Eugen cizek istoria literaturii latine

XXVIH. TACIT

Importanţa lui Tacit

Nu i se poate tăgădui lui Tacit calitatea de cel mai valoros scriitor roman. Scriam cândva că întreaga istoriografie latină constituie un monument înălţat în gloria lui Tacit, că toţi istoricii care l-au precedat n-au făcut decât să-i pregătească discursul fascinant, că toţi cei ce l-au urmat s-au străduit să-i prelungească strălucirea¹. Aceste observaţii sunt valide pentru întreaga literatură latină, în cadrul căreia, precum Tucidide cândva în Hellada, Tacit a realizat un câştig pentru eternitate, ktema eis aef, cum ziceau grecii. L-am calificat cândva drept Homerul prozei antice, gândindu-ne în primul rând la valoare, însă poate şi la forţa narativă extraordinară. Chiar dacă Tucidide sau Platon ar fi contrariaţi - şi, desigur, admiratorii lor moderni - ni se pare că Tacit a fost cel mai mare, cel mai performant prozator al antichităţii greco-romane. Căci Tacit străluceşte nu numai prin virtuţile captivante ale discursului său literar, ci şi prin capacitatea minunată de a medita asupra condiţiei umane, de a se erija într-un martor excepţional şi, totodată, într-un judecător al omului. Ca să nu ne mai referim la judecarea şi ilustrarea fenomenelor istorice, pe care le narează, în discursul elaborat de Tacit se pot detecta foarte numeroase probleme şi rezolvările lor judicioase. La Tacit se află totul. încât Tacit este nu numai cel mai valoros prozator antic, ci şi unul dintre primii zece, poate chiar dintre primii cinci prozatori ai lumii. Mărturia taciteică îşi păstrează întreaga validitate, întreaga actualitate la sfârşitul secolului în care ne aflăm. Şi suntem convinşi că şi-o va conserva intactă în veacurile ce se vor succede.

Viaţa

Publius Comeiius Tacitus aparţinea foarte probabil unei familii de cavaleri din Gallia Narboneză, care adoptase cândva numele gerrtilic al familiei Corneliilor, luat de la un guvernator ce îi acordase cetăţenia romană. Această familie locuia probabil pe meleagurile actualei localităţi Vaison la

553

TACIT
Romaine, numită Vasio în antichitate. Tatăl sau unchiul scriitorului servise ca procurator imperial în provincia gallică Belgica (PLIN., Nat. Hist, 7, 76). în orice caz, Tacit trebuie să se fi născut cândva între 55 şi 58 d.C, mai degrabă în 57 d.C.². în familia sa, de cavaleri provinciali, Tacit a primit o educaţie severă, care i-a cenzurat puternicele pulsiuni înnăscute. S-a dezvoltat ca un târiăr auster şi tăcut, parcă pe măsura supranumelui său, căci Tacitus înseamnă în latină tocmai „tăcutul"³. Oricum, prin 75 d.C, Tacit era, la Roma, coleg al lui Pliniu cel Tânăr, deoarece urmau amândoi cursurile unor profesori de arta declamaţiei, printre care se afla Quintilian (PLIN., Ep., 7, 20,2-7; TAC, Dial., 1, 2). A frecventat, de asemenea, cele mai imporţanţg_cercuri cultural-politine ale vremii şi i-a cunoscut pe stoicii Musonius Rufus şi Epfctet. Datorită ocrotirii socrului său, lulius Agricola, a început spre sfârşitul domniei lui Vespasian ccarjeră_şenaţorială, pe care a continuat-o sub ceilalţi Flavieni. Tacit însuşi evocă rapid această carieră (Hist, 1,1, 50) întreprinsă ca „om nou". A fost unul dintre cei ce au prezidat, sub Domiţian, comemorarea fondării Romei. De altfel Tacit făcea parte dintr-un colegiu sacerdotal. După o misiune în provincii, probabil în Germania şi în 93 d.C, s-a întors la Roma, unde a trebuit să asiste neputincios, aparent chiar aprobativ, la excesele tiraniei lui Domiţian. în septembrie 97 d.C, adică sub domnia lui Nerva, devine consul sufect. După ce în ianuarie 100 d.C, Tacit, împreună cu Pliniu cel Tânăr, pledează împotriva lui Marius Priscus, fost guvernator corupt al Africii (PLIN., Ep., 2,11, 7), este probabil că el n-a mai primit multă vreme nici o misiune oficială importantă. După opinia noastră, nici Tacit nu dorea să-l servească pe Traian, nici împăratul nu digera uşor criticile strecurate de scriitor împotriva politicii lui, îndeosebi externe, în opusculele publicate în 98-99 d.C. în schimb, Tacit frecventează cu strălucire cercul cultural-politic al lui Pliniu, unde se afirmă ca o vioară a doua a cenaclului. Tacit însuşi i-a povestit lui Pliniu că, într-o conversaţie erudită cu un cavaler, acesta, aflând că interlocutorul lui era scriitor celebru, I-a întrebat dacă era Tacit sau Pliniu (PLIN., Ep., 9, 23, 2). Dar, în 112 d.C, Traian a avut nevoie de serviciile lui Tacit, care a devenit, pentru doi ani, proconsul al provinciei Asia (OGIS, 437). Pe de o parte, împăratul dorea să dispună de oameni competenţi în fruntea provinciilor care asigurau spatele viitoarei campanii împotriva părţilor şi de aceea trimisese pe Pliniu să guverneze Bithynia şi pe Avidius Nigrinus la conducerea Daciei recent cucerite. Pe de altă parte, împăratul prefera să-l ţină pe Tacit, nemulţumit şi de ascensiunea politică a lui Hadrian, ca şi de potenţarea autoritarismului practicat de Traian, departe de Roma, pentru câtva timp. Reîntors în 114 d.C. la Roma, Tacit îşi accentuează atitudinea critică. El a fost profund nemulţumit şi întristat de accesul lui Hadrian la puterea imperială, în 117 d.C, ca şi de lichidarea fizică a lui Avidius Nigrinus, care, după părerea sa, ar fi trebuit să-i urmeze lui Traian, precum şi a altor generali ai împăratului defunct. Nu ştim dacă însuşi Tacit n-a avut de suferit după întronarea lui Hadrian, dar el trebuie să fi murit puţin după 120 d.C.⁴.

