Eugen cizek istoria literaturii latine

XXVII. QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR

Quintilian. Viaţa

Dezvoltarea literaturii latine, reacţia antiasianistă şi manifestarea celui de-al doilea clasicism, îndeosebi în proză, sunt legate de viaţa şi creaţia lui Piiniu cel Tânăr, Frontinus şi îndeosebi Quintilian. Acesta din urmă a iniţiat de fapt riposta clasicizantă şi a instruit pe cei ce o vor continua şi în secolul al ll-lea d.C. Deşi Quintilian era hispano-roman, ca şi Seneca şi Lucan, corifeii stilului nou asianist.

Marcus Fabius Ouintilianus s-a născut în Calagurris (azi Calahorra), în Hispania, probabil prin 35-40 d.C. A studiat la Roma, unde tatăl său fusese cândva retor (SEN., Controu, 10, praef., 2), în jurul anului 57 d.C. Aici i-a avut ca profesori pe Palaemon şi pe Domitius Afer. A revenit pentru puţină vreme în patrie, ca să se întoarcă în capitală, prin 68 sau 69 d.C, şi să se stabilească aici ca avocat de prestigiu. Ţinuta sobră a discursurilor sale a potenţat în chip decisiv reculul stilului nou şi i-a asigurat un succes notabil de public. încât împăratul Vespasian a creat un învăţământ retoric de stat şi i-a încredinţat conducerea lui Quintilian, probabil chiar în 70 d.C. (SUET. Vesp., 18; De gram., 40). Retribuţia de 100.000 de sesterţi, pe care o primea anual Quintilian, era enormă faţă de cea de 2.000 de sesterţi, obţinuţi de retorii şcolilor particulare. A numărat printre elevii săi pe Piiniu cel Tânăr, Tacit, Suetoniu, luvenal. Marţial consemnează, de altfel, gloria didactică a lui Quintilian [Epigr., 2, 90). S-a ocupat şi de educaţia nepoţilor şi succesorilor prezumtivi ai lui Domiţian. In 88 d.C, s-a retras din învăţământ, ca să se consacre scrisului. Exercita în continuare o influenţă considerabilă la curtea imperială. Boli necruţătoare i-au răpit soţia şi copiii. A murit după 96 d.C, probabil la scurtă vreme după ce îşi terminase scrierea capitală.
Opera

Quintilian a alcătuit o operă destul de întinsă, din care s-a păstrat doar lucrarea lui fundamentală, care va fi menţionată mai jos. S-au pierdut discursurile de avocat, precum cele în care apărase pe regina Berenice (QUINT., Inst. Or., 4, 1,19) şi pe Naevius Arpinianus, acuzat de a-şi fi ucis

535

QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR

so{ia (ibid., 7, 2,24). Elevii lui i-au pubîicat anumite discursuri, după note de curs, ca şi două cărţi de „artă retorică", ars rhetorica, repudiate însă de Quintilian. în timpul carierei de profesor, Quintilian însuşi a publicat, probabil în 89 d.C, o lucrare teoretică intitulată „Despre cauzele elocinţei corupte", De causis corruptae eloquentiae, de asemenea pierdută. Se pare că, în acest opuscul, Quintilian incrimina manierismul răspândit în şcolile retorilor, hiperboiizarea limbajului lor şi imitarea stilului practicat de Seneca. De asemenea, Quintilian pleda pentru prevalenta unei elocinţe de inspiraţie clasicizantă. într-un fel această scriere a pregătit opera fundamentală a lui Quintilian. între 94 şi 96 d.C, Quintilian a publicat „Formarea oratorică"*, Institutio oratoria, de fapt „Douăsprezece cărţi de formare oratorică", Institutionis oratoriae libri XII, adevărat manual de educare a viitorului orator, dedicat unui avocat celebru, Victorius Marcellus, pentru a sluji la instruirea fiului acestuia, numit Geta.

