Eugen cizek istoria literaturii latine

XXV. PETRONIU

Enigmele Satyricon-u\u\
Celebrul roman care este Satyricon-u\ a fost atribuit de manuscrise unui autor numit Petronius Arbiter. Numeroase enigme înconjoară atât romanul, cât şi autorul lui. Acesta din urmă a fost, foarte probabil, cum a demonstrat, în ultimă instanţă, regretatul savant american Kenneth Rose, un consul al anului 62 d.C, numit Titus Petronius Niger, pe care Tacit îl menţionează sub forma Gaius Petronius, renumit arbitru al eleganţei (Ann., 16, l-2). Pe urmele lui Niebuhr, mai mulţi cercetători s-au străduit să deplaseze data redactării Satyricon-u\ui în secolele II-III d.C. şi mai ales în a doua jumătate a secolui I d.C.¹. în realitate, romanul abundă în aluzii, simţite ca vii, actuale, referitoare la contemporaneitate, adică la oameni şi realităţi ale epocii lui Nero sau la unele momente istorice imediat anterioare. Trimalchio, personaj al romanului, fredonează ariile lui Menecrates, cântăreţ din vremea lui Nero (Sat, 73, 3, faţă de SUET. Ner., 30, 5; DIO, 63, 1, 1) şi admiră pe Petraites, gladiator al aceleiaşi epoci [Sat, 52, 3, 71, 6). în roman, este menţionat Apelles, actor al domniei lui Caligula (Sat, 64, 4, faţa de SUET., Cal., 33,1; PHILO, Leg. ad. Cai., 203). Iar sclavii toarnă mesenilor lui Trimalchio apă răcită în zăpadă, aqua niuata, invenţie personală a împăratului Nero (Sat, 31, 3; faţă de PLIN., Nat. Hist, 31,3). Supranumele de Maecenatianus, atribuit lui Trimalchio, n-ar fi putut să fie utilizat după 69 d.C. Pe de altă parte, Satyricon-ui se referă şi se implică frecvent în polemicile literar-culturale ale epocii lui Nero, încât se impregnează masiv de mentalitatea şi estetica timpului respectiv. Aşadar, romanul a fost foarte probabil redactat în anii 6l-66 d.C.².
Dar cine era de fapt acest Petroniu? întrucât identificarea lui cu senatorul epicureu, menţionat de Tacit, este aproape sigură, el era un curtean al lui Nero, cunoscut pentru eleganţa şi rafinamentul lui, care a jucat un rol fundamental în cercul cultural-politic ai împăratului, în calitate de critic al gustului curţii principelui, în materie de sibarism şi estetică, drept factor de compensare a influenţei exercitate de cei ce stimulau pasiunile ignobile ale cezarului³. A fost constrâns să se sinucidă, printr-un ordin imperial, în 66 d.C, când şi-a făurit un sfârşit plăcut, ostentativ opus tipului stoic de moarte (Ann., 16, 18-l9).

497

PETRONIU

Dar sfârşesc astfel şi enigmele Satyricon-u\ui? Fireşte că nu. Titlul operei apare sub diferite forme în manuscrise, însă trebuie preferată grafia Satyricori. Acest cuvânt era, după cât se pare, prescurtarea formei „cărţi de satire", satyricon libri, în care primul cuvânt ar constitui un genitiv plural grecesc al adjectivului satyricus, -a, -um. Cu umor, Petroniu ar fi făcut astfei aluzie la satura, ca şi la satira, tocmai constituită. încât el s-ar fi gândit la ,.cărţi de amestecuri", deoarece practica amalgamul de versuri şi de proză, într-o sintaxă voit laxă a textului, dar şi la specia satirei, deoarece personajele sale duceau o existenţă liberă, agitată, fi solă. De asemenea, cercetătoarea Luiza Campuzano crede că romancierul ar fi trimis la satynkos, adică la „trepăduş al scenei", pe baza unei filiaţii arbitrar sugerate între satura şi satynkos. De aceea, titlul romanului ar însemna şi „cărţi cu trepăduşi ai scenei". Oricum, titlul romanului este intenţional ambiguu şi plurivalent⁴.

