Eugen cizek istoria literaturii latine

Universul imaginar al epigramelor

într-adevăr, epigramele lui Marţial nu constituie o colecţie dezordonată de realii, ci un univers artistic, unde referentului evocat îi corespunde o densă reacţie personală, esenţială pentru formarea semnificaţiei poemelor. Vom vedea că evantaiul realităţilor implicate de materia epigramelor se prezintă ca amplu: dar registrul reacţiilor autorului este tot atât de variat. Deşi, cum am arătat în capitolul introductiv al acestui volum, poezia satirică şi parasatirică de tipul cele] realizate de Marţial corespundea întrucâtva reportajului modern şi era mai apropiată de viaţa cotidiană decât oricare alt gen literar. Dar arta „realistă" a lui Marţial, impregnată de atâtea reziduuri expresioniste, de sorginte tradiţional italică, figurează o vastă frescă a lumii, ţesută din notaţii penetrante, foarte personale, sclipitoare prin vivacitatea lor. O conotaţie epicureică a fost desluşită în alcătuirea acestei fresce.

De altfel Marţial nu s-a limitat ia arta persiflantă. Nu lipsesc epigramele cu un conţinut „serios". Mai ales în Liber spectaculorum abundă elogiile aduse Flavienilor, pentru exilarea anumitor delatori (Spect, 4), descripţii ale reprezentaţiilor, în care apăreau animale sălbatice şi domestice (Spect, 5-23) ori în care luptau gladiatori (Spect, 29). Accentele encomiastice la adresa lui Domiţian proliferează la tot pasul. Poetul cere iertare împăratului pentru improvizaţiile sale: nu merită să displacă cel ce se grăbeşte să placă cezarului (Spect, 31). De altminteri, şi în celelalte cărţi de epigrame, Marţial exaltă pe Domiţian ca părinte şi conducător ori stăpân al globului pământesc, tutela şi mântuirea tuturor lucrurilor (Epigr., 5, 1, v. 7; 6, 4, v. 1; 7, 5, v. 5; 7, 7, v. 5 etc). Sunt glorificate construcţiile şi

526

UNIVERSUL IMAGINAR AL EPIGRAMELOR

legislaţia lui Domiţian (Spect, 2; Epigr., 8, 80 şi, respectiv, 6, 4 etc.)- Marţial devine ridicol când arată că o gâscă sacrificată zeului Marte pentru Domiţian se aşază singură pe altarul jertfelor {Epigr., 9, 31, vv. l-6). Chiar dacii îl cinstesc pe ultimul dintre Flavieni (Epigr. 5, 3). Cu acest prilej, Marţial oferă informaţii privind istoria antică a meleagurilor noastre¹⁴. Pe de altă parte, nu lipsesc epigramele în care poetul se referă la prietenii şi protectorii lor, ia viaţa, călătoriile şi sărbătorile de familie ale acestora. Marţial nu ignoră nici micile drame din viaţa animalelor şi uneori epigramele sale se convertesc în autentice elegii. El descrie obiecte de artă, precum cupe (Epigr, 8, 50-51), statui (Epigr., 10, 89) etc. Contemplarea naturilor moarte ocupă un loc important în universul imaginar al lui Marţial. Poetul încearcă uneori nostalgia naturii genuine.

Celebrul istoric francez al literaturii latine care a fost Rene Pichon a evidenţiat că, poet al oraşului, deşi evocă şi peisaje rustice, Marţial a colindat neobosit viaţa acestuia. El a surprins, a notat şi a reacţionat la existenţa citadinilor: a urmărit pe brutari noaptea, pe profesori dimineaţa, pe negustorii de mărunţişuri şi pe cerşetori. A scrutat mişcările clienţilor, veniţi în zori să-şi salute patronii şi să capete ceva de la ei, ale avocaţilor, care pledau până târziu, ale participanţilor la recitaţii, dar şi la ospeţe. Programul de viaţă cotidiană al contemporanilor poetului se configurează astfel în numeroase epigrame¹⁵. Desigur, cronica realităţilor nu este completă, asumând aspectul unui dat fugitiv, unui instantaneu. Cu toate acestea, epigramistul reprobă cruzimea inutilă, exercitată faţă de anumiţi sclavi {Epigr., 2, 82), ca şi luxul de care beneficiază sclavii ce servesc la banchete (Epigr., 10, 98). Savantul britanic John Patrick Sullivan a scos în evidenţă preocuparea epigramistului pentru sex. Marţial ar fi aproape un precursor al lui Freud. Totodată poetul ar atesta un misoginism acuzat. Marţial a fost pederast şi n-a evitat sistematic imaginea obscenă. Pe de altă parte, el a condamnat masturbaţia şi alte extravaganţe sexuale. Mai ales epigramistul se înverşunează împotriva lipsei de gust şi de măsură, ca şi a vanităţii parveniţilor; în anumite epigrame, un personaj, pe care îl numeşte Zoilus, apare ca prototip al pseudo-rafinatului (mai cu seamă în Epigr., 2, 16).

