Eugen cizek istoria literaturii latine

Limbajul lucaneic

în pofida bunelor sale intenţii, Lucan apare adesea cititorului modern ca prolix şi obositor, practician al unef scriituri hiperbolizante, sonore şi adesea redundante. Fervoarea sa este însă autentică. Poetul vibrează intens faţă de natură şi de misterele ei. Lucan impresionează puternic orice cititor, când evocă animalele, care vorbesc, naşterile monstruoase, „tehnica" magicienilor, ca de pildă Erictho mânuind leşul soldatului, zăngănitul armelor în văzduh, o lume chtonică, tradiţional italică. Nu-i lipseşte darul descripţiilor foarte plastice, minuţios realizate. Lucan consacră descrierii furtunii pe mare (Phars., 5, vv. 560-677) un spaţiu de 117 versuri, faţă de 60 de stihuri la Vergiliu şi 41 la Homer, tocmai pentru a figura minuţios fenomenul, ca şi reacţiile umane pe care acesta le prilejuise.

490

LIMBAJUL LUCANEIC

Pe lângă tiradele retorice, sentenţele sonore, prosopopeele şi invectivele, Lucan utilizează numeroase comparaţii şi metafore, hiperbole şi antiteze. Limbajul său dobândeşte astfel o somptuozitate excepţională, chiar excesivă. în acelaşi timp, poetul din Corduba îşi presară discursul cu asociaţii inedite de cuvinte, imagini noi, surprinzătoare, şi revalorizează valorile semantice periferice. Paradoxurile abundă ca să confere enunţurilor o dimensiune abruptă: înţelegerea triumvirilor este „concordie discordantă", concordia discors {Phars., 1, v. 98). Termenul de robora redobândeşte sensul iniţial de „copaci", în timp ce unele epitete sunt pregnant înnoite. După tradiţie, Rubiconul era un râu destul de mare, însă Lucan îl proclamă „mic", paruus. Adesea poetul vehiculează aproximarea sugestivă, ambiguitatea sensurilor. Câteodată descompunerea imaginii în elemente multiple determină complicarea topicii şi a sensului enunţului. Totuşi fraza lui Lucan este îndeobşte scurtă. Adept al stilului nou, nepot al lui Seneca, poetul recurge frecvent la parataxă, ca şi la formulele intensive şi la superlative. Arhaismele se întâlnesc rar în vocabularul patetic al lui Lucan, în care domină lexicul vremii. Emerg uneori chiar formule împrumutate prozei²⁷.

Versul lui Lucan, hexametrul dactilic, curge larg, sonor, este uniform articulat, chiar rigid, în funcţie de acelaşi ritm şi de aceleaşi cezuri. Hexametrul lucaneic se deosebeşte sensibil de cel privilegiat de Persius. Uneori Lucan desprinde cuvântul-cheie şi îl plasează la început de hexametru. însă astfel poetul din Corduba conferă o surprinzătoare supleţe anumitor versuri, care, altfel, s-ar prezenta ca rigid construite. De fapt, versificaţia completează articularea complexă a unei strategii artistice pluridimensionale. Concepţiile politice, filosofice şi estetice funcţionează în interconexiuni şi se legitimează reciproc.

