Eugen cizek istoria literaturii latine

Concluzii

Pe bună dreptate s-a susţinut că Satyricon-u\, şi nu Don Quijote, este primul roman problematizant din literatura universală³¹. Sau, cum am spune noi, primul roman al condiţiei umane. Totodată, Satyricon-u\ constituie unul dintre cele mai valoroase şi mai seducătoare romane care s-au scris vreodată. Petroniu excelează prin coerenţă artistică fundamentală, prin talent excepţional, prin invenţie narativă extraordinară, din toate punctele de vedere, printr-un discurs literar farsesc, care străluceşte în fabulaţie efervescentă, în fantasie deosebit de fastuoasă. în ciuda diversităţii evenimentelor consemnate în acest discurs, ca şi a diversităţii mijloacelor de expresie, Petroniu a făurit o structură de ansamblu unitară, de uimitoare supleţe. Nici digresiunile şi nici lacunele, determinate de pierderea celei mai mari părţi din text, nici meandrele de tot felul ale strategiei romancierului nu-l obosesc pe cititor, fascinat de forţa naraţiei, de abundenţa amărHjntelor relevante, selectate cu atenţie. Petroniu a transferat în sfera romanului diverse tipare compoziţionale, cu o virtuozitate stupefiantă, a creat un univers imaginar original şi coerent, o fascinantă ţară a romanului. în acelaşi timp, deşi clasicizant în concepţia despre limbă şi conservator în aprecierea destinului genurilor literare tradiţionale şi a culturii, Petroniu s-a manifestat ca un excepţional novator, prin crearea unei noi specii literare: romanul latin.

Receptarea Satyricon-u\u\

Cum a fost receptat Satyricon-u\7 Ignorat iniţial de teoreticienii antici, ca operă făcând parte dintr-un „gen umil", romanul lui Petroniu a fost totuşi apreciat în ultimele secole ale Romei imperiale, căci Sidonius Apollinaris îl menţionează în secolul al V-lea d.C. Evul mediu n-a cunoscut decât anumite excerpte, ca „nuvela" matroanei din Efes, de altfel preţuită. Descoperirea, în secolul al XV-lea, a manuscrisului banchetului dat de Trimalchio a impulsionat interesul faţă de Satyricon, care a ajuns repede o operă literară iubită de mondeni. în latina secolului al XVII-lea au apărut mai multe imitaţii, ca Euphormionis Lusinni Satyricon, publicat pe la 1605, care a înregistrat un imens succes de librărie, atestat de cele douăzeci şi opt de ediţii succesive. Această scriere a fost tradusă în diferite limbi moderne. Dintre celelalte imitaţii, trebuie menţionat Gaeomemphionis Cantaliensis Satyricon, care datează din 1628. în 1972, cercetătoarea franceză Juliette Desjardins a publicat la Geneva o traducere franceză a acestui roman. La rândul său, Scarron s-a inspirat din Satyricon pentru alcătuirea romanului său comic. Oricum, în 1693, ofiţerul francez Nodot a realizat un fals celebru, deoarece a publicat o ediţie pretins integrală a romanului, pe baza unui manuscris, pe care l-ar fi descoperit în 1688, la Belgrad. Acest fals a înşelat o vreme chiar pe anumiţi savanţi. în secolul al XVIII-lea, Satyricon-ul petronian era dramatizat şi pus în scenă la curtea regilor Franţei.