Fiecare dintre cele douăsprezece cărţi este precedată de o introducere, un prooemium, unde Quintilian indică problemele principale pe care îşi propune sâ le trateze în continuare şi comunică lui Marcelius anumite date şi evenimente din propria-i viaţă. Cele mai importante sunt cărţile l-2 şi 8-l2. De fapt, cartea întâi încorporează cel mai serios tratat de pedagogie, alcătuit în antichitate, deşi de mici dimensiuni. Deoarece viitorul orator trebuie format încă din leagăn, Quintilian arată cum să se aleagă doica şi preceptorul. Se pronunţă pentru instrucţiunea în comun. Relevă cum trebuie să se desfăşoare studiul efectuat în a doua treaptă a învăţământului (pe lângă grammaticus). Atestă preocupări de psihologie pedagogică, se referă la rolul educativ al gramaticii, muzicii, geometriei etc. în cartea a doua, Quintilian trece la ultima treaptă a învăţământului roman, defineşte funcţia retorului, rhetor, subliniază importanţa lecturilor din oratori şi istorici, obiectul şi implicaţiile retoricii. în cărţile 3-7, se preocupă de problemele invenţiei şi structurării materiei tratate de oratori. Astfel, în cartea a treia, Quintilian prezintă cele trei genuri oratorice (deliberativ, demonstrativ şi judiciar), tipurile de procese etc, iar în cartea următoare sunt analizate părţile discursului. Cărţile 8-l1 sunt consacrate elocuţiei, pentru a trata succesiv: alegerea cuvintelor, tropii şi sentenţele (cartea a opta), diferite tipuri de figuri de stil, ritmul oratoric (cartea a noua), vocabularul în general (cartea a zecea). De fapt, în cartea a zecea, tocmai pentru a da exemple de judicioasă întrebuinţare a cuvintelor, Quintilian se ocupă de diverşi autori greci şi latini, în cadrul unor adevărate pagini de microcriîică literară. După ce în cartea a unsprezecea tratase diverse aspecte ale elocinţei (memoria, pronunţarea, gestica), în ultima carte a Formării oratorice, Quintilian analizează personalitatea ideală a oratorului¹.

Mesajul lui Quintilian

Formarea oratorică ilustrează, aşadar, faza ultimă şi cea mai importantă a discursului literar teoretic pe care îl rosteşte Quintilian. Era necesară alcătuirea unui îndreptar care să arate cum poate fi înlăturată înrâurirea, încă puternică, a stilului nou, în şcoli şi în cultură, dar reţinând ceea ce prezenta ca util experienţa declamaţiei neoasianice. Astfel, Quintilian continua, la alţi parametri şi la un nivel de amploare deosebită, eforturile întreprinse anterior în Despre cauzele elocinţei corupte. Anii trecuseră şi retorica neoasianistă - sau, altfel spus, noua retorică - suferise grele înfrângeri. Cel de-al doilea clasicism dobândise o prevalentă categorică, datorită, în mare măsură, lui Quintilian. Sau, cum spunea savantul

' Uneori se preferă traducerea .Arta oratorică"

536

MESAJUL LUI QUINTILIAN

olandez Anton D. Leeman, utilizând formulări vergiliene, Quintilian trebuia să treacă acum de la „a zdrobi pe cei trufaşi", debellare superbos, la „a cruţa pe cei supuşi", parcere subiecţii. în orice caz, Quintilian nu se putea limita la eliminarea discursului promovat de retorii neoasianişti. El era practic constrâns să realizeze sistematizarea învăţământului clasicizant, să demonstreze cum poate şi trebuie să fie format un orator, concomitent clasic şi adaptat exigenţelor sfârşitului secolului I d.C. Iar întrucât formarea acestui orator nu se putea limita la asimilarea meşteşugului elocvenţei, Quintilian propovăduieşte o educaţie complexă, plurivalentă, care să conducă progresiv la modelarea performanţelor declamatorii strălucite. Deprinderile corecte se cuvine să fie create chiar din primii ani de viaţă, pentru că omul conservă primele obiceiuri, în special dacă sunt rele (Inst. Or., 1, 1, 5).

într-adevăr, ideile pedagogice şi de psihologie pedagogică elaborate de Quintilian sunt deosebit de interesante şi prefigurează doctrinele marilor pedagogi moderni³. Quintiiian crede, de altfel, în educaţia începută din copilărie şi preconizează crearea unor adevărate grădiniţe de copii, când sprijină ideile autorilor, care ceruseră ca nici o perioadă din dezvoltarea copilului să nu rămână necontrolată {Inst. Or., 1, 1,16). în acelaşi timp el se pronunţă pentru principiul intuitiv. Copilul care învaţă să scrie şi să citească trebuie să ia în mână literele confecţionate din fildeş (Inst. Or., 1,1, 24-26). Predarea cunoştinţelor noi trebuie întreprinsă progresiv: să se lase copiilor anumite recreaţii, utile asimilării materiilor studiate. Profesorul se cuvine să se adapteze permanent capacităţii de înţelegere a elevilor săi {Inst. Or„ 1, 2, 27). Quintilian, contrar primelor texte pedagogice egiptene, care recomandau pedepse corporale, interzice profesorilor să-şi bată elevii şi le cere să inspire discipolilor stimă şi afecţiune {Inst. Or., 1, 3, 14-l7). El se pronunţă pentru ierarhizări şi recompense acordate elevilor buni. Acasă, şi în primele două trepte ale unui învăţământ pe care, cum am arătat, îl doreşte practicat în comun, elevul trebuie modelat după normele timpului: să înveţe întâi limba greacă, să comenteze literatura elenă şi latină, să studieze probleme lingvistice şi de matematică.