Concluzii şi receptarea operei lui Lucan

Cu toate defectele sale, de altfel, cum am văzut, frânate de exortaţiile lui Seneca şi explicabile prin vârsta sa foarte tânără, prin dorinţa de a fi convingător, Lucan este un poet de o notabilă valoare. Ne simţim copleşiţi şi totodată fascinaţi, când ne plimbăm în ţara eposului lucaneic. Poetul a fost de altminteri comparat cu Victor Hugo²⁸. Să nu uităm, repetăm, că Pharsalia era în primul rând destinată recitaţiilor, unde anumite cusururi nu erau percepute, iar efectele sonore aveau căutare. Oricum, fervoarea juvenilă a lui Lucan, pasiunea sinceră pentru libertate, umanismul cald, generos, combustia intensivă a imaginilor, vibraţia lirică autentică, romantismul plurivalent, vigurosul efort înnoitor, toate aceste mărci ale epopeii lucaneie au impresionat adesea pe mulţi dintre cititorii Pharsaliei. Poetul însuşi avea încredere în talentul său şi se adresa în felul următor lui Caesar: „Căci, dacă este legiuit să făgăduiesc ceva muzelor latine, afirm că viitorimea va citi opera mea şi faptele tale, cât va dura şi cinstirea adusă poetului din Smyrna [Homer]; Pharsalia noastră va trăi şi n-o va cuprinde niciodată întunericul" (Phars., 9, w. 983-986). Prin urmare, Lucan clama romanitatea artei sale şi caracterul ei novator, suflul de emulaţie ce o mobiliza, pe lângă o trăinicie ce echivala cu

491

POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

eternitatea: se reliefa în acest fel chiar mai cutezător decât Horaţiu şi Vergiliu, care crezuseră că operele lor vor dura cât puterea romană.

Am arătat că opiniile anticilor în privinţa lui Lucan erau împărţite, că anumiţi clasicizanţi, precum Quintilian şi Servius, îi erau ostili. Cu toate că a adoptat o atitudine critică faţa de comportarea politică a poetului din Corduba, marele Tacit se inspiră din imaginile lucaneice ale lui Pompei şi Caesar, când articulează caracterele şi reacţiile unor personaje aie sale, ca Otho şi Vitellius. Dar Lucan a fost admirat nu numai de Statius, ci şi de Florus, pe când Ciaudian a exploatat filoane ale Pharsaliei. Filologii au studiat opera iui Lucan şi au alcătuit scolii, în vreme ce marele număr de manuscrise ale Pharsaliei ilustrează interesul pe care i l-au arătat evul mediu şi Renaşterea. Dante, Tasso, Petrarca şi Corneiile l-au admirat. Cum era şi firesc, Bolteau şi neoclasicii n-au gustat farmecul Pharsaliei. insă garda naţională a revoluţiei franceze şi-a înscris pe săbii cuvinte inspirate dintr-un vers al epopeii iui Lucan. Ultimele decenii ale secolului nostru au comportat, în multe ţări, o adevărată explozie bibliografică, tradusă în numeroase cărţi şi articole hărăzite lui Lucan.

în diverse culegeri, în reviste mai vechi, ca Orpheus şj Ausonia, au apărut pasaje tălmăcite din opera iui Lucan. Reiativ recent, asemenea pagini selecţionate au apărut în Izvoare privind istoria României, vof. I, Bucureşti, 1964 şi în Antologie de literatură universală, Bucureşti, 1970 (în traducerea autorului acestor rânduri). Recent a apărut o traducere integrală a Pttarsaiiei.

Aşadar, în pofida deosebirilor mari care i-au separat, Persius şi Lucan se asemănau în unele privinţe. îi unea nu numai o reaiă prietenie, ci şi tinereţea fen/entă, stoicismul militant, trăirile intensive, imagistica vibrantă, sinceritatea confesivă a mesajului tor. Discursurile ambilor poeţi stoici vor emoţiona totdeauna.