Viaţa şi opera lui Tacit au fost profund marcate de educaţia austeră, primită în copilărie, de supraeul riguros şi exigent al scriitorului. Corespondenţa lui Pliniu cel Tânăr ni-l prezintă pe Tacit ca pe un om deosebit de muncitor (Ep., 8, 7, 1). Totodatăf Tacit nu a fost un literat de cabinet, ca Titus Livius, ci un om de acţiune, care a participat intensia viaţa politică şi culturală a epocii sale. Cercetări amănunţite, inspirate de psihanaliză, au descoperit, în opera sa, vestigiile reprimării sistematice a unor violente impulsuri, pe care Tacit Ie-a refulat în tot cursul vieţii. De aceea, el a încercat sentimente de ruşine confuză faţă de crime şi de prostia omenească. S-a constatat, în discursul lui Tacit, o anumită fascinaţie faţă de răul, care îndeobşte, după părerea lui, biruia binele şi o anumită nostalgie a agresivităţii (Hist, 1, 80, 5; 4, 36, 4; Ann., 13, 15; 14, 20 etc). „Cei răi", mali, şi îndeosebi Tiberiu, l-au tulburat, în timp ce moartea, noaptea, în care a întrevăzut un locaş al gândurilor şi acţiunior funeste, l-au obsedat cumplit. în opera sa, îmbibată de îndoieli, insinuări, sinuozităţi şi aluzii, s-au statornicit complexe complicităţi între autor şi faptele sau personajele menţionate, care presupun o puternică participare afectivă şi intelectuală. De aceea, asemenea complicităţi l-au convertit în principalul personaj al acestei opere, care a implicat viaţa şi preocupările autorului ei. în acest fel, Tacit şi-a stăpânit frustrările, pentru a elabora o operă admirabilă, scrisă într-unui dintre cele mai strălucitoare stiluri, cunoscute de literatura universală⁵.]

554

OPUSCULELE LUI TACIT

Opusculele lui Tacit
Uneie lucrări ale lui Tacit nu s-au conservat. Este cazul discursurilor judiciare şi de altă natură. S-au păstrat, în parte, lucrările istoriograficeye de altă parte, Tacit a debutat ca istoriograf la vârsta de patruzeci de ani,'când optica sa politică se cristalizase.

Prima lucrare conservată o constituie o biografie, al cărei titlu pare să fi fost „Despre viaţa şi moravurile lui lulius AgricolaTDe uita ei moribus lulii Agricolae, cunoscută mai ales sub denumirea de Agricola, opuscul în 46 de capitole. Acest opuscul a fost publicat în ultimul trimestru al anului 97 d.C. (sau cel mai târziu în prima lună a anului 98 d.C), cum atestă aluziile la evenimentele petrecute sub domnia lui Nerva.

Opusculul debutează cu evocarea mutaţiilor, prilejuite de întronarea Antoninilor (cap. 1 -2), spre a nara, în continuare, formarea, căsătoria şi cariera lui Agricola (cap. 3-9). După o digresiune, referitoare la statutul geografico-etnografic al Britanniei, la situaţia dominaţiei romane în această ţară (cap. 10-l7), Tacit înfăţişează elementele esenţiale ale guvernării Britanniei de către Agricola, inclusiv confruntarea cu triburile caledoniene (cap. 18-38). Sfârşitul lucrării figurează revenirea lui Agricola la Roma şi existenţa modestă, dusă de el aici (cap. 39-46).