Dar Quintilian, care creează conceptul însuşi de pedagogie, stăruie asupra educaţiei dobândite în şcolile de retorică, asupra consolidării acesteia în sens clasicizant. în acest mod, Quintilian preconizează un umanism formalist de tip clasicizant. De aceea, consideră că trebuie să se ţină seama de gustul secolului, înclinat spre patos şi culoare, însă că este necesară revitalizarea definiţiei catoniene a oratorului. După care adaugă: „Dacă frumosul talent al oratoriei ar ajunge la dispoziţia răutăţii, nimic nu ar fi mai primejdios pentru interesele publice şi private decât elocinţa; şi eu însumi, care m-am silit să contribui cu ceva la formarea oratorului, aş aduce cel mai rău serviciu omenirii, dacă aş da aceste arme unui tâlhar, nu unui ostaş" {Insî. Or. 12, 1, 1, trad. de Măria Hetco). Spre deosebire de alţi clasicizanţi ai vremii, pesimişti în privinţa viitorului eiocinţei (punctul lor de vedere apare ilustrat de Messala, personajul lui Tacit), Quintilian crede cu tărie în viitorul retoricii, care trebuie însă perfecţionată şi debarasată de modelele neoasianiste. El opinează că fascinaţiei exercitate de scriitura ciceroniană este necesar să i se adauge inovaţia interesantă, încât joncţiunea lor să se realizeze cu moderaţie: toga să nu fie grosolană, dar nici de mătase

537

QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR

(Inst. Or., 12,10, 47). S-a arătat că el se inspiră atât din experienţa declamatorilor latini, cât şi din noua retorică elină, ce studia figurile de stil, exerciţiile preparatorii, ca şi relaţiile dintre elocinţă şi poetică, preconizând elevaţia şi măreţia limbajului. Dar structurarea discursului teoretic al lui Quintilian se inspiră şi din planul dialogului ciceronian Despre orator (definire şi justificare a elocinţei, invenţie, expresie). Totodată, Quintilian a utilizat şi ideile lui Celsus. Astfel, Quintilian nu emerge ca un eclectic - aşa cum a fost uneori considerat în mod pripit -, ci drept un clasicizant moderat. In funcţie de reflecţiile asupra definiţiei catoniene a oratorului, crede că cel ce pledează trebuie să apere numai cauze drepte. El ar putea să încalce adevărul numai în procese judiciare şi să salvgardeze, în definitiv, o justiţie fundamentală {Inst. Or., 12, 7, 7). Oricum, oratorul trebuie să cunoască atât dreptul civil, cât şi istoria şi practica virtuţii.

Quintilian admiră programatic pe Cicero. Arpinatul trebuie să servească drept model de stil şi drept imbold (Inst. Or., 10, 1, 12). Quintilian apare ca un restaurator al clasicismului ciceronian. El năzuia să formeze noi Cicero. Totuşi doctrina sa oratorică nu mai este integral ciceronizantă şi, de altfel, el face elogiul unor oratori ai vremii sale ca Domitius Afer, lulius Africanus etc. Crede în virtuţile experienţei şi studiului (usus şi doctrina), fără a refuza aportul harului natural, ingenium, însă conferă acestuia din urmă o pondere diminuată, faţă de învăţătura ciceroniană. îndeobşte Quintilian acordă o importanţă sporită aspectului tehnic al artei oratorice şi diminuează rolul formativ al filosofiei, atât de intens reliefat de către Cicero. Quintilian consideră că viitorul orator trebuie să cunoască reflecţiile filosofilor, însă fără a alege între doctrinele înţelepţilor greci şi romani (Inst. Or., 12, 2, 26-27). Quintilian are în vedere mai ales oratorul activ, preocupat de practica activităţii lui. Proclamă limpede disjuncţia oratoriei de filosofie şi consideră pe oratori ca adevăraţi înţelepţi, în vreme ce filosofii ar fi nişte ipocriţi: „sunt dispus să cred că mulţi dintre vechii dascăli ai înţelepciunii au dat precepte oneste şi au trăit conform preceptelor; în zilele noastre, însă, sub acest nume, cei mai mulţi ascund foarte mari vicii; nu prin virtute şi studii se străduiesc ei să fie socotiţi filosofi, ci îşi acoperă cele mai rele moravuri sub masca unei figuri serioase şi a unei înfăţişări diferite de ceilalţi" (Inst. Or., 1, prooem., 15, trad. de Măria Hetco). De aceea, fără a refuza materiei discursului o funcţie semnificativă, Quintilian acordă o importanţă considerabilă arsenalului verbal. Deşi oratorul trebuie să vorbească inspirat de binele autentic, Quintilian conferă sentenţelor (sententiae) o importanţă sporită faţă de arhetipul ciceronian şi examinează cu atenţie feluritele tipuri de asemenea formule-bilanţ apoftegmatice, inclusiv cele mai noi, cum era noema, sentenţa lapidară, paradoxală, aproape obscură (Inst. Or., 8, 5, 13-25).