BIBLIOGRAFIE: Fredarick M. AHL, Lucan. An Introduction, ithaca-London, 1976; Jacqueline BRISSET, Les idees politiques de Luc8-n, Paris, 1964; Eugen CIZEK, L'âpoque de Neron eî ses controverss sdâologiques, Leiden.. 1972, pp. 168-l79; 18l-l34; 337-349; 38l-386; „Persius" şi „Lucan", Istoria literaturii latine. Impenui, partea I, Bucuraşi', 1975, pp. 104-l42; Fabio CUPAÎUOLO, lUnerario delta poesia latina nel I secolo deIV Impero, reeditare Napoii, 1978, passim; Cynthia S. DfcSSEN, lunctura callidus aer,. A Study of Persius Saîires, Chicago - London, 1968; Donaio GAGLIARDI, Lucano, poeîa delta libertă, ed. a 2-a, Napoli, 1970; Istvan K. HORVATH, „Perse ef Neron', Studii clasice, 3, 196 i, pp. 337 şi urm.; Istoria literaturii latine {14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 226-260; 307-330; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, S, pp. 30-41; 60-33; II, pp. 14l-l42;¹48-l49; Emmanuele NARDUCCI, La Prowidenza crudele. Lucanc e la distruzione dpi miti augustei, Pisa, 1979; Neronia 1977. Ades du 2-e colfaque de la Societe Internationale d'Etudes Neromennes, Cîermon, f-erranci, 1582, pp 75-l24; 15.-l55; 19l-213; Ettore PARATORE, Storis delia ietteratura latina, ed. a 8-a, Rrenze, 1967, pp. 555-610; Rene PSCHOM, Histoire de la littârature latine ud. a 9-a, Paris, 1924, pp. 550-582; Rome sinous. Manuel d'initiation ă la litteraîure ei â ia civilisaîion iatines, Paris, 1977, pp 174-l78; Jonn Patrick SULLIVAN, Literature and Politics in Ihe Age of Nero, Ithaca-London, 1985, passim; Paolo TREMOLI, M. Anneo Lucano. L'ambiente familiare e letterario, Trtesîe, 1961; Franţote VILLE.'JEUV'E, Essai sur Perse, Paris, 1818.

492 ___

NOTE

1. Pentru relaţiile poetului cu cercurile cultural-politice, prin excelenţă cu cel al tui Thr asea, vezi Eugen

CIZEK, Neron, Paris, 1982, p. 234. Pentru cunoaşterea operei lui Lucilius de c ătre Persius, vezi Domenico BO, „Una vexatissima quaestio: Lucilio, Lucrezio e Persio, I, 1 -2", Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco, Palermo, 1991, III, pp. 1095-l105.

2. Pentru acest punct de vedere asupra izvoarelor de inspiraţie ale lui Persius , vezi G.S. FISKE,

„Lucilius, the Ans Poetica of Horace and Persius", Harvard Studies in Ciassical Philology, 24,1913, pp. 1 -36; Rene PICHON, Histoire de la litterature latine, ed. a 9-a, Paris, 1924 , pp. 551 -552; lancu FISCBER, Prefaţă ia Persius - luvenal - Marţial, Satire şi epigrame, Bucureş ti, 1967, pp. XII-XIII; Eugen CIZEK, „Peisius", Istoria literaturii latine, Imperiul, Partea întâi, Bucurat ti, 1975, pp. 106-l07; Fabio CUPAIUOLO, Itinerario dellapoesia latina nellsecolo dell' Impero, re editare, Napoli, 1978, p. 200. Persius a fost prezentat ca un doctrinar, îndepărtat de observare?. vieţii, de către Ulrich KNOGHE, Die Romische Satire, Gottingen, Î957, p. 61. Cu unele nuanţe, a;;eastă apreciere apare şi te Charles WITKE, Latin Satire. The Structure of Persuasion, London, 1970, pp. 70; 110; 150-l51. Per.tru personae acioptaîe cfe Persius, vezi Cyntnia DESSEN, lunctura esaâus acri: a Study of Persius Satires, Chicago-London, 1958, p. 9. Astfel, în satira întâi, care prelungeşte ideile din choliambi, Persius asumă peisona tânărului poet rebei, critic ia adresa anumitor confraţi ai săi, faţă de rnodelese greceşti (ibid., p. 38). în vreme ce, în satira a doua, Persius ar adopta persona unui bătrân moralist stoic (ibid,, p. 40), iar în satira a treia se impunea o persona stoică, mult mal convingătoare {ibid., p. 49). Irt sfârşit, o persona foarte sinceră emerge din satira a cincea (ibid., pp. 7! şi 93). Ace'aşi savant consideră că satirele au fost scrise de poet într-o altă ordine decât cea a ediţiilor postuma. Această ordine ar începe cu satira a şasea şi s-ar fi încheiat cu satira întâi (ibid,, pp. 95-96). Popularitatea lui Socrate, printre stoicii vremii, este reliefată de aceeaşi cercetătoare (ibid., pp. 97-l01). De altfel s-a demonstrat că Persius cunoştea temeinic opera lui Platon: vezi Antonio CARLINI, „La seconda satira di Persio e i'Afcibiade seconda", Studi di Filologia Classica in Or,ore di Giusto Monaco, pp. 1089-l093. în privinţa observării realităţilor literare şi conectării lui Persius la dezbaterile estetice ale epocii, vezi Nino SCIVOLETTO, „La poetica di Persio", Argentea Aetas. iii Memoriam Entii V. Marmorate, Genova, 1973, pp. 83-l06, mai aîes pp. 86-88; 105, dar şi anterior Peter DAMS, Dichtungskritik bei Nachargeischen Dicntern, Marburg-Lahn, 1970, pp. _ 113-l26.