Pentru că totuşi deriziunea, ironizarea, adesea sardonică, parasatira şi parasatirizarea prevalează în universul epigramelor lui Marţial. Poetul însuşi afirmă, programatic, pasiunea pentru umorul corosiv, pentru persiflarea defectelor umane, pentru tratarea pragmatică a realităţii, nu numai în prefaţa scrisă în proză a cărţii întâi de epigrame propriu-zise (Epigr., 1, praef., l-4), dar şi în primul poem din acelaşi corp de realizări artistice: „acesta-i Marţial ce v-a plăcut,/ / Poetul pretutindeni cunoscut// Prin acul epigramei, iscusit,// Şi căruia, lectori, i-aţi dăruit// O glorie de care-avură parte// Puţini poeţi, şi numai după moarte" (Epigr. 1,1, trad. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş). Prin urmare, Marţial asumă motivul autoelogiului propriului talent, vehiculat de atâţia alţi poeţi romani. De altfel Marţial reprobă nu numai pe poeţii arhaici, îndeosebi Accius şi Pacuvius (Epigr., 11, 90), ci şi poezia epico-mitologizantă sau tragică (Epigr., 10, 4, w. 1 -9) şi proclamă prioritatea celei pragmatice (Epigr., 10, 4, v. 10). S-a arătat că el viza epopeea clasicizantă a vremii, inclusiv şi, mai ales, demersul lui Statius. Nu accepta decât parţial experienţa neotericilor romani. Deci, potrivit lui Marţial, epigrama trebuie să fie picantă şi să musteze de umor (Epigr., 1, 35, w. 8-l5).

527

POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL

De fapt, cercetătorii moderni au încercat, cu ajutorul prefeţei în proză şi diverselor epigrame, să deceleze, la Marţial, o adevărată poetică a epigramei¹⁶.

De aceea, Marţial persiflează tipuri moral-sociale deformate şi promovează parasatira de „caracter". De altminteri el însuşi declară explicit câ vrea să cruţe indivizii şi doar să satirizeze defectele lor şi tipurile de vicioşi cărora acestea le aparţin {Epigr., 10, 33, vv. 9-l0). Tipurile şi situaţiile hidoase sunt ironizate fără cruţare de poet. Umilinţele îndurate de clienţi şi, în general, de invitaţii la ospeţe aduc în grosplan gazde şi patroni tiranici, dispreţuitori, pe care poetul îi atacă fără cruţare. Marţial nu cruţă nici meschinăria şi lăcomia anumitor clienţi sau unor musafiri hămesiţi. în epigramele sale, defilează avocatul funambulesc, vânătorul de testamente avid, femeile care vor să pară frumoase fără să fie, ca şi cele impudice, cleptomanii, bărbierii nepricepuţi, snobii parfumaţi, medicii asasini, amatorii de cancanuri pitoreşti, cei ce vor să se îmbogăţească prin căsătorii. O viziune carnavalescă şi saturnalică tinde să prevaleze în universul epigramelor lui Marţial. Căci Marţial reacţionează faţă de frustrările şi defectele sale şi ale altora, cum îl caracterizează Pliniu. Sau altfel spus, ca un artist pătrunzător, iscusit, aprig, care punea în scrisul său în acelaşi timp sare, fiere şi o anumită puritate (PLIN., Ep., 3, 21, 1)¹⁷.