-teroblema speciei sau genului acestui opuscul a tulburat considerabil pe cercetători. în realitate, Joe aflăm în prezenţa unei biografii de tip special, destul de diferită de alte biografii, anterioare ori posterioare. De fapt, Tacit situează şi descrie existenţa lui Agricola în toate contextele în care s-a realizat. El reprobă insistent domnia lui Domiţian şi regretă slăbiciunile manifestate de el însuşi şi de întregul senat cu prilejul terorii declanşate de acest împărat. în definitiv, Tacit evocă, în acest opuscul, problemele esenţiale ale politicii interne şi externe ale Romei imperiajeTscriitorul mobilizează, în acest scop, structurile a diverse specii literare, ca să ajungă la un tipar, care, îndeobşte, refuză rubricile standardizate ale biografiei antice. Unele matrice încadrează altele într-o structură destul de simetrică, întrucât ele se pot decela la începutul şi la sfârşitul biografiei. Astfel, de fapt Tacit nu consacră decât o parte din discursul său narării vieţii lui Agricola, situată între un elogiu funebru, laudatlo funebris, şi o condamnare a lui Domiţian, precum şi o descripţie a Britanniei⁶. Schematic alcătuirea biografiei se prezintă în felul următor:

cap. 1 cap. 2-3 cap. 4-9 cap. 10-l7 cap. 18-38 cap. 39-44 cap. 45-46

descripţia Britanniei

viaţa lui Agricola

condamnarea lui Domiţian

elogiul funebru
555

TACIT

Acestei abile combinaţii de tipare îi corespunde un amalgam de obiective ideologice complexe. De aceea, autentica biografie a lui Agricola nu ocupă decât o parte din spaţiul întregului text al opusculului. Descripţia Britanniei se află însă în poziţie centrală prin excelenţă, pentru că, mai ales în această ţară, se revelaseră virtuţile pilduitoare ale lui lulius Agricola. Iată de ce această descripţie geografică, etnografică şi istorică asumă un caracter biografic subiacent, ca să ateste adevărata măsură a personajelor lui Tacit. în ultimă analiză, caracterul lui Agricola domină substanţa opusculului. Pe de o parteiistoricul blamează nu numai tirania dezlănţuită, pe care o atribuie lui Domiţian, ci şi sfidarea acesteia de către eroii opoziţiei stoice, sfidare neîmpărtăşită de lulius Agricola. De asemenea, Tacit conferă discursului său biografic o vocaţie romanescă. Prin urmare/Agricola constituie, la njvelul unui stil fascinant, atât o biografie de tip special, cât şi un mic preromanX

După aceasta biografie de tip special, Tacit a alcătuit o monografie învestită cu o structură foarte specifică, de fapt situată spre frontierele istoriogrfice. Ne referim la Cbespre originea şi aşezarea germanilor De origine et situ Germanorum, sau, pe scurt, Germania. Acest opuscul comportă tot 46 de capitole şi a fost publicat în cursul anului 98 d.C, câteva luni după editarea lucrării consacrate lui Agricola.

Germania nu conţine prolog şi nici epilog. Structura de suprafaţă a opusculului încorporează două mari secţiuni. Prima este consacrată unei descrieri tematice, referitoare la toţi germanii (cap. l-27), la frontierele (cap. l-2), originile lor (cap. 2-6), la etnologia, alcătuirile politice, moravurile, viaţa de familie din Germania (cap. 7-27). După ce previne cititorul că îşi va schimba metoda şi va prezenta „instituţiile şi riturile", instituia ritusque, ale germanilor pe seminţii şi triburi (Germ., 27, 2), Tacit înfăţişează sistematic, la nivelul unei secţiuni eminamente etnografice, populaţiile Germaniei, vangionii, ubii, batavii, chattii, cheruscii, suebii, marcomanii etc. (cap. 28-46). Spre a-şi alcătui discursul monografic, Tacit a utilizat nu numai o probabilă experienţă personală a meleagurilor figurate, ci şi informaţii oferite de martori oculari, precum negustorii romani, care frecventaseră Germania, memoriile lui Caesar, monografia lui Pliniu cel Bătrân şi, în măsură mai redusă, lucrările lui Posidonius, Salustiu, Titus Livius, Aufidius Bassus şi Pomponius Mela.

Structura de adâncime a Germaniei înglobează o diversitate de elemente, încât cercetătorii au ezitat între a o considera un excursus ori un exerciţiu de stil, în vederea compunerii Istoriilor, o monografie etnografică sau o satirizare a moravurilor romane. De fapt, toate aceste valenţe pot fi decelate în ţesătura Germaniei, monografie complexă, deşi lipsită de planul complicat al alcătuirii biografiei lui Agricola. Oricum, Germania valorifică anumite vocaţii caracteristice unui preroman utopic. Astfel, elogiul „bunului sălbatic", care transforma pe germani în nişte amerindieni ai antichităţii, anticipând discursul avântat al lui Chateaubriand, încorporează o semnificaţie precisă. Germanii emerg ca autentice paradigme ale celor mai elevate virtuţi, spre a incita la redresarea moravurilor Romei. Tacit reprobă confortul exagerat, laudă puritatea morală, meditează asupra condiţiei umane. S-a arătat că Germania echivalează parţial cu o pledoarie declamatorie,