Quintilian blamează atât pe aticiştii arhaizanţi ai epocii sale, cât şi pe neoasianişti, adepţii stilului nou. Se declară pentru o orientare stilistică medie, de sorginte ciceroniană, şi, în orice caz, clasicizantă, când reprobă atât redundanţa şi rafinamentul asianic, cât şi sobrietatea exagerată, „sârguinţa", diligentia, aridă a aticizanţilor. Mândru de succesele celui de-al doilea clasicism, Quintilian apreciază ca lesne eluctabile coruperile elocinţei clasice. De altfel se declară partizan

538

T

MESAJUL LUI QUINTILIAN

ferm al monarhiei Flavienilor. Ostilitatea sa faţă de filosofi se raliază măsurilor represive, iniţiate împotriva acestora de către Domiţian. îndeobşte Quintiiian nu se relevă ca un gânditor foarte original, dar realizează o sinteză şi o evaluare interesantă a unor dezbateri mai vechi, în lumina experienţei proprii şi preferinţelor contemporanilor săi⁴.

Critica literară a lui Quintilian

întrucât consideră indispensabilă cunoaşterea literaturii de către orator, Quintilian enunţă judecăţi de valoare şi observaţii asupra scriitorilor. Paginile de critică şi de istorie literară ale lui Quintilian sunt deosebit de interesante. Astfel, dacă în cartea a şasea emerţ) remarci subtile asupra râsului, în cartea a zecea, Quintilian dezbate, cum am arătat, pasionante probleme relative la istoria literaturii. Nu numai că îl proclamă pe Homer mare poet, ci şi model de virtuozitate oratorică, deosebit de performantă (Inst. Or., 10,1, 46). li apreciază şi pe Vergiliu, considerat de el ca al doilea mare poet epic antic, însă mai aproape de cel dintâi - adică Homer - decât de cel de-al treilea (Inst. Or., 10, 1, 85-86). Se referă, de asemenea, la Macer, Lucreţiu şi Horaţiu (Inst. Or., 10, 1, 37, 96).

Ostil arhaizării, Quintilian îl admiră nu numai pe Cato cel Bătrân, ci şi pe Ennius, dar nu recomandă imitarea lor. Relativ la Ennius, afirmă că trebuie adorat ca acele bătrâne crânguri sacre, în care arborii păstrează mai mult prestigiu decât forţă şi actualitate {Inst. Or., 10,1, 28). îi preţuieşte pe Lucilius şi pe Persius şi, cu evidentă mândrie patriotică, declară că „satura.este într-adevăr în întregime a noastră" (Inst. Or., 10, 1, 93). îl elogiază pe Tibul şi apreciază că, în materie de elegie, romanii pot să rivalizeze cu grecii (Inst. Or., 10, 1, 93). în realitate, în volumul anterior, am văzut că, de fapt, adevărata elegie a apărut numai în spaţiul cultural roman. în ce priveşte proza, elogiază pe istoriografii greci - Tucidide, autor dens, concis, pregnant, în vreme ce Herodot ar fi fost melodios, pur, amplu - însă îi consideră egalii lor pe istoricii romani: căci Salustiu se poate compara cu Tucidide, iar Titus Livius cu Herodot (Inst. Or., 10,1, 73 şi 101). Printre istoricii romani, consemnează, de asemenea, pe Servilius Nonianus şi Aufidius Bassus (Inst. Or., 10,1102-l03). Fără îndoială, Quintilian acordă prioritate evoluţiei şi judecării genului oratoric. Se decide greu, în această privinţă, între piscurile oratoriei greceşti şi ale celei romane. De altfel îi consideră înrudiţi între ei pe Cicero şi pe Demostene. lată ce observă Quintilian despre ei: „Demostene e mai concis, Cicero mai abundent; primul îşi restrânge fraza, al doilea o amplifică...; de la primul nu poţi înlătura nimic, la al doilea nu poţi adăuga nimic; la primul e mai multă muncă, al doilea e mai natural" (Inst. Or., 10,1,106, trad. de Măria Hetco). în ultimă instanţă, preferinţele lui se îndreaptă spre Cicero, care ar fi întrunit, în virtuţile discursului lui, forţa lui Demostene, avântul lui Platon şi incantaţia verbală elaborată de Isocrate (Inst. Or., 10, 1, 102). îndeosebi, Quintilian reprobă pe aticistul Calvus (Inst. Or., 10, 1, 115) şi critică sever pe neoasianistul Seneca: îi reproşează trădarea clasicilor, sofisticarea limbajului şi fracţionarea exagerată a sentenţelor (ibid., 10,1,125-l31). Admiratorii lui Seneca i-au copiat excesiv defectele.