Arta fui Marţial

Oricât ar fi de centrat pe realităţi, oricât ar avea aspect de cronică sau de suită de reportaje, universul lui Marţial este imaginar. Instantaneele epigramistului surprind numai anumite aspecte ale actualităţii epocii, deşi cu o precizie remarcabilă şi cu un simţ al notaţiei deosebit de fermecător. Ideile cele mai abstracte sunt convertite în imagini concrete, în mici crochiuri pregnante, realizate aproape într-o manieră naturalistă, chiar şocantă, uneori obscenă, cum au semnalat unii cercetători ai literaturii latine¹⁸. Marţial exploatează din plin filoanele vechiului expresionism italic. Am semnalat deja_ abundenţa descripţiilor, deosebit de plastice, adesea emoţionante şi elegante. însă Marţial recurge cu iscusinţă şi la elemente de naraţie şi de dialog. De asemenea el adaptează poeziei sentenţele de sorginte retorică. Desigur el excelează în arta persiflării, în „comicul dinamic", care se întinde pe un amplu registru; porneşte de la satira corosivă şi ajunge nu numai până la umorul funambulesc, intenţional absurd, ci şi până la surâsul alegru, câteodată indulgent, complice. Chiar Xenia, Apophoreta şi Liber spectaculorum comportă umor dezinvolt, îngăduitor. Poetul reiterează uneori acelaşi motiv, în sistemele comice cele mai diverse, unde alternează râsul sardonic, verva sclipitoare şi pesimismul amar, încărcat de frustrări reale sau imaginare, de fantasme aproape surprinzătoare. Nu lipsesc, cum am mai arătat, accentele triviale, ca şi blamarea crudă, care deghizează ironizarea în elogiu. Fie că epigramele sunt organizate în structuri binare sau ternare, poetul operează cu diverse contraste, îndeosebi cu cel dintre aparenţă şi realitate. Astfel, el identifică viciul în spatele pozei afişate de anumite tipuri morale. S-au detectat, în epigramele lui Marţial, valenţele amoralismului şi un anumit sadism.

Prin excelenţă, în epigramele parasatirice, Marţial se dovedeşte a fi un virtuos ai „înţepăturii" finale, al poantei, acumen. Ansamblul epigramei îi este subordonat şi diverse procedee sunt angajate pentru realizarea poantei finale, la nivelul

528

ARTA LUI MARŢIAL

fonic, dar şi la cel semantic. îndeobşte poanta se bazează pe surpriză, pe paradox, pe jocuri de cuvinte şi antiteze verbale, pe adevărate sentenţe. Cu cât finalul se lasă mai puţin bănuit, cu atât poanta apare mai pregnantă şi mai amuzantă. De aceea, s-a propus următoarea schemă pentru a explica structura epigramei lui Marţial: o „Erwartung", pentru a stimula atenţia şi curiozitatea cititorului, şi o „Aufschluss", concluzia, adică poanta surprinzătoare. O epigramă ni-l prezintă pe Selius mâhnit, plimbându-se mohorât, chiar disperat, prin portic. Ce s-a întâmplat de fapt? Au survenit boli sau decese în familie ori pierderi băneşti considerabile? Nu, însă Selius cinează acasă, domi cenat (Epigr., 2,11, mai ales v. 10). O anumită formă de parazitism este astfel incriminată. Adesea poanta se reduce la un singur cuvânt-cheie, ultimul termen al epigramei, ca în poemul consacrat Maronillei şi lui Gemellus: „Gemellus se însoară şi-o vrea pe Maronilla;// Cu daruri o răsfaţă şi îi imploră mila.// - Atât e de frumoasă? - Nici nu se pomeneşte!// - Atunci, cu ce-l încântă atât de mult? - Tuşeşte" {Epigr., 1, 10, trad. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş). „Tuşeşte" tussit, constituie, aşadar, poanta: Gemellus spera să moştenească o soţie ftizică. Pe tema tusei, Marţial brodează şi o altă epigramă, a cărei poantă este pregătită de la început: două accese de tuse i-au luat Aeliei toţi dinţii. Poate, aşadar, să tuşească liniştită şi a treia oară (Epigr., 1, 19). Câteodată poanta ţâşneşte dintr-o antiteză verbală: Velox se plânge că Marţial compune epjgrame lungi, însă el nu scrie nimic. Le face deci mai scurte (Epigr., 1, 110). în anumite epigrame, antiteza este încorporată în poanta însăşi: „Thais are dinţii negri şi stricaţi,// Ai Lecaniei, însă, albi sunt ca de nea.// Vezi că una are dinţii cumpăraţi,// Alta cum natura s-a-ndurat să-i dea" (Epigr., 5, 43, trad. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş). Desigur, nu toate epigramele sunt reuşite. Marţial însuşi recunoaşte că unele dintre epigramele sale sunt bune, pe când altele sunt mediocre sau chiar proaste. Altfel nu se poate închega o carte (Epigr., 1,16). într-adevăr, în unele epigrame nimic nu ni se pare comic, în pofida efortului poetului. Totuşi, Marţial îşi revine iute, în epigramele următoare şi redescoperă umorul savuros. Ca în epigrama subsecventă: „Poemul ăsta, Fidentine,// îl recunosc, e scris de mine.// Dar îl citeşti atât de rău,// C-a început să fie-al tău" (Epigr., 1, 38, trad. de Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş)¹⁹.