556

OPUSCULELE LUI TACIT

cu o "suasoria, menită glorificării virtuţilor umane./Structura de adâncime a monografiei dezvăluie antinomia fundamentală dintre germani şi romani. Tacit blamează moravurile romanilor şi îi atrage atenţia lui Traian asupra primejdiei militar-politice pe care o reprezentau germanii/jstoricui este scandalizat de faptul că, pe Rin, romanii se aflau în defensivă. Istoricul nu prevede deloc o criză a Imperiului, cum au interpretat unii cercetători avertismentul său. Totuşi, în momentul când expansiunea romană tindea să se desfăşoare spre răsărit, împotriva dacilor şi părţilor, Tacit opinează că trebuia să se riposteze mai energic, decât o făcea Traian, sfidării germanice preocupante. Chiar numele zeilor germani sunt traduse în latineşte, traducând o „interpretare romană", interpretatio Romana, a fenomenului respectiv. Interesele Romei constituie etimonul discursului taciteic rostit în Germania. S-ar putea ca Tacit să fi sperat efectiv că germanii ar putea cândva fi integraţi lumii romane ori civilizaţiei ei. Şi în orice caz, el încerca să răspundă curiozităţii publicului roman faţă de moravurile germanice⁷.

Deşi unii cercetători au refuzat lui Tacit paternitatea unui opuscul hărăzit problemelor elocinţei, această lucrare, numită „Dialogul despre oratori", Dialogus de oratoribus, a fost cu certitudine alcătuită" de mWele istorîc". S-a invocat argumentul stilistic, întrucât opusculul este scris într-o manieră prin excelenţă ciceroniană. Totuşi era firesc ca Tacit să imite parţial stilul unui scriitor, care ilustrase cu atâta strălucire arta elocinţei. Pe de altă parte, scriitura Dialogului despre oratori comportă unele mărci ale stilului istoric, pe care îl practică Tacit.

Tocmai pentru că Dialogul despre oratori se diferenţiază, pe plan stilistic, de celelalte opere ale lui Tacit, s-a presupus multă vreme că a constituit prima lucrare a marelui scriitor, eventual scrisă în vremea Flavienilor. Mai recent s-a demonstrat că Dialogus datează din 100-l05 d.C, probabil chiar din ultimul an menţionat⁸. Modelele literare ale Dialogului pot fi reperate în operele lui Platon şi Cicero. în forma actuală, adică ţinând seama de o lacună, care apare în capitolul 35, Dialogul despre oratori conţine 42 de capitole. Cu excepţia primelor două capitole şi a ultimului, unde vorbeşte Tacit, opusculul se prezintă ca o conversaţie purtată de trei oratori şi oameni de litere: Marcus Aper (născut în Gallia), Vipstanus Messala (fratele lui Regulus, dar descendent al lui Messala Corvinus) şi Maternus (poet şi tragediograf strălucit). Un al patrulea personaj, lulius Secundus, a putut să se pronunţe tocmai în pasajele care nu ni s-au conservat. Aper începe prin a prefera oratoriei poezia (cap. 5-l0), în vreme ce Maternus pledează pentru punctul de vedere opus (cap. 1l-l3). Aper proclamă superioritatea oratoriei recente asupra celei vechi (cap. 16-23), pe când Messala adoptă o concepţie diametral opusă, în privinţa raportului între elocinţa strămoşilor şi cea contemporană lui (cap. 25-35). Maternus acceptă teza decadenţei elocinţei, însă consideră că arta oratorică nu mai este necesară sub regimul imperial (cap. 35-41). Grăitor este următorul enunţ: „ee nevoie este de numeroase discursuri în faţa poporului, când privitor la afacerile statului nu cei nepricepuţi şi mulţimea, ci cel mai înţelept şi numai el singur hotărăşte?" (Dial., 41, 4, trad. de H. Mihăescu).

De fapt, Tacit defineşte o întreagă metodă de investigaţie, de sorginte probabilist-carneadeică. încă din primul capitol, Tacit însuşi declară că în fiecare opţiune serioasă se află o marjă de probabilitate, că puncte de vedere antagoniste pot fi plauzibile (Dial., 1, 3). Tacit înclină spre opţiunea lui Maternus, spre elogiul unei monarhii conduse de „unul singur şi foarte înţelept", sapientissimus et unus.