Romanul ni s-a conservat în stare foarte fragmentară şi cu multe lacune, care întrerup desfăşurarea acţiunii. Unul dintre manuscrise (Tragurensis) şi o mărturie a lui Fulgentius atestă că fragmentele conservate ar proveni din cărţile a paisprezecea, a cincisprezecea şi a şaisprezecea ale SaQ//7con-ului. Prin urmare, în starea sa iniţială, această operă literară ar fi fost un roman-fluviu, fapt insolit în antichitate, când predominau discursurile romaneşti de proporţii modeste. S-a calculat că noi nu dispunem în prezent decât de 10% din ansamblul textului originar al Satyricon-uM. Ni se pare hazardat să se susţină că, în forma iniţială, acţiunea Satyricon-ului începea la Massilia (azi Marseille) şi se încheia la Lampsacus, locul de naştere a! zeului Priap.

Subiectul

■

De fapt, subiectul romanului apare ca neobişnuit în literatura antică, întrucât narează, la persoana întâi, peripeţiile extraordinare, integral fictive, prin care trec Encolpius şi alte personaje picareşti, în ediţiile moderne, textul conservat apare divizat în 141 de capitole. în mod tradiţional, aceste aventuri sunt împărţite de cercetătorii moderni în trei compartimente. Primele 25 ae capitole ar constitui aşa-numitele aventuri ale lui Encolpius, adică ale naratorului, care cutreieră diverse locuri şi întâmpină felurite tribulaţii, petrecute succesiv într-o şcoală de retorică, într-un bordel, la o orgie etc. Episodul principal, „ospăţul lui Trimalchio", cena Trimalchionis (capitolele 26-82), ne prezintă alte aventuri ale naratorului şi prietenilor lui, profesorul Agamemnon, tânărul Ascyltos, copilul Giton, la un banchet baroc şi demenţial, organizat de un libert bogat, şi ospăţul însuşi. Ultima secţiune, aventurile lui Eumolpus, desfăşoară peripeţiile cuplului Encolpius - Giton, separat temporar de Ascyltos, şi ale lui Eumolpus, bătrân poet rătăcitor, asociat binomului menţionat imediat anterior. După o furtună pe mare, cele trei personaje ajung la Crotona, unde trăiesc de pe urma credulităţii captatorilor de testamente. Fragmentele conservate se încheie senzaţional, dar poate nu tocmai întâmplător, cu o secvenţă de un grotesc colosal. Pentru a linişti suspiciunile vânătorilor de testamente, Eumolpus, care se dădea drept un bătrân şi bogat naufragiat, fără copii, îşi citeşte testamentul în public: el declară că-şi lasă iluzoriile avuţii numai celor ce, după moarte, îi vor mânca leşul, tăiat în bucăţi şi în faţa mulţimii⁵.

* Cel mai bun manuscris (Bernensis) consemnează forma Petronii Arbitri Satiricon. Mai logică pare grafia Satyricon, menţionată şi de un autor târziu, ca Marius Victorinus (Fragmente, 20). Alte manuscrise înregistrează şi titluri ca Satirae Petronii Arbitri sau Satirarum libri sau Petronii Arbitri Satyrl fragmenta, care toate implică, aşadar, noţiunea de satiră.