Scriitura epigramelor şi receptarea lui Marţial

Universului colorat, pe care Marţial îl conturează chiar numai prin crochiuri şi notaţii fulgurante, îi corespunde o scriitură variată, câteodată policromă. Cu toate acestea, Marţial privilegiază directeţea exprimării, vocabularul nefigurat, simplu, uneori sobru. De aceea, el spune unui plagiator: „eşti hoţ", fures (Epigr., 1, 53, v. 12). Şi acestea sunt chiar ultimele cuvinte ale epigramei. Antitezele verbale sunt bine stăpânite de Marţial. Caerellia se declară „bătrânică", ueiula, deşi este încă aproape o fetiţă, pupa.(Dimpotrivă, Gellia afirmă că este pupa,

529

POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL

cu toate că e „babă", anus. Dar Caerellia este ridicula, în vreme ce Gellia apare ca „dezgustătoare", putidula (Epigr., 4, 20). Limbajul poetului poate fi uneori crud, obscen, cum am arătat, demn de tradiţiile expresioniste consacrate. Marţial nu ezită să apeleze la exprimarea indirectă, la sugestie, la echivoc şi, fără îndoială, la calambur. Lexicurile specializate sunt abil mânuite: pentru a incrimina pe gurmandul Santra, poetul concentrează termeni şi conotaţii din limbajul culinar, din exprimarea bucătarilor (Epigr., 7, 20). Iar când Marţial ironizează toaletele femeilor, abundă vocabularul cosmetic. în foarte pregnante sugestii senzoriale, sunt descrise băile lui Claudius Etruscus (Epigr., 6, 42). Marţial nu ezită să practice, cum spune J.P. Sullivan, un umor sexual agresiv. Pastelele comportă îndeobşte vocabular figurat, epitete şi metasemene. Marţial ştie să mânuiască cu multă isteţime limbajul metaforic. Când elogiază pe Domiţian, Marţial recurge la hiperbolizarea limbajului şi la arsenalul retoric. încât directeţea exprimării, afectarea savantă, vulgaritatea unor termeni alternează în scriitura variată, atât de diversă a lui Marţial, mai degrabă antiretorică, în pofida predilecţiei pentru poanta-sentenţă. Câteodată, Marţial creează cu virtuozitate cuvinte noi, inexistente în latină²⁰.

Fraza lui Marţial este îndeobşte concisă, înclinată spre privilegierea parataxei. Sintaxa poetului rămâne fidelă tiparelor clasice. Anumite epigrame se rezumă la un vers sau la două stihuri, dar altele sunt mai lungi. Se operează cu o metrică suplă, variată, unde se utilizează distihul elegiac, iambul, coliambul, endecasilabul falecian etc.²¹. S-ar spune că varietatea, tendinţa spre pluridimensionalitate caracterizează discursul epigramistului la toate nivelurile lui, mergând de la abundenţa diversificată a motivelor până la stilul şi metrica atât de diverse.