Scriitori realişti ai secolului al XlX-lea, îndeosebi Stendhal şi Balzac, l-au apreciat sincer pe Petroniu, în care vedeau un precursor. La rândul său, Huysmans, portdrapelul „decadentismului", îşi exprimă entuziasmul faţă de Satyricon, în romanul său A rebours. Sienkiewicz a făcut din Petroniu unul dintre eroii romanului Quo vadis. Pierre Louys, James Joyce, Marcel Proust şi Scott Fitzgerald au intrat în complexe relaţii de interdiscursivitate cu textul Satyricon-u\u\. Absurdul pe plan lingvistic, mânuirea abilă a construcţiilor discursului îl consacră pe Petroniu ca un precursor

513

PETRONIU

nu numai al lui Proust, ci şi al altor autori ca Eugen lonescu, Dos Passos, Beckett. Celine însuşi a alcătuit un Satyricon modern în romanul său Mort â credit. Iar un personaj ca Sosthene din Le pont de Londres constituie un Eumolpus abia modernizat, fantast, obsedat de iluzii imposibile, superstiţios, expus adesea oprobriului public, dar şiret şi puţin escroc. Interesul sporit pentru gramatica genului romanesc a sprijinit investigarea romanului petronian, cu toate că unii teoreticieni moderni au evitat să se refere la Satyricon. Ultimele decenii au comportat o proliferare uimitoare a articolelor şi cărţilor hărăzite lui Petroniu. La Gainesville (Florida, SUA) s-a constituit o societate petroniană, care publică regulat un buletin bibliografic.

în spaţiul cultural românesc, Petroniu a fost totdeauna receptat cu interes. Stabilirea unor relaţii de intertextualitate ori mai degrabă a unor similitudini structurale între Petroniu, pe de o parte, şi diverşi scriitori români, cei doi Caragiale sau Nicolae Filimon şi Hurmuz, de pildă, constituie încă o problemă deschisă, în orice caz s-au consacrat Satyricon-u\u\ studii, articole şi două traduceri aproape integrale: cea datorată lui I.M. Marinescu (Bucureşti, 1923) şi cea alcătuită de autorul,acestei cărţi (Bucureşti, „Biblioteca pentru toţi", 1967). O nouă ediţie, îmbunătăţită, a acestei ultime traduceri, este în curs de apariţie la Editura Univers³². Este vorba de o tălmăcire integrală a Satyricon-u\u\.

BIBLIOGRAFIE: Louis CALLEBAT, „Structures narratives et modes de representation dans le Satiricon de Petrone", Revue des Etudes Latines, 52, 1974, pp. 881 şi urm.; Eugen CIZEK, Evolupa romanului antic, Bucureşti, 1970, pp. 97-l47; „Le roman moderne et Ies structures du roman antique", Bulletin de l'Association Guillaume Bude, 33, 1974, pp. 421 şi urm.; Eugen DOBROIU, „Formele insolite din vorbirea personajelor lui Petronius", Studii clasice, 8, 1966, pp. 155 şi urm.; „Pour une edition du Satyricon", Studii clasice, 10, 1968, pp. 159 şi urm.; 11, 1969, pp. 115 şi urm.; 12,1970, pp. 79 şi urm.; Erotica Antiqua. ICAN 1976. Actaofthe International Conference on the Ancient Novei, Bangor, 1977, passim; Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 26l-292; Thomas HĂGG, The Novei in Antiquity, Berkeley - Los Angeles, 1983, pp. 166-l74; Rene MARTIN - Jacques GAILLARD, ies genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 71 -80; 86-93; Neronia 1977. Actes du 2-e Colloque de la Societe Internationale d'Etudes Neroniennes, Clermont-Ferrand, 1982, pp. 117-l55; Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 61l-640; Paul PERROCHAT, Petrone. Le Festin de Trimalcion. Commentaire exegetique et critique, Paris, 1939; Rene PICHON, Histoire de la littârature latine, ed. a IX-a, Paris, 1924, pp. 583-586; Rome et nous. Manuel d'initiation â la littârature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 178-l81; John Patrick SULLIVAN, The Satyricon of Petronius. A Literary Study, London, 1968; Literature and Politlcs in the Age ofNero, Ithaca-London, 1985, pp. 153-l79; Gareth SCHMELING, „The Satyricon: the Sense of an Ending", Reinisches Museum fur Philologie, 134,1991, pp. 352 si urm.; E. THOMAS, Patrone,, ed. a 3-a, Paris, 1912; Joel THOMAS, Le depassement du quotidien dans l'Eneide, Ies Metamorphoses d'Apulee etle Satiricon. Essai sur trois univers imaginaires, Paris, 1986; Paul VEYNE, „Vie de Trimalcion", Annales {Economie, Societes, Civilisation), 16, 1961, pp. 213 şi urm.; „Le je dans le Satyricon", Revue des Etudes Latines, 42, 1964, pp. 301 şi urm.; Tudor VIANU, „începuturile realismului în antichitate într-o interpretare modernă", Studii clasice, 4, 1962, pp. 349 şi urm.; P.G. WALSH, The Roman Novei. The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses ofApuleius, Cambridge, 1970, passim; P.G. WALSH, The Roman Novei. The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses of Apuleius, Cambridge, 1970.