498

TIPARE ROMANEŞTI Şl NON-ROMANEŞTI

Tipare romaneşti şi non-romaneşti
Astfel desfăşurat, Satyricon-u\ încorporează un scenariu, abundent în numeroase peripeţii, care nu pot sugera decât o modestă mostră a masei de aventuri complicate, ce proliferau, ca într-o comedie motorie şi într-un ritm accelerat, în întreg romanul-fluviu, cunoscut de antichitate. Chiar în forma actuală, Satyricon-u\ combină, cum s-a arătat, o saga umoristică şi elemente foarte diverse, vulgare, chiar obscene, însă uneori purtătoare de critică estetică şi culturală elevată, ca şi foarte numeroase parodii⁶. Discursul romanesc se articulează într-o naraţie-cadru, strălucitoare în invenţie narativă, unde se insera povestiri depănate de personaje. Naraţia-cadru se desfăşoară pe .paliere", pe episoade, în care Encolpius întâmpină personaje şi evenimente specifice. Satyricon-ul constituie în primul rând un adevărat roman, de fapt primul mare roman din istoria literaturii universale. El corespunde perfect mărcilor îndeobşte recunoscute ca revelatoare pentru discursul romanesc. Satyricon-u\ este un roman pentru că include o naraţie, de întindere mult mai mare decât o nuvelă, care se mişcă în lumea unei ficţiuni, axate totuşi în sfera cotidianului şi bazate pe o anumită viziune despre lume. De fapt, o asemenea caracterizare corespunde, după părerea noastră, celei mai simple definiţii a romanului. Pe de altă parte, pe urmele teoriei romanului elaborate de Georg Lukâcs şi de Lucien Goldmann, cercetătorul francez Rene Martin a arătat că, întocmai ca Don Quijote şi alte opere romaneşti „moderne", Satyricon-ul ilustrează criza eposului, în cadrul căreia eroii îşi pun întrebări, la care nu cunosc răspunsuri, şi îşi problematizează căutările, adesea ambigue. în vreme ce, cum am arătat în volumul anterior, eroii epopeii cunosc îndeobşte numai răspunsuri, acţionează solidar cu acele comunităţi din care fac parte şi în virtutea imperativelor ce decurg din statutul lor. Desigur cu excepţia Pharsaliei. însă noi credem că asemenea caracterizare este pertinentă numai pentru un anumit tip de roman, cel al căutărilor, romanul „recherche", şi nu pentru romanul pur narativ, cel „istorie" sau „povestire". De altminteri, adecvarea Satyricon-uM la formula romanului „recherche" implică şi emendările teoriei lui Lukacs, propuse de M. Bahtin, care consideră că romanul nu reflectă o descompunere a eposului, ci se opune acestuia în perspectiva demistificării realităţii trăite. Bahtin porneşte de la literatura antică satirică, parasatirică şi de la diverse parabole. Şi, într-adevăr, Satyricon-u\ este un roman problematizant, un roman al condiţiei umane.

De altfel, regăsim în Satyricon cele mai multe clişee ale acestui roman „histoire", care apăruse în Grecia, încă din secolul II î.C. Tiparele romanelor greceşti erotice, anterioare sau posterioare discursului narativ petronian se pot recunoaşte lesne în Satyricon, unde interferează peregrinări multiplicate, călătorii pe mare, întrerupte de furtuni, întâlniri inopinate, dispute ale îndrăgostiţilor, despărţiri şi reconcilieri ale lor, scene de gelozie, lamente retorizante. în scenariul petronian, cuplul Encolpius - Giton, doi tineri vicioşi, parodiază la nivelul homosexualităţii

499

PETRONIU
bine jmul sentimental şi heterosexual din romanul grec, fata frumoasă ca Venus, băi; atul desăvârşit ca Apollo*. De fapt, Satyricon-ui conotează în acelaşi timp o par odie globală de romane erotice şi un sistem ori, cel puţin, un conglomerat de pai ,'odii. Nu este deloc necesar să postulăm un model de roman grec parodic, de care ar fi dispus Petroniu. De altminteri, existau puţine romane greceşti şi Pf jtroniu a făurit el însuşi, aproape ex nihilo, tiparele sale parodice, care ră spundeau unui nou orizont de aşteptare, favorabil înlocuirii discursului si mbolurilor prin cel al semnelor⁷. Petroniu reacţiona atât împotriva a entimentalismului prea serios şi lacrimogen, deşi încă incipient, din literatura fţ omanescă elenă, cât şi împotriva discursului istoriografie latin şi, în general, î mpotriva prozei de la Roma, unde ficţiunea era prea puţin utilizată şi unde (Jomina inflaţia moralizării.