3. în latineşte propoziţia auricuias asini rex Midas babei a fost schimbată în auriculas asini quis non

habet? Pentru atitudinea lui Perssus faţă de Nero, vezi Raou! VERDIERE, „Notes criîiques sur Perse', HommagesâM, Niedermann, Bruxelles, 1956, pp. 339-350; Istvan K. HORVATH, „Perse et Neron", Studii clasice, 3,1961, pp. 337-343; Eugen CIZEK, L'6poque de Neron et ses cor.trovenses ideologiques, Leiden, 1972, pp. 182-l84. în privinţa aluziilor la Abrasax-iao, vezi Lucien JANSSENS, „L'apport de Perse aux etudes neroniennes: Abrasax, ie dieu de Neron", Neronia 1977. Ades du 2-e Colloque de la Sociale Internaţionale d'Etudes Neroniennes, Ciermopt-Ferrand, 1982, pp. 19l-222. Pentru mesajul lui Persius, problematica satireloi lui, vezi C. DESSEN, op. cit, pp. 23-96;

493

POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

E. CIZEK, „Persius", Imperiul, pp. 106-l10; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, II, pp. 14l-l42; Mariana BĂLUŢĂ, „Persius", Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 313-320.

4. Pentru poetica lui Persius, vezi mai ales N. SCIVOLETTO, op. cit, pp. 25-86; 90-93; 104-l05 (care

reperează accentele polemice); John Patrick SULLIVAN, Literature and Politics in the Age ofNero, Ithaca-London, 1985, pp. 92-l14. Choliambii au fost consideraţi prolog al satirelor de către Wendell V. CLAUSEN, „Sabinus MS of Persius", Hermes, 91,1963, pp. 254-255, după ce fuseseră declaraţi poem independent al lui Persius de către Otto JAHN, în ediţia Aulii Perşii Flacci Satirarum Liber cum scholis antiquis, Leipzig, 1843, p. 71. Ch. WITKE, „The Function of Persius' Choliambics", Mnemosyne, 4,15,1962, pp. 153-l58, socotea că, în choliambi, Persius asuma o persona cinica. Giovanni D'ANNA, „Persio semipaganus", Rivista di Cultura Classica e Medioevale, 6, 1964, pp. 18l-l84, semnala ecouri properţiene în două versuri (5-6) din choliambi. Pentru antielenismul din choliambi, vezi şi C. DESSEN, op. cit, pp. 18-23.

5. Pentru discuţia în jurul limbajului abscons al lui Persius, vezi John Patrick SULLIVAN, „In Defence

of Persius", Ramus, 1, 1972, pp. 48-68 (care la pp. 59-62 se referă şi la Pound); J.P. CEBE, La caricature et la parodie dans le monde antique des origines â Juvenal, Paris, 1966, p. 206 (care arată că dorinţa de a fi expresiv îl determină pe Persius la obscuritate). Ch. WITKE, Latin Satire, p. 112 exagerează când exclamă „Persius speeking to be dramatic, become a obscure". Pentru relaţiile cu retorica şi alte probleme, vezi C. DESSEN, op. cit, pp. l-l4; 66-70 (Alcibiade comparat cu un pederast prostituat; F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 69-70; dar şi E. CIZEK, „Persius", Imperiul, pp. 110-l11; Alain MICHEL, „Le luxe, l'elegance et la sagesse", Rome et nous, p. 178.