Astfel, o adevărată poetică, o doctrină a stilului în general prinde contur şi transcende graniţele elocinţei. De fapt, Quintilian pledează, cu pasiune, pentru imitarea nuanţată a marilor modele consacrate, pentru un clasicism moderat

539

QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR

şi, am spune, funcţional, adică adaptat orizontului de aşteptare a! epocii sale. Este semnificativ elogiul închinat tragediei Thyestes a lui Varius, comparabilă, după opinia lui Quintiiian, oricărei tragedii greceşti (Inst. Or., 10, 1, 98). Dar această tragedie trebuie să fi fost, în acelaşi timp, scrisă foarte clasic şi adaptată exigenţelor publicului „secolului" augusteic⁵.

Strategia stilistică şi receptarea lui Quintifian

Discursul teoretic al lui Quintiiian - care nu adoptă forma dialogului, ci aspectul expunerii didactice - abundă în amănunte fastidioase, în clasificări, diviziuni, repetiţii şi digresiuni. Cu toate acestea, după lungi pasaje aride, brusc intervin remarci interesante, judicioase, chiar subtile, spre a reţine interesul cititorului. Perioada clasică este, de altminteri, aproape abandonată, încât frazele sunt mai scurte şi mai vibrante decât în discursul corifeilor celui dintâi clasicism. Uneori emerg metafore alambicate, exemple şi comparaţii pregnante. Sentenţele apar frecvent şi câteodată sunt afectate. Limba lui Quintiiian este clasică, dar ajustată tendinţelor vremii. Adică, aşadar, cum recomandau exortaţiîle lui teoretice. Totuşi Quintiiian se apropie de Cicero, idolul său, mai mult ca oricare alt prozator al ceiui de-al doilea clasicism⁶. Ei se exprimă limpede şi respectă normeie gramaticii ciceroniene. Influenţat poate - în pofida mefienţei vădite faţă de fiiosofie - de ideile Noii Academii, atât de dragi lui Cicero şi îmbrăţişate de discipolii săi, Tacit, Pliniu şi Suetoniu, Quintiiian teoretizează opţiunea sa nuanţată, adaptată orizontului de aşteptare al vremii sale, când reliefează vanabilitatea impusă de factorul uman unui discurs ca ai său. Căci, afirmă e! despre clasici, „sunt foarte mari, dar totuşi oameni" (Insî. Or., 10, 1, 25).

Cum am arătat, sdeiie lui Quintiiian au avut un deosebit răsunet şi au mobilizat resursele celui de-al doiiea clasicism, al cărui protagonist a şi fost teoreticianul hfspano-roman. Eclipsa acestui curent literar va dăuna şi lui Quinţilian, care însă va reveni în centrul atenţiei generale când se va impune un al treiiea clasicism. Î! vor cita, printre alţii, Hieronymus, Cassiodorus si Isidorus din Sevilia. Renaşterea va primi cu entuziasm Formarea oratorică, după ce Poggio Bracciolini îi va descoper manuscrisul la St. Gallen, în 1415. Erasmus şi Luther vor cerceta cu asiduitate Formarea oratorică, iar neoclasicismul francez o va utiliza cu profit, cum era şi normai.