Caracterul profund novator al Satyricorhului nu înseamnă că Petroniu n-ar fi recurs la materiale şi tipare non-romaneşti, adică datorate altor specii şi genuri literare mai vechi. Romancierul însuşi pare a avertiza cititorul asupra împrumuturilor din alte genuri literare şi conotaţiilor lor umoristice. Am arătat că se apreciază că, până la un punct, Satyricon-ul ar fi un epos degradat. Motivul mâniei unei divinităţi descinde, fără îndoială, din epopee. De asemenea s-a opinat că diversele ipostaze în care apare Encolpius parodiază succesiv pe Ahile, Enea şi Ulise. Deriziunea învăluie diverse elemente şi episoade de sorginte epică. Această deriziune trebuie, pe de altă parte, pusă în relaţie cu gustul pentru umorul acid, cu farsa populară italică, cu satura şi satira, cu tradiţia fescenninilor, a atellanelor şi a mimilor. Limbajul crud, savuros, pregnanta coloratură erotică a romanului, chiar sadismul uneori practicat de Petroniu, impactul triunghiului „bulevardier" (soţ-soţie-amant), ilustrat de Encolpius-Giton-Eumolpus sau Ascyltos, prezintă filiaţii evidente cu ţesătura mimilor⁸. Ni se pare important să semnalăm filiaţii cu farsescul plautin, cu faceţiosul comediei antice, în fond cu ironia petulantă, care o caracterizase. De altfel Joel Thomas a arătat că romanul lui Chariton, care l-a precedat pe Petroniu, prezenta afinităţi cu piesele de teatru ale comediografului elenistic Menandru. Petroniu a utilizat, de asemenea, tiparele satirei menippee, aşa cum le ilustraseră anterior Varro, Mecena şi Seneca. Lor li se datorează amestecul de versuri şi de proză (prosimetrum), privilegierea unei compoziţii voit dezordonate, sinuoase, amalgamul de stiluri lingvistice, recursul la proverbe şi citate, dimensiunea caricaturală a personajelor, chiar propensiunea spre o multivalentă parodiere. Căci s-au recunoscut în romanul petronian diverse parodii, pe lângă cele amintite mai sus. Ne referim la parodii de tragedie, de elegie erotică, de poezie bucolică, narativă sau a misterelor etc.⁹. Totuşi Satyricon-ul nu constituie, în principal, o satiră menippee sau o satura obişnuită. Căci elementele satirice şi saturice sunt integrate unei trame narative de largă respiraţie, unde autorul, spre deosebire de satirişti, nu-şi propune să-şi educe şi să-şi moralizeze publicul.

Petroniu a făcut, de asemenea, apel la tiparele „nuvelelor" sau novelelor mileziene, fabulae Milesiae, specie literară introdusă la Roma de Cornelius Sisenna. Romancierul a inserat în naraţia-cadru cel puţin două „nuvele" mileziene, povestirea băiatului din Pergam şi a matroanei din Efes. Aceasta din urmă pare a prelucra una dintre milezienele latine ale lui Sisenna, care

* Divinitatea amorului, care, în romanul erotic grec, intervine în acţiune şi se răzbună pe personaje, replică parodică a Venerei, dar şi a lui Poseidon din Odiseea, este Priap, zeitate populară, licenţioasă, adevărat .demon", total diferit de zeii solemni ai Olimpului, care populau epopeea şi interveneau direct în expandarea scenariului epic. Pe când imixtiunea lui Priap este indirectă, vicleană. Iar frecventele infidelităţi ale personajelor lui Petroniu parodiază castitatea eroilor romanului grec. Falsa prietenie, încărcată de ipocrizie, care îl leagă pe Encolpius întâi de Ascyltos şi ulterior de Eumolpus, parodiază fidela şi sincera amiciţia din romanul grec şi din epopeele homerice. Căci Ninopedia datează din 100 î.C, iar romanul lui Chariton, contrar unor ipoteze mai vechi, pare a fi fost scris în secolul I î.C.

■ 500 -

TIPARE ROMANEŞTI Şl NON-RC

BIBLIOTECA JUDEŢEANĂ

fusese preluată de Fedru şi într-un discurs mult mai rigid. Am semnalat acest fapt într-un capitol anterior. Au fost de asemenea încadrate în naraţia-cadru şi alte povestiri populare italice. Oricum, apar larg utilizate, în întreg romanul, tipare mileziene, ca naraţia la persoana întâi („Ich-Erzăhlung"), localizarea geografică precisă, şiretenia unor personaje, poanta subtilă, tema dragostei efebice, mediul citadin şi tododată cotidian în care se desfăşoară intriga, caracterul senzaţional al unor peripeţii¹⁰. în acelaşi timp, Petroniu a recurs şi la matricele unor povestiri de călătorie, mai ales greceşti. Naraţiunea la persoana întâi ar putea descinde şi din povestirile de călătorie. De fapt, tema călătoriei în Italia meridională asigură unitatea discursului romanesc. îndeosebi personajele Saiyr/con-ului se deplasează neîncetat în spaţiu şi manifestă reacţii de călători¹¹.

