunţat diverşi cercetători, ca E. PARATORE, Tacito, pp. 10l-l69; 583-628 şi Antonio MAZZARINO, „Brevissime sul Dialogus de oratoribus", Helicon, 1,

1961, pp. 165-l66; 2, 1962, pp. 27l-274. Paternitatea taciteicâ a fost demonstrată, între alţii, de Henry BARDON, „Tacite et le Dialogue des orateurs", Latomus, 12, 1953, pp. 166-l67; „De nouveau sur Tacite et le Dialogue des orateurs: Ies criteres grammaticaux et stylistiques", ibid. pp. 485-495; Alain MICHEL, Le Dialogue des orateurs de Tacite et la philosophie de Ciceron, Paris,

1962, pp. 195-l98; R. SYME, Tacito, pp. 9l-94; 143-l58; 805-896; F. ARNALDI, Tacito, Napoli, 1973, pp. 13-l4. în privinţa datei publicării Dialogului, vezi A. MICHEL, Tacite, pp. 70-78; R. SYME, Tacito, pp. 91 -92; 153-l59; 713-714; Ten Studies, p. 128; P. GRIMAL, Tacite, pp. 81; 152-l56. R. MARTIN, op. cit, p. 60 opinează că Dialogus trebuie să fi fost scris şi publicat între 102 şi 109 d.C. în 109, Fabius lustus a devenit guvernator al Syriei. Pentru tematica opusculului, vezi A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, p. 189; E. CIZEK, „Tacit", Imperiul, pp. 78-82.

9. Pentru implicaţiile mesajului emis în Istorii, inclusiv pentru aluzivismul lor, vezi mai cu seamă R.

SYME, Tacito, pp. 163; 174-l77; 203-204; 210-211; 274-278; Erich KOESTERMANN, „Der Ruckblich Tacitus: Hist, I, 4-l1", Historia, 5, 1956, pp. 213-237; A. MICHEL, Tacite, pp. 72-73; 8l-84; F. ARNALDI, op. cit, pp. 34-36; E. CIZEK, Tacit, p. 27; „Tacit", Imperiul, II, pp. 84-87; Anton D. LEEMAN, „Tacite, Histoires, 1, 1 veritas", Actes de la Xll-e Conference Eirene, Bucureşti -Amsterdam, 1975, pp. 377-380; R. MARTIN, op. cit, pp. 67-69; P.GRIMAL, Tacite, pp. 169-225.

10. Pentru discuţia asupra titlului, vezi E. KOESTERMANN, Comentariu, p. 5, care observă că şi Titus Livius îşi definise opera identic, când se referise la fapte, care apar „în analele mele", in meos annales (43, 13, 2); vezi şi P. GRIMAL, Tacite, pp. 257-258.

11. îndoieli în privinţa numărului de cărţi al Analelor apar la J.L. LAUGIER, Tacite, Paris, 1969, p. 163 şi la Revilo P. OLIVER, „Did Tacitus finish the Annales?", Illinois Classical Studies, 2, 1977, pp. 289-314. Pentru problema „genului" Analelor, datei lor etc, vezi C. BRETSCHNEIDER, Quo ordine ediderit Tacitus singulas Annales partes, Strassburg, 1905; R. SYME, Tacito, pp. 280; 337-354; 469-471; 625-630; 101l-l014; Ten Studies, pp. 129; 144; „How Tacitus wrote Annals I-III", Historiographia Antiqua. Symbolae, Seria A, 6, Leuven, 1977, pp. 23l-263; Jean BEAUJEU, „Le

592

NOTE

Mare Rubrum de Tacite et le probleme de la chronologie des Annales", Revue des âtudes Latines, 38, 1960, pp. 200-235; A. MICHEL, Tacite, pp. 91, 95-99; 184; E. CIZEK, Tacit, pp. 27-29; J.N. ADAMS, „Were the Later Books of Tacitus Revised", Rheinisches Museum, 117,1974, pp. 323-344 (care arată că Tacit n-a avut răgazul să revizuiască textul ultimelor cărţi din Anale; încât noi nu dispunem decât de prima lor formă); Pierre WUILLEUMIER, Introducere la Tacite, Annales, al 2-lea tiraj, Paris, 1978, pp. X-XV.

12. Teoria izvorului unic sau principal a fost elaborată, sub forma unei „legi", de Heinrich NISSEN, Untersuchungen Ober die Quellen der vierten und funften Dekade des Livius, Berlin, 1863, pp. 77-78, urmat de diverşi savanţi. Această teorie a fost cu îndrituire criticată de F. Burr MARSH, The Reign ofTiberius, Oxford, 1931, p. 266 şi de mulţi alţi cercetători. Menţionăm mai ales E. CIACERI, op. cit, pp. 146-l48; Cesare QUESTA, Studi sulle fonti degli Annales di 7ac/fo,Roma, 1960, passim; A. MICHEL, Tacite, pp. 115; 148-l50; 248; E. CIZEK, Tacit, pp. 19l-l893. Pluralitatea surselor lui Tacit a fost clar demonstrată recent de P. WUILLEUMIER, op.cit., pp. XVI-XVIII, ca şi de P. GRIMAL, Tacite, pp. 76-77; 266-267; 277-278; 288; 303; 343-345; (ca¹* atrage atenţia asupra faptului că, în ultima parte a Analelor, Tacit tinde să menţioneze nominatim izvoarele sale)