Marţial a înregistrat un succes notabil, chiar în timpul vieţii. în secolul al ll-lea d.C, Aelius Verus, fiul adoptiv al împăratului Hadrian, l-a citit cu pasiune şi l-a asemuit cu Vergiliu. Autori precum Ausonius şi Claudian au utilizat experienţa lui Marţial. L-au studiat gramaticii, iar autorii creştini l-au citat uneori. în evul mediu, s-au întocmit antologii ale poemelor lui Marţial, în vreme ce ulterior s-au multiplicat ediţiile, traducerile, imitaţiile. Epigramiştii secolelor al XVI-lea şi al XVII-lea l-au utilizat pe scară largă. Lessing şi-a întemeiat teoria epigramei pe opera lui Marţial, pe când Goethe şi Schiller l-au luat ca model în Xeniile lor.

Care a fost reacţia spaţiului cultural românesc? La noi, Marţial a fost totdeauna citit şi studiat cu interes. S-au realizat numeroase traduceri parţiale ale operei lui Marţial, alcătuite de autori ca Anghel Marinescu, Alexandru Graur, Gh. I. Nenicescu, Theodor Naum etc. Petre Staţi a publicat şi el, în 1967 si 1973, izbutite tălmăciri parţiale, iar Tudor Măinescu şi Alexandru Hodoş au tradus majoritatea epigramelor în antologia Persius-luvenal-Marţial, Satire şi epigrame, Bucureşti, Biblioteca pentru toţi, 1967. Marţial îşi aşteaptă încă autorul unei traduceri integrale în limba română²².

Marţial a fost aşadar poetul notaţiei fulgurante, instantaneului pregnant, încărcate de reacţie personală foarte vivace. El s-a manifestat, fără îndoială, drept cel mai

530

!

__________SCRIITURA EPIGRAMELOR Şl RECEPTAREA LUI MARŢIAL__________

valoros epigramist antic şi, totodată, ca veritabilul ctitor al epigramei moderne²³. Cititorul epocii noastre îl va citi totdeauna cu interes şi plăcere.

BIBLIOGRAFIE: Michael von ALBRECHT, Freiheit und Gebundenheit Romischer Epik, Amsterdam, 1964; „Silius Italicus. Ein Vergessenes Kapitel Literaturgeschichte", Argentea Aetas. In Memoriam Entii V. Marmorate, Genova, 1973, pp. 18l-l88; Giuseppe ARICO, Richerche staziane, Palermo, 1972; Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine. Imperiul, partea întâi, Bucureşti, 1975, pp. 296-333; Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 369-457; Fernand DELARUE, „Sur l'architecture des Punica de Silius Italicus" Revue des âtudes Latines, 70, 1992, pp. 149 şi urm.; B. KYRZLER, Statius-Studien, Berlin, 1955; P. LAURENS, „Marţial et l'epigramme grec au l-er siecle ap. J.C.", Revue des Iztudes Latines, 43, 1965, pp. 315 şi urm.; Rene MARACHE, „La poesie romaine et le probleme social â la fin du premier siecle", L'lnformation Litteraire, 13, 1961, pp. 12-şi urm.; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Ies genres littâraires a Rome, 2 voi., Paris, 1981, II, pp. 157-l59; 162-l65; C.W. MENDELL, „Silius the Reacţionar/', Phil. Quarteriy, 3, 1924, pp. 92 şi urm.; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 663-666; 669-670; 675-691; Luigi PEPE, Marziale, Napoli, 1950; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 586-623; Rome et nous. Manuel d'initiation â la litterature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 158-l61; 183-l85; J. ŞTRAND, Notes on Valenus Flaccus' Argonautica, Goteborg, 1972; W.C. SUMMERS, A Study of the Argonautica of Valerius Flaccus, Cambridge, 1894; John-Patrick SULLIVAN, Marţial: the Unexpected Classic. A Literary and Historical Study, Cambridge - New York - Port Chester - Melbourne - Sydney, 1991; H. SZELEST, „Problemes marginaux concernant Poriginalite de Marţial", Meander, 24, 1969, ţp. 392 şi urm.; Otto WEINREICH, Studien zu Marzial, Stuttgart, 1928; N.D. YOUNG, Index uerborum Silianus, lowa, 1939.

531

NOTE

1. Cum susţine Traian COSTA, „Valerius Flaccus", Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti,

1982, pp. 370-371, pe urmele lui W.C. SUMMERS, A Study of trie Argonautica of Valerius Flaccus, Cambridge, 1984 şi J. ŞTRAND, Notes on Valerius Flaccus, Gotteborg, 1972. Pentru această problemă, vezi şi Eugen CIZEK, Istoria literaturii latine. Imperiul, partea I, Bucureşti, 1975, p. 297.