însă toate aceste împrumuturi de tipare sunt, repetăm, organic integrate structurii romaneşti fundamentale. Tiparele non-romaneşti sunt convertite în tipare romaneşti. încât numai aparent Satyricon-u\ ar fi o colecţie de episoade, dezlânat asamblate. Episoadele picareşti, pendinte de noua comedie greacă, de mim, de factura banchetului literar, recent identificate de Gareth Schmeling, se subordonează alcătuirii romaneşti prioritare. într-un creuzet magic, Petroniu topeşte şi retopeşte totul, în vederea alcătuirii unui scenariu romanesc genial, unei structuri concomitent unitare şi foarte complexe. Pentru Petroniu romanul constituie efectiv un „antigen", închipuit ca independent de reguli şi de canoane. O ficţiune deosebit de fascinantă este, astfel, zămislită. Totuşi, în structura intrigii ficţionale exuberante a Satyricon-u\u\ se pot decela mai multe niveluri.

Structura Satyricon-ului

Incandescenţa narativă caracterizează, aşadar, intriga Satyricon-uM. Incidentele stupefiante, care o populează, au determinat pe unii cercetători să compare acest roman cu Candide al lui Voltaire¹². Am arătat, de asemenea, că scenariul romanesc se realizează prin două proceduri esenţiale: încadrarea în naraţia-cadru a unor povestiri ale personajelor (în franceză „enchâssement") şi înlănţuirea episoadelor (în franceză, „enchaînement"). Dar în structura de adâncime a acestei intrigi poate fi desluşită o opţiune filosofică, identificată într-un epicureism fundamenta?³. De altfel, într-o declaraţie programatică, echivalând cu o declamaţie în versuri elegante, pe care contextul n-o reclamă, Petroniu înfăţişează limpede adeziunea sa la doctrina lui Epicur: „oare de ce ne priviţi voi, Catoni, cu o frunte posacă?// Scrierea mea condamnând, simplă cum alta n-a fost?// Farmecul vesel al vorbei curate surâde într-însa -// Faptele unui popor spuse în candid limbaj!// Cine nu ştie, iubind, să se-nfrupte din darul Venerei?// Cine ne poate opri să huzurim în pat cald?// Ne-ai poruncit-o, savant Epicur, adevărului tată:/ / învăţătura-ţi ne-a spus: viaţa nu are alt ţel!", {Sat, 132, 15; trad. de Eugen Cizek). Prin urmare, romancierul proclamă noutatea şi simplitatea propriei opere şi speciei literare făurite de el {nouae simplicitatis opus), propune - prin intermediul lui Encolpius - o poetică explicită, asupra căreia vom reveni şi aderă fe.rj epicureism, căruia îi conferă, cu o îngăduita care şi tindea această filosofie în epoca imp

— CLUJ —

r. .. ^c_;yr '• •

PETRONIU
Atât în acest pasaj, cât'şiîn rândurile subsecvente, Petroniu reprobă pe stoici, Catonii (am văzut câtă importanţă acordau Lucan şi alţi adepţi ai Porticului figurii lui Cato din Utica), şi îi acuză de ipocrizie (Sat, 132,16). într-un alt enunţ, Eumolpus susţine că, dimpotrivă, Epicur „este un om divin" (Sat, 104, 3). în sfârşit, acelaşi Eumolpus preconizează o trăire epicureică a clipei prezente: „eu am trăit totdeauna şi în orice loc, ca şi cum mi-aş petrece cea din urmă zi dintr-o viaţă, care n-ar mai reveni niciodată" (Sat, 99,1; trad. de Eugen Cizek). în numele epicureismului, sunt respinse nu numai ideile relative la transmigrarea sufletelor, ci şi cele la dezvoltarea ciclică a lumii. Sunt parodiate zeităţile şi miturile, este elogiată viaţa simplă, retrasă, liniştea sau ataraxia epicureică şi înţelepciunea, „mintea bună", bona mens. Fireşte, în roman se pot descripta şi unele valenţe cinice, în legătură cu un comic violent, crud, cu privilegierea unor scene de banchet. De altfel Eumolpus a fost apropiat de tipul poetului cinic rătăcitor. S-a arătat că Satyricon-u\ echivalează cu o călătorie iniţiatică sau mai degrabă cu o anticălătorie¹⁴. Fundamentală rămâne, totuşi, adeziunea la epicureisrn, care nu se reduce la declaraţiile anumitor personaje.