în spaţiu! nostru cultura!, ideile pedagogice ale lui Quinţilian au fost apreciate şi atent investigate. în general, discursul teoretic al lui Quintifian a fosî supus unei harnice cercetări. I. Teodorescu şi Alexandru Cizek au tradus pasaje din 8i în antologiile publicate de ei in 197l-l972. Anterior Gheorghe Guţu tălmăcise lungi fragmente din Formarea oratorică în Arte Poetica. Antichitatea, Bucureşti, 1970. iar Măria Heîco a publicat în 1974 c traducere integrală sub titlu! Arta oratorică, în colecţia „Biblioteca pentru toţi".

540
STRATEGIA STILISTICĂ Şl RECEPTAREA LUI QUINTILIAN

Prin urmare, deşi nu se oferă unei lecturi rapide şi lesnicioase, opera lui Quintilian prezintă o importanţă incontestabilă pentru publicul vremurilor noastre. Ideile pedagogice, datele despre dezvoltarea literaturilor antice, teoria retorică elaborate de Quintilian conţin foarte numeroase elemente interesante. Orice nouă pedagogie, orice nouă retorică şi nouă poetică ar trebui să ţină seama de ele.

Pliniu cel Tânăr

Pliniu cel Tânăr a fost, probabil, cel mai fidel elev al exortaţiei teoretice quintilianiene. Ca nimeni altul, deşi cu nuanţe care ţin de o personalitate artistică specifică, Pliniu cel Tânăr s-a străduit să pună în practică învăţătura maestrului său.

Gaius Plinius Caecilius Secundus, cum s-a numit Pliniu cel Tânăr, după ce a fost adoptat de unchiul său, Pliniu cel Bătrân, s-a născut, prin anii 6l-63 d.C, la Nouum Comum (azi Como), în fosta Gallie Cisalpină, unde familia sa, de rang ecvestru, dispunea de o situaţie materială şi socială foarte bună. S-a numit iniţial Lucius sau Publius Caecilius Secundus. însă, cum tatăl său a murit când el avea doar opt ani, Pliniu a crescut la Roma, sub oblăduirea fratelui mamei sale, Plinia. Dispunem, de altfel, de suficient de numeroase date despre viaţa lui Pliniu cel Tânăr, consemnate de opera lui sau de anumite inscripţii. în copilărie şi în adolescenţă nu a fost, probabil, niciodată supus unor frustrări puternice sau unui regim educativ foarte sever. La Roma a avut ca profesori pe Quintilian şi Nicetas din Smyrna, ca şi pe filosoful stoic Musonius Rufus. A fost căsătorit de trei ori; ultima soţie a fost Calpurnia, te asemenea originară din Comum. A devenit foarte bogat, ca mare proprietar de pământ, şi a urcat cu regularitate treptele unei cariere senatoriale. Ca homo nouus, şi-a început această carieră probabil în 89 d.C, când a devenit quaestor. A căzut în dizgraţie în ultimii ani ai domniei lui Domiţian. N-a mai îndeplinit nici o funcţie în anii 96-97 d.C.

După moartea ultimului dintre Flavieni, a realizat o carieră strălucită. A fost un avocat valoros şi a pledat în faţa lui Traian şi împreună cu Tacit, fostul său condiscipol, împotriva lui Marius Priscus, guvernatorul corupt al Africii. în acelaşi an 100 d.C, Pliniu devine consul sufect, pentru lunile septembrie şi octombrie ale aceluiaşi an, şi rosteşte, înaintea lui Traian, un discurs de mulţumiri, mai jos analizat. A dus o variată existenţă mondenă şi, raliat unui absolutism moderat, s-a manifestat ca un autentic „om de legătură" între prietenul său, împăratul Traian, şi opinia publică senatorială. A fost, de fapt, principalul exponent al contractului nescris, pe care îl schiţaseră, între ei, împăratul şi senatul. Probabil în 111 d.C, Traian l-a trimis să guverneze provincia Bithynia, una dintre bazele campaniei pe care acest principe o pregătea împotriva părţilor. Aici a murit probabil la începutul anului 113 d.C.

Pliniu a realizat o carieră tipică de senator al „secolului" Antoninilor, „om nou", care a asumat o mentalitate foarte senatorială. Cum a întreţinut multiple relaţii de prietenie cu scriitori şi diverşi oameni influenţi, a concentrat în jurul său cel mai activ cerc cultural-politic din istoria secolului al ll-lea d.C, care a numărat aproximativ cincizeci de persoane. în afară de el însuşi, Tacit a fost cel mai important membru al acestui cerc⁷. A fost generos, totdeauna dispus să-şi ajute prietenii şi oamenii de litere, optimist, înzestrat cu un caracter luminos, deşi destul de vanitos, în pofida declaraţiilor sale de modestie.