2. Problema modelelor este amplu tratată de Tr. COSTA, „Valerius Flaccus", Istoria literaturii latine, pp.

375-383. Vezi însă şi Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924, pp. 594-597; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, p. 37. Pentru anumite raporturi cu epopeea clasică, vezi şi Peter DAMS, Dichtungskritik bei nachaugusteischen Dichtern, disertaţie, Marburg - Lahn, 1970, pp. 128-l33.

3. Se citează un imperativ face al verbului „a face", facio, -ere, un conjunctiv ca ausim al verbului „a

îndrăzni", audeo, -ere sau dativul plural quis, în loc de quibus, al pronumelui relativ etc: vezi Tr. COSTA, „Valerius Flaccus", Istoria literaturii latine, pp. 382-385. în ce priveşte strategia literară pe care o asumă Valerius Flaccus, ca şi pentru dimensiunile romaneşti şi valenţele unei anumite teologii filosofice, vezi Jean-Michel CROISILLE, Poesie et art figură de Neron aux Flaviens. Recherches sur l'iconographie etla correspondance des arts â l'epoque imperiale, 2 voi., Bruxelles, 1982, I, pp. 447-461; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 37 şi 59, ca şi R. PICHON, op. ' cit., pp. 595-599; Tr. COSTA, „Valerius Flaccus", Istoria literaturii latine, pp. 375-382.

4. Vezi Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, p. 663.

5. Pentru epopeea lui Silius Itaiicus, vezi mai ales Michael von ALBRECHT, Silius Itaiicus. Freiheit und

Gebundenheit romischer Epik, Amsterdam, 1964; „Silius Itaiicus. Ein Vergessenes Kapitol Literaturgeschichte", Argentea Aetas. In Memoriam Entii Marmorale, Genova, 1973, pp. 13l-l88; „L'ltalia in Silio Italico", Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco, Palermo, 1991, III, pp. 1179-l190; E. CIZEK, Imperiul, I, pp. 299-303; Fabio CUPAIUOLO, Itinerario della poesia latina nel Isecolo dell' Impero, retipărire, Napoli, 1978, pp. 127-l31; Eugen DOBROIU, „Silius Itaiicus", Istoria literaturii latine, pp. 389-408. A se vedea şi R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 4l-42; 63-64; J.M. CROISILLE, op. cit, I, pp. 420-447; Paolo VENINI, „Lo scudo di Annibale in Silio Italico {Pun., 2, 406-52), In Onore di Giusto Monaco, III, pp. 119l-l208; Fernand DELARUE, „Sur l'architecture des Punica de Silius Itaiicus", Revue des Etudes Latines, 70,1992, pp. 149-l65 (care arată că Punica se structurează în funcţie de două planuri: cel divin şi cel uman. Planul divin comportă două „eneade", una dominată de lunona, ce favorizează izbânzile lui Hannibal, cealaltă desfăşurată sub semnul lui lupiter, prielnic romanilor. Planul uman ar implica trei hexade, dominate succesiv de către Hannibal, Fabius Maximus şl Scipio).

6. Pentru atribuirea poemului Ilias Latina lui Silius Itaiicus, pledează relativ recent John Patrick SULLIVAN,

Literature and Politics in the Age of Nero, Ithaca-London, 1985, pp. 33-34; 87-89. Renunţăm aşadar să atribuim Ilias Latina poetului Baebius Itaiicus, care probabil nici n-a existat. Vezi în această privinţă Eugen CIZEK, L'ăpoque de Neron et ses controverses idâologiques, Leiden, 1972, pp. 370-371; a se consulta şi Gunther SCHEDA, „Zur Datierung des Ilias Latina", Gymnasium, 72, 1965, pp. 303-307 şi anterior Leon HERRMAN, „Recherches sur l'llias Latina", Antiquite Classique, 16, 1947, pp. 24l-251; şi P. DAMS, op. cit, pp. 54-55.

532

NOTE
10 11,

7. S-au propus şi alte compartimentări ale Tehaidei, în funcţie de conflictul dintre „pietate", pietas, şi

„impietate", impietas. Vezi în această privinţă Giuseppe ARICO, Ricerche staziane, Palermo, 1972, p. 30.