557

TACIT

Dar, în finalul dialogului, nimeni nu învinge şi controversa se încheie în râs, încât fiecare rămâne pe poziţia sa. Pe de altă parte, Tacit subscrie şi la unele opţiuni ale celorlalte personajeQrin intermediul lui Messala, răspunde întrebărilor puse de Quintilian în legătură cu pricinile declinului oratoriei. Messala oferă o miniteorie a educaţiei şi evidenţiază patru cauze ale coruperii elocinţei: ignoranţa profesorilor, lenevia elevilor, neglijenţa părinţilor, uitarea aşternută peste vechile moravuri romaneînsă am constatat că Maternus deplasează deliberarea pe plan politic. Oricum/unele idei dii(jDialogul despre oratorişpX fi apropiate de optica asumată în Tratatul despre sublim, scris în greceşte, în cursul secolului I d.C, de un autor cunoscut sub numele de Pseudo-Longin. Privilegierea poeziei de către Maternus explică utilizarea substanţială a experienţei vergiliene de către Tacit în operele lui istorice, dar conotează, dacă nu exprimă explicit, şi pasiunea vădită de autorul dialogului pentru istoriografie. Totodată, după o formulă a lui sir Ronald Syme, Tacit valorizează pretutindeni vasta lui experienţă de „great speaker", pe care o dobândise datorită discursurilor de avocat.

Istoriile

Prima operă majoră a lui Tacit o constituie însă „Istoriile" sau „Historiile", Historiae, în care el îşi încearcă forţele în domeniul istoriografiei panoramice, mai exact în cel al speciei calificată drept historia în înţeles restrâns, adică îmbrăţişând evenimente apropiate de momentul redactării lucrării respective. De altfel, în Agricola, Tacit făgăduise să nareze istoricul domniei lui Domiţian şi al succesorilor lui. Istoriile înfăţişează criza anului 69 d.C. şi domniile Flavienilor, pentru a lăsa altui moment al vieţii zugrăvirea istoriei Antoninilor (Hist, 1,1,6). încât Tacit relatează, într-o perspectivă istorică pregnantă, ascensiunea şi prăbuşirea unei dinastii {Discursul său debutează puţin după moartea dramatică a unui „tiran" (Nero) şi se încheie cu sfârşitul violent al altui despot (DomiţianDe fapt, nu ştim câte cărţi au avut Istoriile, căci nu ni s-au conservat decât primele patru cărţi şi începutul celei de a cincea, adică prezentarea anilor 69 şi 70 d.C, în vreme ce figurarea evenimentelor petrecute între 70 şi 96 d.C. s-a pierdut.

în realitate, Hieronymus ne informează că Tacit a înfăţişat vieţile cezarilor, de la moartea lui August până la cea a lui Domiţian în treizeci de cărţi (Comment. ad Zach, 3, 14). Unii savanţi au presupus că Istoriile s-au întins pe 12 cărţi, în vreme ce Analele ar fi conţinut 18. Noi considerăm că Analele n-au avut decât 16 cărţi. Totuşi, doar 14 cărţi ni se par prea puţine pentru epoca 69-96 d.C, dacă ţinem seama de faptul că cinci sunt hărăzite numai primilor doi ani (e adevărat, socotiţi de Tacit ca foarte relevanţi). încât opinăm că informaţia lui Hieronymus este eronată şi că Istoriile trebuie să fi cuprins cel puţin 18 cărţi". Pe de altă parte, Tacit a lucrat multă vreme la alcătuirea Istoriilor. Căci, în 106 d.C, Pliniu cel Tânăr îl informa cu privire la erupţia

" Dacă nu cumva numai ele singure conţineau treizeci de cărţi, cifră atribuită greşit atât lor cât şi Analelor.

558

ISTORIILE

Vezuviuiui, cum am arătat în capitolul anterior, pe când, în 109 d.C., îi oferea date referitoare la teroarea lui Domiţian şi îi ura ca Istoriile să fie nemuritoare (£p., 7, 33). Dar, în 110-l11 d.C, Istoriile erau publicate, întrucât după ce consemnase gloria lui Tacit (£p., 9,23), Pliniu alude la o scriere „foarte sinceră", uerissimus, a prietenului lui (Ep.,9, 27, 1), care nu poate fi decât Historiae.

jC izvoare, Tacit trebuie să fi utilizat, pe lângă amintirile personale şi relatările unor martori oculari, scrierile unor istorici ca Vipstanus Messala, Cluvius Rufus şi Pliniu cel Bătrân, câteodată menţionate de el însuşi, memoriile lui Vespasian şi Mucianus, opusculele hărăzite martirilor libertăţii, asasinaţi sub Flavieni. Istoricul a compulsat,_de asemenea, dările de seamă ale dezbaterilor senatului şi ale evenimentelor petrecute la Roma'fpentru că Pliniu cel Tânăr evidenţiază că Tacit consulta cu sârguinţă „actele zilnice ale poporului roman": Ep., 7, 33, 3).