6. Pentru sugestivitatea portretelor fizice şi pentru raporturile cu mimul, vezi R. PICHON, op. cit, pp.

557-558. Cu privire la structura satirelor lui Persius în general, vezi E. CIZEK, „Persius", Imperiul, pp. 111 -l12; M. BĂLUŢĂ „Persius", Istoria literaturii latine, pp. 320-324. Alcătuirea dialogului imaginar din unele satire este îndeobşte foarte labilă. încât George HENRICKSON, „The First Satire of Persius", Classical Philology, 23,1928, pp. 102-l07, susţinea, desigur exagerând, că în satira întâi dialogul nu constituie decât un monolog interior. Pentru contrastul între distorsiunile tematice şi unitatea imagistică a satirei a cincea, vezi William S. ANDERSON, „Part Versus Whole in Persius Fifth Satire", Philological Ouarterly, 39,1960, pp. 66-81. Pentru datoria contractată faţă de Horaţiu şi alte tipare mai vechi, vezi Kenneth J. RECKFORD, „Studies in Persius", Hermes, 90, 1962, pp. 476-504, mai ales 497; C. DESSEN, op. cit, pp. 79-88; 94 (ultima satiră este cea mai horaţiană, atât datorită vocabularului utilizat, cât şi altor elemente, îndeosebi portretului atribuit lui Caesus Bassus; dar pot fi decelate ecouri nu numai din Lucilius, ci şi din Lucreţiu şi Cicero); F. CUPAIUOLO, op. cit. pp. 106-l08. în ce priveşte configurarea unităţii artistice profunde a satirelor, vezi C. DESSEN, op. cit, pp. 14; 75-78; 95-96.

7. Această îngemănare este semnalată de F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 38-39; pentru scriitura lui

Persius în general, vezi ibid., pp. 3l-39; Frangois VILLENEUVE, Essai sur Perse, Paris, 1918, passim; C. FARANDA, „Caratteristiche dello stile e del linguagio poetico di Persio", Rendiconti dell' Istituto Lombardo di Sdenze e Leftere, 88, 1955, pp. 522-526; U. KNOCHE, op. cit, pp. 83-84; Giorgio BRUGNOLI, „Verba togae", Rivista di Cultura Classica e Medioevale, 10,1968, pp. 190-l92; C. DESSEN, op. cit, pp. 1l-l2 (alegoria); 19 (choliambi, tradiţia romană); 42-47 (satira a doua); Ch. WITKE, Latin Satire, pp. 150-l51; N. SCIVOLETTO, op. cit., pp. 100-l05; M. BĂLUŢĂ, „Persius", Istoria literaturii latine, pp. 324-327.

8. Pentru expresionism şi baroc la Persius, vezi şi N. SCIVOLETTO, op. cit, pp. 100; 103-l05 (care

crede însă că Persius ajunge astfel la un anumit manierism).

9. Vezi Jean BAYET, Literatura latină, trad. românească de Gabriela CREŢIA, Bucureşti, 1972, p. 526;

şi R. PICHON, op. cit, p. 560. Pentru receptare, vezi J.P. SULLIVAN, In Defence, pp. 48-56; E. CIZEK, „Persius", Imperiul, p. 113; M. BĂLUŢĂ, „Persius", Istoria literaturii latine, pp. 327-328.

10. Vacca, Statius şi Marţial constituie cele mai importante izvoare favorabile, pe când Suetoniu, biograful târziu necunoscut şi, cu anumite nuanţe, Tacit îi sunt ostili: vezi în această privinţă Eugen CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, pp. 228-229.