8. Constatată încă de R. PiCHON, op. cit., p. 610; vezi şi P. DAMS, op. cit., pp. 139-l45. Pentru

tendinţa spre episodicitate, vezi G. ARÎCO, op. cit., p. 34, iar pentru relaţiile cu retorica secolului Traian COSTA, „Statius fiul", Istoria literaturii latine, pp. 419-420. în ce priveşte subtextul politic al Tebaidei şi. în general, demersul staţian în acest poem, vezi Jacques CHOMARAT, „Les elegiaques et Stace", Rome et nous. Manuel d'initiation a la litterature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 159-l60; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 37-38; 57-58.

9. Pentru Ahileida, vezi P. DAMS, op. cit, pp. 146-l49; E. CIZEK, Imperiul, I, pp. 305-306; Tr. COSTA,

„Statius fiul", Istoria literaturii latine, pp. 425-427. R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 39 consemnează o ipoteză interesantă, pe care a enunţat-o M.F. DELARUE: după cum Homer alcătuise două epopei, relativ diferite între ele ca mesaj, Statius ar fi vrut să contrapună Tebaidei (poem ardent al pasiunilor care distrug fiinţa umană) Ahileida (poem moralizator, unde omul înfrânge tribulaţiile care îl copleşesc). Dar am conservat prea puţin din Ahileida, ca să restaurăm sensul fundamental al demersului staţian din acest poem. Pentru eposul staţian în general, vezi şi J.M. CROISILLE, op. cit, I, pp. 462-491.

Cum evidenţiază G. ARICO, op. cit, pp. 34-35. Pentru Statius, ca izvor referitor la daci şi la conflictul cu ei, vezi Liviu FRÂNGĂ, „Statius: prezenţa dacă în conştiinţa Romei imperiale", Romano-Dacica , II. Izvoarele antice ale istoriei României, Bucureşti, 1989, pp. 107-l27. Pentru poezia Silvelor şi arta lui Statius în general, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 601 -606; P. DAMS, op. cit, pp. 150-l75; E. CIZEK, Imperiul, I, pp. 306-309; F. CUPAIUOLO, op.cit, pp. 137-l39; J. CHOMARAT, „Les elegiaques et Stace", Rome et nous, pp. 158-l59; Tr. COSTA, „Statius fiul", Istoria literaturii latine, pp. 42l-430. A se consulta, de asemenea, Pierre GRIMAL, Le lyrisme â Rome, Paris, 1978, pp. 200-206 (care constată ruptura dintre poezia lirică şi muzică, evidentă în Silve, în general modificarea valenţelor tradiţionale ale ritmurilor lirice); şi J.M. CROISILLE, op. cit, I, pp. 575-603.

12. De aceea, primele, adică acelea din cartea a treisprezecea, se numesc Xenia (şi însoţeau darurile expediate unor prieteni şi gazde, cu prilejul sărbătorilor); celelalte, care figurează în cartea a paisprezecea, se intitulează Apophoreta (şi constituie etichete ale unor obiecte trase la sorţi de oaspeţi, în cadrul loteriei organizate de gazdele petrecerilor). Aceste titluri au fost date poemelor respective de Marţial însuşi. Pentru biografia lui Marţial şi cronologia epigramelor, vezi John Patrick SULLIVAN, Marţial: the Unspected Classic. A Literary and Historical Study, Cambridge -New York - Port Chester - Melbourne - Sydney, 1991, pp. l-55; 170-l84.

13. Pentru modelele lui Marţial, vezi Pierre LAURENS, „Marţial et l'epigramme grec au l-er siecle apres J.C.", Revue des Etudes Latines, 43, 1965, pp. 315-358; Paolo FRASSINETTI, „Marziale, poeta serio", Argentea Aetas, pp. 16l-l80, mai ales pp. 167-l69; E. CIZEK, Imperiul, I, pp. 316-317; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, p. 231; Alain MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, p. 184; R. MARTIN - J. GAILALRD, op. cit, II, p. 158; Mihai NICHITA, „Marţial", Istoria literaturii latine, pp. 435-437; J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 78-l00. însă lancu FISCHER, Prefaţă la Persius - luvenal - Marţial, Satire şi epigrame, Bucureşti, 1967, p. XXXVI observă că Marţial a valorificat şi experienţa marilor poeţi latini clasici, Vergiliu şi îndeosebi Ovidiu. J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 100-l14 adaugă pe Horaţiu, Properţiu, Tibul şi chiar pe Fedru şi pe Seneca.