Utilizând o metodologie analistică, evidenţiată de el însuşi (Hist, 1, 1, 1), dar fără rigoare excesivă, Tacit se lasă cuprins de euforia generală, subsecventă cuceririi Daciei şi somptuoaselor triumfuri, organizate de Traian. De altfel şi reliefarea superiorităţii sistemului monarhic din Dialogul despre oratori trebuie pusă în relaţie cu victoriile repurtate de Traian în primul război dacic. Efectiv, Tacit încerca să se reapropie de Traian şi arăta că va nara cândva istoria Antoninilor de „o rară fericire a vremurilor, când este îngăduit să gândeşti ce doreşti şi să spui ceea ce gândeşti" {Hist, 1, 1,6). Alte enunţuri proclamă, de altfel, ineluctabilitatea regimului politic monarhic (Hist, 1, 16, 1). Totuşi istoricul nu renunţă la o anumită mefienţă faţă de Traian şi, mai ales, de Hadrian, devenit succesor prezumtiv al marelui împărat. Astfel, în maniera sa aluzivă, Tacit stăruie asupra rolului politic împlinit de sfetnicul şi „locotenentul" lui Vespasian, care fusese Mucianus, pe care uneori îl critică. Totuşi aceste critici par a viza influenţa exercitată de generalul Licinius Sura, în anturajul lui Traian. De asemenea însuşi Vespasian, cu umbrele şi luminile sale, este parţial conceput ca un Traian ante litteram. îndeosebi istoricul reprobă manevrele hărăzite a asigura transmiterea puterii imperiale lui Hadrian, rudă de sânge cu Traian, când condamnă ereditatea monarhiei romane. De aceea, el atribuie lui Galba teoria adoptării de către împărat a celui mai bun cetăţean: .August, exclamă acesta, şi-a căutat urmaşul în casa sa, eu l-am căutat în inima statului" (Hist, 1, 15, 3). Totodată, când descrie evenimentele cumplitului an 69 d.C, Tacit are în vedere evitarea lor dificilă în 97 d.C. Istoricul asistase, cu puţin înaintea asumării consulatului, la o lovitură de stat pretoriană, care ameninţase mecanismele puterii imperiale cu o gravă destabilizareVTacit este neliniştit atât pentru prezent, cât şi pentru viitor. De aceea, el subliniază dezintegrarea moravurilor în 69 d.C. (Hist, 1, 2-4) şi întocmeşte un bilanţ înspăimântător al crimelor săvârşite. Angoasa, care ţinea şi de psihicul lui, cum am arătat, pândeşte adesea pe retroscena IstoriiloPJ

în Istorii, geniul lui Tacit se desfăşoară în faldurile sale cele mai semnificative. Cercetătorii moderni au reliefat continuitatea, care funcţionează între prologul acestei opere şi restul discursului taciteic./Totuşi, portretele colective, structurate la începutul Istoriilor, sunt sustrase temporalităţii, spre a fi situate într-un spaţiu imaginar, ce îngăduie detalierea trăsăturilor/ Imaginea se constituie pretutindeni ca prezentare şi reprezentare, încât înseşi peisajele sunt convertite în stări de spirit, deoarece asumă funcţia de a semnaliza psihologia unei civilizaţii.

559

TACIT

M I ■ ^: "^: ■■:;

Dar opera cea mai valoroasă şi mai importantă a iui Tacit o constituie „Analele", Annales. Acest titlu nu pare sigur, dat fiind că unul dintre manuscrisele acestei opere (Mediceus priofy înregistrează ca titlu „De la moartea lui August", Ab excessu diui Augusti. In favoarea unui asemenea titlu pledează şi denumirile operelor lui Titus Livius şi Aufidius Bassus. Tacit însuşi utilizează termenul de „anale", annales, dar nu ca să-şi intituleze opera, ci spre a-şi defini metoda şi a evidenţia apartenenţa ei la specia istoriografică a analisticii. Deosebit de semnificativ apare următorul enunţ: „nimeni să nu asemuie analele noastre cu scrierea celor ce au zugrăvit vechile fapte ale poporului roman" (Ann., 4, 32, 1). Şi în alte pasaje, Tacit recurge la lexemul „anale", pentru a defini o specie istoriografică şi o metodă de investigare a istoriei practicate de el şi de aiţii {Ann., 3, 65, 1; 4, 34, 1; 4, 53, 2; 13, 3, 1). însă cum autorul însuşi, oricare ar fi fost titlul originar al operei sale, se reclamă de la analistică, putem, fără a greşi, s-o numim Anale™.

Pare cert că Tacit a[jntenţionat să realizeze o cronică completă a lulio-Claudienilor, de la moartea lui August, până la 31 decembrie 68 d.C, adică până în preziua debutului Istoriilor. Planul său era structurat pe trei hexade, hărăzite cea dintâi lui Tiberiu, a doua lui Caligulaji lui Claudiu şi a treia lui Nero. însă, cum am menţionat mai sus în treacăt, consideram că Tacit însuşi obligat de boalâsau de vreo măsură imperială, corelată lichidării lui Avidius Nigrinus, şi-a întrerupt discursul istoriografie la nararea morţii lui Thrasea (Ann., 16, 35). Ni se pare relevant faptul că, în forma actuală, finalul Analelor coincide cu una dintre cele mai frumoase pagini scrise vreodată de Tacit. De fapt, astfel voalul a căzut în acelaşi timp peste viaţa lui Tacit şi peste unul dintre cele mai strălucitoare texte, pe care Ie-a produs vreodată literatura universală¹¹.