11. Donato GAGLIARDI, Lucano, poeta della libertâ, ed. a 2-a, Napoli, 1970, pp. 23-27, vede obârşia

contenciosului în poetica nouă, antivergiliană şi antineroniană, pe care o promovau primele cărţi din Pharsalia. Emmanuele NARDUCCI, La Provvidenza crudele. Lucano e la distruzione dei mitl augustei, Pisa, 1979, p. 30, opinează că Nero a fost şocat de contrastul dintre elogiul iniţial al Pharsaliei, consacrat lui, şi timbrul pesimist, care prevala în discursul poetului din primele trei cărţi. Lucan este declarat „representant caracteristique de la societe neronienne" de către A. MICHEL, „Le luxe, l'elegance et la sagesse", Rome et nous, p. 174. Pentru detaliile referitoare la sfârşitul poetului, vezi E. CIZEK, L'epoque de Nâron, pp. 194-l95.

12. Ne referim mai ales la Frederick AHL, Lucan. An Introduction, Ithaca-London, 1976, pp. 326-333. Totuşi, A. MICHEL, „Le luxe, l'elegance et la sagesse", Rome et nous, Paris, 1977, pp. 174-l75 preferă ca titlu „Războiul civil". Pentru mărirea numărului de versuri în ultimele cânturi, vezi R. MARTIN -J.GAILLARD, op. cit, I, p. 60.

13. Cum a demonstrat Michel RAMBAUD, „L'opposition de Lucain au Bellum Civile de Cesar", L'lnformation Litteraire, 1960, pp. 155-l62, îndeosebi pp. 156-l75.

14. Pentru izvoarele, modelele şi documentarea lui Lucan, vezi Wolfgang Dieter LEBEK, Lucans Pharsalia, Gottingen, 1976, pp. 32-44; 297-307; F. CUPAIUOLO, op. cit, p. 76; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 60-61; E. CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, pp. 235-237. O listă a autorilor consultaţi de Lucan, în fruntea cărora figurează, desigur, Titus Livius, apare la Paul JAL, „La place de Lucain dans la litterature antique des guerres civiles", Neronia 1977, pp. 83-89.

15. Pentru pesimismul funciar al lui Lucan, vezi A. MICHEL, „Le luxe, l'elegance et la sagesse", Rome et nous, p. 175 şi mai ales E. NARDUCCI, op. cit, pp. 25-36; 66-73; 120-l21 etc; E. CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, p. 237. D. GAGLIARDI, op. cit, p. 148, n. 85 semnalează că termenul de „mâhnit", maestus, şi întregul lui câmp semantic apar frecvent în Pharsalia.

16. Cât priveşte libertas la Lucan, vezi E.D. LEBEK, op. cit, pp. 279-283 (noţiunea ar conota libertatea poporului Romei); F. AHL, op. cit, pp. 42-61; 279; 343-345 (care îl consideră republican pe Lucan).

D. GAGLIARDI, op. cit, pp. 92-l11; 166-l69, afirmă că, fără a preconiza restaurarea republicii, Lucan opune libertas conceptului de „domnie", regnum. Termenul de libertas apare de 30 de ori în Pharsalia. 8 ocurenţe se pot constata în cartea a noua, unde poetul închipuie libertatea ca „un impeto furente di passione civile". Dar libertas ar semnifica la Lucan contestarea tradiţiilor literare clasicizante, poeticii convenienţei, pentru ca, prin stadiul intermediar al libertăţii de substanţă morală, poetul să ajungă la elogierea trecutului, reprobarea despotismului, voinţa şi curajul de a fi liber. J.P. SULLIVAN, Literatura and Politics, pp. 118-l19; 143-l65 îl consideră pe Lucan republican şi afirmă că pentru poet libertas, cuvânt crucial în Pharsalia, ar fi romană şi senatorială. Sulla şi Marius nu rezultă din poem ca „mari căpitani", ci ca distrugători ai libertăţii „constituţionale" (Phars., 1, w. 58l-583; 2, vv. 84-88).