541

QUINTILIAN Şl PLINIU CEL TÂNĂR
Opera. Pane; Icul lui Traian

u a fost un se-' astul de sârguincios. Totuşi o mare parte din opera sa i s-a păstrat. Pli/ii. a alcătuit o serie de poeme scrise în hexametri şi e asilabi, de fapt mai ales epigrame şi elegii, foarte parţial conservate şi n ate de o factură „alexandrină" şi o tragedie, compusă în adolescenţă. In ,)ortante par să fi fost discursurile sale de avocat ca, de pildă, pledoaria împotriva lui feaebttis Massa, favorit al lui Domiţian (PLIN., Ep., 7, 33, 4 - acest discurs i-a atras, de altfel, dizgraţierea) sau cea rostită împotriva lui Marius Priscus {Lp.. €, 29, 9), mai sus menţionat etc.⁸.

S-au păstrat în schimb un singur discurs, care are la bază alocuţiunea rostită de Pliniu cu prilejul inaugurării mandatului său de consul, la 1 septembrie 100 d.C, cunorcu sub titlul de „Panegiricul lui Traian", Traiani Panegyricus, ca şi o voluminoasă ouiecţie de „Scrisori", Epistulae, schimbate cu prietenii autorului, între 97 d.C şi moartea lui. Scrisorile constituie cea mai importantă operă plinian-_;

Panegiricul a purces de la obiceiul consulilor de a rosti câteva cuvinte de mulţumire împăratului, în momentul asumării demnităţii lor. Pliniu a ţinut o alocuţiune mai lungă, care, de fapt, a creat o specie literară nouă, cea a panegiricelor latine, al cărei „inventor" este scriitorul prezentat aici de noi*. Astfel elocinţa de aparat era pusă în slujba absolutismului imperial. Este cert că alocuţiunea, rostită de Pliniu în 100 d.C, era de dimensiuni mult mai modeste decât forma ulterioară, a cărei recitare ar fi durat prea mult şi ar fi obosit împăratul. Deci, în vederea publicării, Pliniu şi-a remaniat şi considerabil amplificat cuvântarea pronunţată în 100 d.C. Editarea textului scris trebuie să fi survenit, după opinia noastră, în 103 d.C, după triumful repurtat de Traian în urma primului război dacic.

în forma publicată, Panegiricul lui Traian comportă 95 de capitole. După o introducere, care înglobează o invocaţie adresată lui lupiter şi prezentarea scopului şi caracterului discursului (cap. l-3), urmează înfăţişarea carierei lui Traian înainte de anul rostirii alocuţiunii (cap. 4-24), misiunilor asumate de principe (cap. 25-55), celui de al treilea consulat al împăratului (cap. 56-80), vieţii lui private (cap. 8l-89), pentru ca sfârşitul discursului să conţină mulţumiri vibrante aduse cezarului, deoarece acceptase desemnarea lui Pliniu ca magistrat suprem (cap. 90-95).

Panegiricul, ce îl declară pe împărat, din capitolul întâi, „cel mai bun principe", optimus princeps (Pan., 2, 7), titlu pe care senatul i-l va conferi lui Traian, abia aproximativ un deceniu mai târziu, conţine salve de elogii hiperbolizante aduse împăratului. Aceste accente encomiastice nu sunt totuşi gratuite, căci Pliniu furnizează mărturii preţioase asupra politicii urmate de Traian, ca şi asupra reacţiei mentale a senatorilor la măsurile şi, în general, la personalitatea principelui. Pliniu evocă faptele de arme ale lui Traian, subsidiile acordate de cezar pentru creşterea copiilor -aşa-numitele instituţii alimentare -, diverse măsuri politico-administrative sau de ordin cultural. Pliniu insistă asupra calităţilor personale ale împăratului: modestia, bravura în războaie, moderaţia

La obârşia termenului de panegiric se află sintagma grecească panegyrikds lagos, care ar fi desemnat elogiul public, pronunţat inijial în adunarea întregului popor sau cu prilejul marilor sărbători elenice artistico-sportive. Modelul istoric al speciei panegiricelor era Panegiricul Atenei, rostit de Isocrate în 380 Î,C. După exemplu plinian, mai mulţi retori, din secolul al IV-lea d.C, vor alcătui panegirice latine ale împăraţilor vremii. într-o culegere de panegirice, întocmite tot în secolul al IV-lea d.C, panegiricul plinian a fost plasat la început, ca primă mărturie a speciei literare respective.