Oare nu trebuie să conexăm opţiunii epicureice şi trăirea imanentistă a peisajului constituit în discursul romanesc, credinţa că locul omului se află printre obiectele şi relaţiile care îl determină, absenţa unui autentic factor transcendent în roman sau prezenţa unui element divin foarte degradat? Modelul de roman preconizat de savantul francez Rene Martin pentru Satyricon şi întemeiat pe o percepere a crizei valorilor, pe un anumit decepţionism, resimţit de personaje, pe marginalitatea acestora, pe ambiguitatea lor socială şi psihologică, îndeosebi pe problematizare - căci ele au probleme şi creează mereu probleme -, trebuie conexat, după părerea noastră, epicureismului asumat de romancier. Ceea ce nu înseamnă că acest model este rezultatul inevitabil al opţiunii epicureice şi nici că adeziunea la doctrina Grădinii nu ar fi putut conduce şi la o altă formulă romanescă. Dar privilegierea unui roman problematizant se corelează în Satyricon cu adeziunea la epicureism. S-a întrevăzut în „fugă" una dintre structurile preeminente ale romanului scris de Petroniu¹⁵. însă, în realitate, personajele, de fapt antieroii Satyricon-u\u\, fug de obstacolele de care se lovesc pentru a căuta. Dar ce anume caută aceste personaje? Mijloace de subzistenţă şi aventuri erotice. îşi petrec vremea într-o rătăcire permanentă. Se caută şi între ele, se pierd, se regăsesc şi apoi se pierd din nou. însă ele caută febril şi sensul obiectelor înconjurătoare, caută un stil adecvat de viaţă, în ultimă instanţă, semnificaţia condiţiei umane, chiar dacă par a nu o afla vreodată. Pentru că se ajunge la refuzul realului, mai degrabă al valorilor întâmpinate, la oboseală în faţa vieţii, care succede furiei intense a trăirii. De fapt, căutările eşuează în râs, în umor, care rezolva toate tribulaţiile lor. Reacţia prin râs, prin deriziune, prin caricatură şi parodie constituie un al doilea nivel al structurării Satyricon-ului, ca intermediar între cel profund, epicureic, şi structura de suprafaţă, articulată de peripeţiile narate de romancier. Petroniu respinge lumea mitului şi simbolului, căci el operează numai în spaţiul semnelor, vehiculează antimitul exact în clipa când Lucan îl introducea în epopee, când se realiza, cum am arătat în mai multe -*rând,uri,,,tranziJja spre noi structuri şi discursuri mentale ale societăţii romane,

câpdfvecWte valpri şi metavâjori. păleau. De aceea, s-a afirmat că Satyricon-u\

STRUCTURA SATYRICON-ULU\

implică o anumită subversiune, desigur, îndreptată împotriva vechilor mentalităţi şi concepţii, vechilor forme de scriitură. De altfel, în vreme ce în mit desfăşurarea subiectului era predestinată, fixată de ia început, în vederea realizării unui anumit obiectiv, în Satyricon predomină acţiunea imprevizibilă, suspensul. Nimic nu apare ca prestabilit, dirijat în vederea punerii în operă a unui ţel fixat de multă vreme. Gareth Schmeling evidenţiază cu îndrituire această diferenţiere a romanului de textura consacrată a mitului.