17. Pentru ipoteza rupturii, cândva arborată de Augusto ROSTAGNI, s-au rostit printre alţii Mario Attilio LEVI, Nerone e i suoi tempi, reeditare, Milano, 1973, pp. 6l-65, F. AHL, op. cit, p. 353; F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 206-213. Ipoteza unităţii monolitice a fost adoptată de mai mulţi savanţi. Vezi printre alţii Jacqueline BRISSET, Les idees politiques de Lucain, Paris, 1964, pp. 19l-l92; 217-218; Berthe MARTI, „La structure de la Pharsale", Lucain. Sept exposes suivis de discussions (Entretiens sur l'Antiquite Classique XV), Vandoeuvres-Geneve, Fondation HARDT, 1970, pp. l-50.

18. J.P. SULLIVAN, Literature and Politics, pp. 118-l19; 143-l52, îl prezintă pe Lucan ca un stoic pragmatic. Pentru stoicismul lui Lucan, cu toate inflexiunile lui, inclusiv antropocentriste, şi interpretarea versului referitor la Cato din Utica şi destin, vezi Ugo PIACENTINI, Osservazionisulla tecnica epica di Lucano, Berlin, 1963, passim; D. GAGLIARDI, op. cit, pp. 109-l10; 158; F. AHL, op. cit, pp. 280-305; A. MICHEL, „Le luxe, l'elegance et la sagesse", Rome et nous, pp. 175-l76;

E. CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, pp. 240-241. Chiar J.P. SULLIVAN, Literature and Politics, p. 152, evidenţiază că viziunea lui Lucan asupra istoriei este dominată de concepte ca uirtus, pietas, libertas şi de admirarea unor eroi ca Regulus şi Cato.

19. Vezi, pentru acest aspect al Pharsaliei, Dan SLUŞANSCHI, „Lucan despre ţinuturile pontice şi dunărene", Romano-Dacica II. Izvoarele antice ale istoriei României, Bucureşti, 1989, pp. 29-69.

20. Dar, cu sagacitate, s-a stabilit o contradicţie între accentele pesimiste, frecvente, cum am semnalat

— 495

POEŢII STOICI: PERSIUS Şl LUCAN

în treacăt, chiar în primele cărţi ale epopeii, şi elogiul iniţial optimist, pe care Lucan l-a hărăzit lui Nero: vezi E. NARDUCCI, op. cit, pp. 29-30; J.P. SULLIVAN, Literature and Politics, pp. 145-l46.

21. Pentru funcţiile tonului oratoric în Pharsalia, vezi U. PIACENTINI, op. cit, pp. 43-53; A. MICHEL, „Le luxe, Pelegance et la sagesse", Rome etnous, p. 176; F. CUPAIUOLO, op. cit, pp. 75-86; E. CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, pp. 244-246; dar şi W. RUTZ, „Lucan und die Rhetorik", Lucain. Sept exposes, pp. 233-265; Berthe MARTI, „Lucan's Narrative Techniques", La Parola del Passato, 160,1975 (Neronia, 1974), pp. 74-90. Psntru „grila" de lectură, care propune echivalarea cuplului Seneca - Lucan cu cel Cato - Brutus, vezi Jean-Michel CROISILLE, „Caton et Seneque face au pouvoir. Lucain, Pharsale, II, 234-235; IX, 186-217", Neronia, 1977, pp. 75-82.

22. în parte, caracterizarea vocilor auctoriaie ale lui Lucan se regăseşte la B. MARTI, Lucan's Narrative Techniques, pp. 78-88; pentru Pharsalia ca o confesiune, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 570-571.