542

OPERA. PANEGIRICUL LUI TRAIAN

şi prudenţa, calităţile de bun administrator, spiritul de dreptate. Ca un leit-motiv, Pliniu contrapune permanent însuşirilor benefice ale lui Traian defectele lui Domiţian, concentrate într-o adevărată satiră, pe care o îndreaptă împotriva ultimului dintre Flavieni. Pliniu afirmă că este sincer, deoarece romanii nu mai sunt obligaţi să înalţe elogii, sub puterea spaimei pricinuite de împărat: nu mai vorbim ca înainte, zice scriitorul, întrucât nu mai suferim ca altădată (Pan., 2, 2). Aşadar, un autoritarism paternalistic, tolerant faţă de senatori, substituie despotismul teocratic şi antisenatorial, practicat de către Domiţian. Pornind de la unele realităţi ale politicii lui Traian, Pliniu creionează un adevărat program de guvernare. Totodată, cum anticii considerau că un autentic „rege", rex, opus „tiranului", tyrannus, străluceşte şi prin frumuseţe fizică, Pliniu schiţează, de asemenea, un portret elogios al lui Traian (Pan., 4, 7). S-a observat că, în reflecţiile pliniene asupra principatului sugerat lui Traian, operează unele sugestii datorate lui Cicero. Desigur, principele elaborează legile şi se află la originea lor, însă, după ce Ie-a promulgat, le respectă cu stricteţe. Sau, altfel spus, „nu este principele deasupra legilor, ci legile deasupra principelui" (Pan., 65,1; dar şi 60, l-2). Dar şi Cicero preconizase respectarea cu stricteţe a legilor. Desigur, Traian respectă senatul (Pan., 69, 4), însă exercită şi trebuie să exercite o putere absolută. Porunceşti, declară Pliniu, să fim liberi şi vom fi. Libertatea senatorilor se realizează numai la ordinul lui Traian⁹.

Dar Panegiricul informează şi asupra conflictelor dintre romani şi daci. De fapt, Pliniu ne oferă, în această privinţă, două „grile" de lectură. Aparent, el se referă numai la coliziunea dintre Domiţian şi daci, ca şi la turneul de inspecţie, întreprins de Traian pe Dunăre, între 98-99 d.C. Şi aceasta deoarece, în principiu, forma scrisă a Panegiricului trebuia să reproducă alocuţiunea rostită în 100 d.C. Totuşi, în realitate, Pliniu strecoară şi aluzii, inteligibile pentru cititorii săi, la evenimente posterioare. Ce vizează aceste aluzii? Condiţiile păcii, încheiate cu dacii în 102 d.C, când ei se „supuseseră" Romei, cel puţin în aparenţă, diversiunea încercată de Decebal şi aliaţii lui în primăvara anului 102 d.C. (Pan., 12, l-4), mai ales triumful sărbătorit de Traian, în luna decembrie a aceluiaşi an (Pan., 16-l7), figurat ca un fel de profeţie, poate chiar pretextul invocat de romani pentru a declanşa primul conflict cu dacii (Pan., 16, 2-5, 82, 4-5)¹⁰.

Stilul Panegiricului dă seama de tendinţa lui Pliniu de a realiza o „abundenţă", ubertas, ciceroniană, deşi modernizată, după formula fericită a savantului olandez Anton D. Leeman¹¹. Cu toate că profund clasicizant, Pliniu se inspiră din tehnica retorilor şi privilegiază un stil fastuos, bogat în imagistică energică, strălucitoare. Pliniu, în Panegiric, practică pe scară largă comparaţiile strălucitoare, antitezele, interogaţiile retorice, repetiţiile. Apelează la locuri comune şi la reminiscenţele lecturilor din literatura clasică. Redundanţa, „floricele" (flosculi) retorice, tiradele implică un discurs amplu, foarte colorat. Nu lipsesc însă nici segmente „severe" de discurs, adică sobre, concentrate. Frontierele între proză şi poezie sunt abolite, încât vocabularul se configurează ca policrom, în cadrul unei proze metrice unde clauzulele sunt abil structurate. Pe de altă parte, Pliniu se străduieşte să elaboreze imagini noi, alianţe de cuvinte, exemple inedite de brahilogie şi de asimetrie¹². Am putea, aşadar, caracteriza demersul stilistic întreprins de Pliniu h Panegiric drept un clasicism adaptat mesajului grandilocvent şi strategiei literare inaugurate de stilul nou.

543

QUINTILIAN Şl PLINII) CEL TÂNĂR