încât Tacit nu a scris decât 16 cărţi de Anale, care, după opinia noastră, au fost publicate, în timpul domniei lui Hadrian, într-o singură tranşă de către prietenii istoricului. Totuşi, anterior, Tacit recitase în public sau în cercurile cultural-politice ale vremii anumite pasaje din Anale'. Căci o parte din Anale a fost redactată sub Traian. Astfel, Tacit trebuie să fi scris prima hexadă în vremea lui Traian, probabil după încheierea mandatului de proconsul al Asiei. Totuşi sfârşitul primei hexade şi textul celorlalte două hexade trebuie să fi fost redactate sub domnia lui Hadrian. Căci Hadrian bătuse o monedă cu emblema păsării fenix, în onoarea lui Traian; or, Tacit consemnează la un moment dat legenda acestei ciudate apariţii (Ann., 6, 34). Tacit trebuie să fi consultat destul de numeroase izyoaxeîncât azi nu se mai poate accepta ipoteza sursei unice sau principale, eventual completate in anumite detalii. Tacit însuşi proclamă năzuinţa de a confrunta între ele mai mult izvoare (Ann., 14,l-3)Cfeentru domnia lui Tiberiu şi secvenţele istorice imediat următoare, Tacit a utilizat cronicile lui Aufidius Bassus şi Servilius Nonianus. Iar, pentru domnia lui Nero, operele lui Cluvius Rufus, Fabius Rusticus şi Pliniu cel Bătrân. De asemenea Tacit a consultat tragedia Octavia, scrieri biografice, consacrate vieţii sau morţilor unor personaje celebre ale secolului I d.C. (exitus) şi mai ales memorii. A recurs la memoriile Agrippinei şi generalilor Corbulo şi Suetonius Paulinus. Totodată istoricul a apelat şi la dările de seamă ale senatului şi la „actele" poporului roman (Ann., 3,3, 2; 13,31,1; 15, 74,3; 16,22,3) şi a consultat sârguincios

' Căci Suetoniu respinge două alegaţii din Anale, referitoare la poemele lui Nero şi la o cometă (Ner., 52 şi 36, 1 faţă de Ann., 14, 16, 1 şi 15, 47, 1). Iar luvenal era la curent cu apariţia Istoriilor şi cu proiectul alcătuirii Analelor (2, v 102).

560

ANALELE

arhivele senatului şi ale puterii imperiale, de unde a extras scrisori şi discursuri, care i s-au părut importante. Pe de altă parte, în senat a cunoscut bătrâni, care trăiseră şi acţionaseră în vremurile lui Claudiu şi Nero, pe care i-a consultat¹². în orice caz, Tacit nu numai că a utilizat materiale provenite din numeroase izvoare, dar a adaptat toate informaţiile culese opticii sale personale şi Ie-a transformat în profunzimeTI a distilat totul în alambicul sau genial¹³.

Textul Analelor nu ni s-a păstrat decât parţial. Dispunem de cărţile 1 -4 şi de segmente din 5-6, adică de hexada consacrată lui Tiberiu, precum şi - cu unele lacune - de cărţile 1l-l2, hărăzite unei părţi a domniei lui Claudiu, ca şi de cele dedicate lui Nero, adică 13-l6. în principiu, Tacit respectă regula analistică, adică a expunerii evenimentelor an de an, mai riguros decât în Istorii. De altfel el şi afirmă această respectare (Ann., 4, 71, 1), care îi permitea să evite transformarea discursului său într-o culegere de biografii imperiale. De aceea, istoricul tratează numeroase aspecte ale diacroniei Romei. De altfel el consemnează scrupulos numele consulilor care îşi preiau atribuţiile la începutul fiecărui an. Totuşi, în realitate, fidelitatea sa faţă de normele analistice nu este decât foarte parţială. Sau, altfel spus, Tacit ţine seama de regula analistică numai atunci când îi convine. Scriitorul recurge la trihotomia tradiţională a anului roman (probleme interne - probleme externe - probleme interne), dar atribuie fiecărui element un rol diferit de cel pe care îl împlinise în discursul istoric al lui Titus Livius. Politica externă este adesea înfăţişată cu anticipaţie sau, invers, cu întârziere. Tacit ştia că evenimentele militare şi faptele oficiale, desfăşurate la Roma şi la începutul anului, nu mai aveau însemnătatea din vremea Republicii, că totul depindea de persoana principelui. Istoricul apelează frecvent la gruparea logică a faptelor, la rânduirea dramatică a evenimentelor şi pune adesea în contrast fenomene petrecute, de fapt, în momente diferite. Scuzele sale de transgresare a regulei analistice {Ann., 6, 38, 1; 12, 40, 5; 13, 9, 5) au un caracter foarte convenţional. De altfel cele mai multe cărţi ale Analelor încep sau se sfârşesc în cursul unui anumit an şi nu la 1 ianuarie sau la 31 decembrie, încât Tacit practică o compoziţie foarte suplă, în funcţie de obiectivele mesajului său ori ale efectelor artistice urmărite. Pe de altă parte, spre deosebire de Istorii, opera analistică taciteică se concentrează asupra politicii interne. Viaţa Capitalei devine principalul centru de interes. Cu sagacitate, Pierre Grimal observa că Tacit conservă totuşi tiparele analistice pentru că el axa istoria Romei pe continuitatea statului, marcată anual de rugăciunea adresată de către consuli lui lupiter, la începutul lunii ianuarie. Această explicaţie ni se pare foarte importantă¹⁴.