23. D. GAGLIARDI, op. cit, pp. 7; 47-69; 95; 107 etc, defineşte pe Lucan ca un „anti-Virgilio". Vezi şi E. NARDUCCI, op. cit, pp. 15-l18; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 40 (care utilizează formula „anti-Eneidă"); Ettore PARATORE, „Neron et Lucain dans l'exorde de la Pharsale", Neronia. 1977, pp. 93-l01, susţine că opoziţia manifestată de Lucan faţă de Vergiliu n-ar fi început din prologul Pharsaliei. Totuşi, din punct de vedere estetic, Lucan se distanţează de mantuan încă din primele versuri ale epopeii sale. în definitiv, în prolog, Lucan se inspiră atât din apoteozările lui August de către Vergiliu, în Georgice, cât şi lui Hercule de către Seneca, în tragedia Hercule pe muntele Oeta. în ce priveşte afinităţile dintre Lucan şi Ovidiu, vezi W. RUTZ, Studien zur Kompositionskunst und zur epischen Technik Lucans, disertaţie, Kiel, 1950, passim; O.C. PHILLIPS, The Influence ofOvidon Lucan's Bellum Civile, disertaţie, Chicago, 1962, passim; P. DAMS, op. cit, p. 56. Dar, încă în antichitate se semnalase efortul lui Lucan de a-l depăşi pe Vergiliu: SUET., Vita Luc, 2. F. AHL, op. cit, pp. 8-l16 decelează în Pharsalia un limbaj gladiatorial, întemeiat pe „sangre y arena".

24. Pentru cete trei niveluri, unde ar interveni revoluţia lucaneică, vezi D. GAGLIARDI, op. cit, pp. 114-l30: pentru amestecul de genuri şi recursul la satiră şi tragedie, vezi B. MARTI, Lucan's Narrative Techniques, pp. 75-89.

25. Pentru semnificaţia deosebită a acestui episod, care evidenţiază refuzul vergilianismului, vezi E. CIZEK, L'âpoque de Nâron, pp. 345-348, „Lucan", Istoria literaturii latine, pp. 25l-252; dar şi F. AHL, op. cit, p. 143 (care observă că Enea e motivat de pietas, iar Sextus Pompeius de spaimă);

D. GAGLIARDI, op. cit, pp. 99-l00; 13l-l34; E. NARDUCCI, op. cit, pp. 54-61. Vezi şi Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 603-608 (acest savant în Neron et Lucain, p. 97, stabileşte filiaţii între episodul referitor la Erictho şi Medea lui Seneca). S-au identificat şi ritualuri egiptene în acest celebru episod, de către Josee VOLPILHAC, „Lucain et l'Egypte dans la scene de necromancie de la Pharsale, VI, 413-830, â la lumiere des papyri grecs magiques", Neronia 1977, pp. 11l-l14.

26. Cum releva R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 40-41; 6l-63; E. PARATORE, Storia, p. 603, îl califică pe Lucan, în legătură cu acest miraculos „laic", ca precursor al lui Goya; vezi şi D. GAGLIARDI, op. cit, pp. 135-l36; Gian Biaggio CONTE, Saggio di Commento a Lucano, Pharsalia VI, 118-l60: l'Aristia di Sceva, Pisa, 1974, pp. 7 si 79; E. CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, p. 252.

27. Pentru prozaisme, vezi F. CUPAIUOLO, op. cit, p. 80. în general pentru scriitura lucaneică, vezi

E. CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, pp. 253-254. Cu privire la versificaţie, vezi R. PICHON, op. cit, pp. 579-580; D. GAGLIARDI, op. cit, pp. 148-l50. Pentru anumite dimensiuni ale metaforismului lucaneic, vezi Simone VIARRE, „Caton en Libye: l'histoire et I? metaphore (Lucain, Pharsale, X, 294-949)", Neronia 1977, pp. 103-l10.

28. De către R. PICHON, op. cit, p. 581. Pentru receptarea Pharsaliei, vezi A. MICHEL, „Le luxe, l'elegance et la sagesse", Rome etnous, pp. 174-l77; E. NARDUCCI, op. cit, pp. 157-l62; E. CIZEK, „Lucan", Istoria literaturii latine, pp. 255-256. J. BAYET, op. cit, p. 549 subliniază că Pharsalia era în primul rând destinată a fi declamată într-o lectură publică.

496