14. Pentru aceste informaţii, vezi Mihai NICHITA, „Politica romană la Dunăre din vremea lui Domiţian în poezia lui Marţial", Romano-Dacica, II, pp. 7l-l05 şi J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 130-l55.

15. Vezi în această privinţă R. PICHON, op. cit, p. 617, dar şi E. CIZEK, Imperiul, I, pp. 317-318; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome etnous, pp. 184-l85; P. GRIMAL, Le lyrisme a Rome, p. 233.

16. R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, p. 157, rezumă această poetică în cinci puncte: 1) principalul merit al epigramei rezidă în concizia ei, în vreme ce amploarea epopeii descurajează lectura; 2) epigrama amuză, în vreme ce eposul plictiseşte; 3) epigrama asumă o funcţie carnavalescă şi saturnalică; 4) epigrama ignoră pudoarea şi decenţa exagerată; 5) epigrama aderă la realitatea imediată şi are un caracter jurnalistic (ea refuză perspectiva moralizatoare şi indignarea

533

POEŢI CLASICIZANŢI Şl MARŢIAL

virtuoasă a satirei propriu-zise). Astfel încât Marţial nu ar fi numai maestrul speciei literare a epigramei, ci şi teoreticianul ei. în anumite epigrame, poetul ar elabora un discurs teoretic asupra speciei literare pe care o practică. Pentru polemica întreprinsă de Marţial împotriva genurilor literare înalte, vezi şi P. FRASSINETTI, op. cit, pp. 165-l66 (care semnalează totuşi digresiuni mitologice în anumite epigrame). Acelaşi autor evidenţiază vigoarea unui nucleu liric în unele epigrame: ibid, p. 176. Pentru „apologia" propriei opere şi reprobarea altor tipuri de poezie, vezi, în ultimă instanţă, J.P. SULLIVAN, Marţial, pp 56-77. în ce priveşte atitudinea lui Marţial în problemele sexului, ibid., pp. 185-210.

17. Pentru universul epigramelor lui Marţial, vezi P. DAMS, op. cit, pp. 175-210; E. CIZEK, Imperiul,

I, pp. 315-324; P. GRIMAL, Le lyrisme â Rome, pp. 232-237; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit.,

II, pp. 158-l59; 165; J.M. CROISILLE, op. cit, I, pp. 53l-575; M. NICHITA, „Marţial", Istoria literaturii latine, pp. 437-444. Pentru coerenţa universului epigramelor şi conotaţia epicureică, vezi J.P. SULLIVAN, Marţial, p. 115. în privinţa relaţiilor de patronaj, ibid, pp. 116-l30; 155-l62; pentru tipologia socio-morală, ibid, pp. 162-l70.

18. Ne referim, de pildă, ia R. PICHON, op. cit, p. 617; la Jean BAYET, Literatura latină, trad. românească de Gabriela CREŢIA, Bucureşti, 1972, p. 601; la R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, pp. 158-l59; J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 21l-217.

19. Pentru arta şi umorul lui Marţial, vezi P. FRASSINETTI, op. cit, pp. 170-l79; E. CIZEK, Imperiul, I, pp. 324-328; A. MICHEL, „De Vespasien â Hadrien", Rome et nous, p. 184; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit., II, pp. 158-l59; M. NICHITA, „Marţial", Istoria literaturii latine, pp. 444-449; J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 21l-230; 237-249.

20. Pentru limbajul metaforic al lui Marţial, vezi J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 230-237.

21. Pentru stilul lui Marţial, vezi E. CIZEK, Imperiul, I, p. 328; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, II, p. 159 şi mai ales M. NICHITA, „Marţial", Istoria literaturii latine, pp. 449-454; J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 227-230 (metrica).

22. Pentru receptarea lui Marţial, vezi E. PARATORE, op. cit, p. 682; E. CIZEK, Imperiul, I, p. 329; mai ales J.P. SULLIVAN, Marţial, pp. 253-312.

23. Cum îl caracterizează M. NICHITA, „Marţial", Istoria literaturii latine, p. 454.

534