13. Concludentă este comparaţia care s-a făcut în privinţa unui discurs al împăratului Ciaudiu, conservat pe o inscripţie aflată ia Lyon, pe faimoasa Tabulă Claudiană. Tacit reproduce şi el acest discurs (Ann., 11,24), dar conservă numai marile linii ale cuvântării autentice. El introduce în pledoaria lui Ciaudiu exemple pe care împăratul nu le utilizase, strecoară accente ce modifică sensul ideilor cezarului, sugerează semnificaţii străine de afirmaţiile discursului. Pentru modificarea acestui discurs al lui Ciaudiu şi a altor cuvântări de către Tacit, vezi E. CIACERI, op. cit., pp. 11l-l12; 135-l39; P. GRIMAL, Tacit, pp. 30-31.

14. Pentru utilizarea foarte suplă a regulei analistice, vezi P. WUILLEUMIER, op. cit, pp. XXXVIII-XL (care subliniază că hexadele taciteice sunt divizate în triade); Judith GINSBURG, Tradition and Theme in the Annals of Tacitus, New York, 1981, pp. 5-99; 120 etc; R. MARTIN -J. GAILLARD, op. cit, I, p. 135; G. WILLE, op. cit, pp. 342-367; Etienne AUBRION, Rhâtorique et histoire chez Tacite, Metz, 1985, pp. 31; 704; 713-714; R.MARTIN, op. cit, pp. 104-l06; P. GRIMAL, Tacite, p. 262.

15. Cum evidenţiază E. PARATORE, op. cit, pp. 415-554; vezi şi U. ZUCCARELLI, op. cit, p. 161. în privinţa aluziilor la epoca Antoninilor, vezi R. SYME, Tacito, pp. 396-399; 579-581; 625-659; 691 -692; A. MICHEL, Tacite, pp. 89-99; E. CIZEK, L'âloge de Caius Avidius Nigrinus, pp. 276-294. Pentru detaşarea sceptică profesată de Tacit, vezi F. ARNALDI, op. cit, pp. 46-80 (dar noi nu credem că această dezabuzare ar exclude tonul încordat, tensiunea şi ele manifeste în Anale); R. MARTIN, op.cit, p. 143 afirmă că, după Tacit, „absolute power corrupts absolutely".

16. Pentru dezbaterea în jurul celebrei sintagme sine ira et studio, vezi E. CIACERI, op. cit, pp. 112-l13; 139-l45; A. MICHEL, Tacite, pp. 13-l7; 135; Norma P. MILLER, „Style and Content in Tacitus", Tacitus, lucrare colectivă editată de T.A. DOREY, London, 1969, pp. 99-l16, mai ales 99-l07; A.D. LEEMAN, Orationis Ratio, pp. 471; 478-479; Tacite, Histoires, 1, 1: veritas, p. 379; E. CIZEK, Tacit, pp. 191 -l96; „Sine ira et studio et l'image de l'homme chez Tacite", Studii Clasice, 18,1979, pp. 103-l13; Herbert W. BENARIO, Introduction to Tacitus, Athens, 1975, pp. 148-l58; R. SCHOTLANDER, „Sine ira et studio. Ein Tacituswort im Lichte der rdmischen Prozessordhung", Klio, 57,1975, pp. 217-226; E. AUBRION, op. cit, pp. 2-5; 19-30; 55-56; 680; 693; 697; 712-725. R. MARTIN, op.cit, p. 25 arată că Tacit încearcă să înţeleagă fenomenele relatate de el, dar cu pasiune ardentă; P. GRIMAL, Tacite, pp. 82; 171; 31l-313 evidenţiază faptul că opera lui Tacit, organic moralizatoare, nu putea echivala cu o istoriografie perfect obiectivă, dar că autorul ei trebuia să ţină seama de judecata posterităţii.

17. Pentru Tacit ca martor şi judecător al oamenilor, pentru poetica taciteică a istoriei, inclusiv pentru concepţiile-cheie de eloquentia şi fides, vezi Eugen CIZEK, „Pour un Tacite nouveau", Latomus, 40,1981, pp. 2l-36; Histoire de l'historiographie a Rome, passim; E. AUBRION, op. cit, pp. 2-32; 712-725; dar vezi şi E. CIACERI, op.cit, pp. 169-l74. R. MARTIN, op. cit, p. 24 îl situează pe Tacit la interferenţa tradiţiei polibiene cu cea isocratică.

18. Cum reliefa E. KOESTERMANN, op.cit, I, p. 56; pentru obiectivele lui Tacit, vezi şi E. CIACERI,

593