Ţara romanuiuî
Pe de altă parte, căutările personajelor petroniene implică şi o descriere, o frescă a lumii, intens şi imanentist trăită, pe care autorul o considera necesară şi, cum am arătat mai sus, o proclama ca atare în declaraţia lui programatică. Petroniu figurează într-adevăr „faptele unui popor", aşa cum făgăduise, şi alcătuieşte un adevărat roman de moravuri. De asemenea, Petroniu insistă, am spune frenetic, asupra ponderii atât de importante a sexului în aceste moravuri, în existenţa general umană. Totuşi, el nu a fost atât un analist, cât un observator, întrucât a consemnat fenomenele sociale ca un dat şi, cu unele excepţii, nu ca un rezultat. Universul imaginar al romancierului încorporează, în mod obligatoriu, obiecte reale. Chiar dacă ele primesc, în organizarea intrigii, o funcţie particulară, care totuşi nu le poate modifica complet semnificaţia genuină. De aceea, Satyhcon-u\ documentează asupra unor aspecte ale societăţii epocii, şi nu numai asupra mentalităţii ei. Se profilează astfel parametrii unui întreg tip de civilizaţie, cel al Italiei greco-romane din secolul I d.C. Anumite personaje ale romanului revelează unele mărci ale unor categorii socio-morale autentice. S-a susţinut că Satyricon-u\ n-ar vehicula decât un discurs pur literar şi fantasmatic, lipsit de orice valoare documentară, deoarece din scenariul romanesc n-ar rezulta decât fantasmele autorului şi poate cele ale epocii¹⁶. însă aceste fantasme făceau parte din psihologia vremii, ilustrau mentalităţile epocii. Iar datele civilizaţiei erau practic, cum am arătat, captate de asemenea fantasme, care trebuiau să-şi exercite impactul asupra lor. Fără îndoială, s-a exagerat sensibil aşa-numitul realism al lui Petroniu. Romancierul este expresionist, şi nu realist. Am spune chiar principalul exponent al expresionismului în secolul I d.C. Nu este o întâmplare faptul că Federico Fellini şi-a intitulat // Satyricon unul dintre cele mai bune filme ale sale. Deşi Fellini n-a înţeles cu adevărat romanul lui Petroniu, care a fost judicios apropiat mai degrabă de producţiile cinematografice ale lui Max Brothers, Jean Yanne şi de o parte dintre cele ale lui Bunuel¹⁷. Pentru că fresca petroniană a moravurilor are o vocaţie categoric cinematografică, desigur „avânt la lettre". Oricum, exigenţele structurilor literare şi orientarea expresionistă impun personajelor petroniene relaţii fără congruenţe în practica sociaMstorică, dar observarea realităţilor externe deschide universul imaginar al Satyhcon-u\ui spre

503

PETRONIU

statutul autentic al categoriilor umane ale epocii. S-a arătat că, exceptând teatrul comic, până la Petroniu, literatura latină aducea în creaţiile ei doar grupuri sociale, limitate la câteva mii de oameni. Pe când Satyricon-u\ se apleacă asupra mulţimii, observă modul de a se comporta şi de a vorbi al liberţilor, pe care scriitorii anteriori îl ignoraseră. Furtul şi crima, şarlatanismul, mai ales sexul prevalează în această ţară a romanului petronian.

Realităţi socio-morale

Această mulţime, expresionist concepută, încorporează numeroase categorii ale unei lumi interlope, oricum foarte pestriţe. Proaspăt îmbogăţiţii, şarlatanii vicleni, dar proşti şi infatuaţi, tot felul de pungaşi, intelectuali declasaţi şi perverşi, matroane desfrânate şi preotese destrăbălate, curtezane şi proxeneţi colindă prin case elegante, ca şi prin şcoli, prin taverne, hanuri, pinacoteci şi pieţe, anticipând experienţele personajelor picareşti. Viciile se concentrează în Crotona, unde locuieşte o matroană perversă, adică Circe, şi abundă vânătorii de testamente, heredipetae, ce copleşesc cu atenţii pe celibatarii bogaţi. De fapt, Roma însăşi se travesteşte în această Crotonă, despre care romancierul declară că a constituit odinioară primul oraş al Italiei (Sat, 116, 2). Petroniu consemnează recesiunea care atinsese anumite oraşe din sudul Italiei (Sat, 44-45, 116), corupţia care afecta unele administraţii locale (Sat, 14, 2).