Oricum, materia Analelor reliefează că Tacit nu respectă făgăduiala, avansată cândva, de a nara epoca Antoninilor şi preferă să se întoarcă spre o vreme mai îndepărtată. Dorinţa de a scrie şi analistică, îndeobşte consacrată unui trecut mai îndepărtat, nu explică nimic, fiindcă am remarcat distanţarea parţială a istoricului de tiparele consacrate ale speciei istoriografice respective. în realitate Antoninii îl dezamăgiseră, iar „mâhnirea", maestitia, lui Tacit atinsese nivelul ei cel mai înalt. De aceea, preferase să nu se mai refere explicit la ei. Spunem

561

TACIT

explicit, deoarece Tacit face aluzie destul de des la Antonini şi scrie sub impactul amărăciunii resimţite de el. îndeosebi ultima hexadă este marcată de experienţa tragică a anilor 117-l18 d.C. Am arătat cândva că nararea morţii lui Thrasea, de la finele Analelor, conotează durerea simţită de Tacit cu prilejul sfârşitului tragic al lui Avidius Nigrinus, a cărui lichidare fizică apare, ca într-un palimpsest, sub textul hărăzit victimei lui Nero. De fapt, Nero al lui Tacit subînţelege pe Hadrian, iar favoriţii ultimului lulio-Claudian implică pe consilierii succesorului împăratului Traian. Reprobarea taciteică a mentalităţii elenistice, preconizate de Nero, vizează şi unele practici ale lui Hadrian. Tacit nu mai crede într-o monarhie bună, foarte înţeleaptă şi respectuoasă faţă de tradiţii. Cu sagacitate, Ronald Martin a observat că, potrivit lui Tacit, puterea absolută corupe absolut. Marele istoric devansează astfel reflecţia modernă, care afirmă că dacă orice putere corupe, puterea absolută corupe în chip absolut. Esenţialul mesajului tacitele rezidă într-o sfidare lansată împotriva absolutismului, într-o sfidare condamnată eşecului, cum înţelegea însuşi creatorul ei. De unde şi reacţia dezabuzată, care impregnează strălucitorul, am spune magicul discurs al Analelor. Ceea ce nu înseamnă că Tacit n-ar nara cu atenţie evenimentele petrecute sub lulio-Claudieni. Dar, cum s-a remarcat, Tacit are tendinţa de a-şi deplasa interesul de la motivul coral, foarte pregnant în Istorii, spre analiza unor personalităţi istorice de excepţie¹⁵. în bine şi mai cu seamă în rău.

„Fără mânie şi părtinire"

Tacit dă seama uneori - este adevărat, foarte rar - de obiectivele urmărite de discursul său istoric. El îşi constituie o poetică a istoriei, pornind de la clişeele istoriografiei antice, dar şi de la reflecţiile lui Cicero, Quintilian şi Pliniu cel Tânăr.

încă în opuscule, Tacit proclamase năzuinţa sa de a relata „obiectiv" evenimentele, sprijinindu-se pe fapte {Agr., 1, 2; 10, 1; Dial., 1, 3). Iar, în Istorii, declarase că va nara istoria „fără dragoste şi fără ură", neque amore... et sine odio (Hist., 1, 1,5). Principala declaraţie în acest sens figurează totuşi în Anale: „de aici intenţia mea de a hărăzi puţine cuvinte lui August şi numai sfârşitului acestuia, apoi de a înfăţişa principatul lui Tiberiu şi celelalte domnii, fără mânie şi părtinire favorabilă (sine ira et studio), ale căror pricini le am departe de mine" (Ann., 1,1,3).

Aceste rânduri au făcut să curgă enorme cantităţi de cerneală printre cercetătorii moderni. Unii au luat în serios aceste declaraţii - de altfel, banalizate în istoriografia antică, după cum am arătat - şi au proclamat obiectivitatea absolută a lui Tacit. Alţii, dimpotrivă, l-au acuzat de ipocrizie şi de deformarea monstruoasă a adevărului istoric. în sfârşit, numeroşi savanţi au privilegiat o atitudine nuanţată faţă de asemenea alegaţii. Emanuele Ciuceri l-a lăudat pe Tacit pentru

562