Conotaţiile politice sunt foarte limitate. Satyricon-ul nu constituie un roman-cheie al viciilor curţii lui Nero, ci un discurs romanesc menit să amuze această curte, similar cu anumite poeme atribuite lui Petroniu de Anthologia Latina™. Astfel, Petroniu exorcizează propriile fantasme, precum si cele ale curţii neroniene, când, prin descrierea unor gesturi ale lui Trimalchio, supune deriziunii pe Pallas, cândva omnipotent libert al lui Claudiu. De asemenea, romancierul persiflează efortul grotesc al familiilor burgheze din Italia şi provincii de a mima existenţa rafinată dusă de aristocraţia Romei. Petroniu înregistrează ironic „la dolce vita" a epocii sale.

Nu sunt cruţaţi nici oamenii de condiţie modestă: marinarii, prostituatele, soldaţii, preotesele, ţăranii. La rândul lor, sclavii aleargă fără încetare spre a satisface capriciile stăpânilor şi şefilor lor. Romancierul consemnează în treacăt ierarhizarea sclavilor, marile diferenţe între masa acestora şi şefii lor, tot de condiţie servilă. Intendentul, dispensator, din casa lui Trimalchio se laudă că are clienţi, poartă haine spălate numai o singură dată şi dispreţuieşte sclavii de rând (Sat, 30, 9-l1). Un uriaş mecanism sociologic ia naştere în Satyricon, întrucâtva omolog, însă nu identic, celui real. Astfel, se constituie în Satyricon o ţară romanescă, o ţară a romanului. Dar în literatura latină nu existau oare de multă vreme o ţară a comediei şi o ţară a poeziei bucolice? Sau chiar o ţară a eposului? Apuleius va dezvolta această ţară a romanului. Petroniu nu numai că amuză pe alţii, când structurează această ţară, ci se amuză şi pe sine. Cum am arătat, Petroniu nu-şi propune să educe şi să moralizeze, să realizeze o revelatoare anchetă asupra moravurilor, ci să noteze anumite fenomene. Există însă şi excepţii. Petroniu investighează în profunzime ascensiunea socială a liberţilor şi dezbate, pe ton polemic, condiţia intelectualilor şi a culturii din epoca sa.

504

REALITĂŢI SOCIO-MORALE

într-adevăr, observaţia socio-morală petroniană devine acută când se apleacă asupra statutului liberţilor. însuşi Trimalchio întruneşte mărcile relevante pentru un libert asiatic înavuţit. Cariera sa emerge ca deosebit de semnificativă. Din tânăr sclav pletos, capillatus, prin etapa intermediară, deşi hotărâtoare, de intendent, Trimalchio parvine la statutul de mare latifundiar şi cămătar. Prietenii lui Trimalchio sunt liberţi bogaţi şi industrioşi, homines negotiantes (Sat, 43, 6). O concurenţă aspră domneşte între aceşti liberţi şi duce la ruinarea unora dintre ei (Sa?., 38, 17-l6). Liberţii îşi valorizează prea zgomotos obârşia servilă, pentru a nu suferi de complexe, îşi afirmă dispreţul faţă de intelectuali (Sat, 58-59), însă vor să pară cultivaţi. Goana după bani îi dezumanizează şi alienează, dar ei nutresc pentru copiii lor o vie şi sinceră afecţiune, care recuperează vestigii umane. Unul dintre liberţi vorbeşte cu dragoste caldă şi tandră de .puştiul meu", cicaro meus (Sat, 46, 3) şi toţi visează ca fiii lor să devină aristocraţi autentici. Mentalitatea liberţilor este intens detaliată de romancier. El surprinde fenomenul ascensiunii liberţilor în evoluţia lui. Tânărul sclav Massa, un cappadocian şiret, apare ca un Trimalchio în devenire: este măscărici priceput, imită vizitii, slujeşte stăpânului său ca intermediar în relaţiile lui amoroase, agaga, face pe recitatorul, deşi, incult, amestecă versuri din atellane în textul Eneidei (Sat, 68-69).