514

..•_-.■■.-

■ .%j i ,
NOTE
1. Ne referim la eforturile întreprinse de anumiţi savanţi, mai ales italieni, ca MARMORALE, RONCAIOLI,

PEPE, CASTORINA, RATTI etc. O tentativă mai recentă aparţine lui Rene MARTIN, „Quelques remarques concernant la date du Satiricon", Revue des Etudes Latines, 53, 1975, pp. 182-224. în legătură cu aceste vane încercări, Pierre GRIMAL, „Le Bellum Civile de Petrone dans ses rapports avec la Pharsale", Neronia 1977. Actes du 2-e Coloque de la Socidte Internationale d'Etudes Nâroniennes, Clermont-Ferrand, 1982, pp. 117-l24; de fapt la p. 124 observă: „ii est possible de continuer â soutenir que le soleil tourne autour de la terre, mais ii est plus simple d'admettre, tout bonnement, le contraire!". Pentru identificarea aproape sigură a numelui autorului Satyricon-v\ui, vezi Kenneth F.C. ROSE, The Date and Author of the Satyricon, Leiden, 1971, pp. 38-94.

2. K.F.C. ROSE, op. cit, pp. 20-94 se pronunţă pentru 65-66 d.C. Pentru 65 d.C. se declară şi Thomas

HĂGG, The Novei in Antiquity, Berkeley - Los Angeles, 1983, p. 166. Cândva am optat pentru 6l-63 d.C. (vezi Eugen CIZEK, .Autour de la date du Satyricon", Studii clasice, 7, 1965, pp. 199-207), dar, în prezent, preferăm o „furchetă" mai largă.

3. Vezi în această privinţă T. HĂGG, op. cit, p. 166; mai ales John P. SULLIVAN, Literature and

Politics in theAge of Nero, Ithaca-London, 1985, pp. 159-l61.

4. Pentru titlul romanului şi enigmele Sa/yr/con-ului, vezi mai ales Rene MARTIN - Jacques GAILLARD,

Les genres litteraires â Rome, 2 voi., Paris, 1981, I, pp. 72-73; Eugen CIZEK, Evoluţia romanului antic, Bucureşti, 1970, pp. 105-l07; „Petroniu", Istoria literaturii latine (14-l17 d.C), Bucureşti, 1982, pp. 26l-263; dar şi Philip B. CORBETT, „What is the Satyricon?" Erotica Antica, ICAN 1976, Bangor, 1977, pp. 84-85; Luiza CAMPUZANO, Novae simplicitatis opus. Ideile literare în Satyricon, teză de doctorat, Bucureşti, 1979, pp. 16-20; T. HĂGG, op. cit, pp. 170-l71. Pentru dimensiunile romanului şi starea actuală a conservării textului, vezi John P. SULLIVAN, The Satyricon of Petronius. A Literary Study, London, 1968, pp. 34-80; Gareth SCHMELING, „The Satyricon: the Sense of an Ending", Reinisches Museum fiir Philologie, 134, 1991, pp. 352-375, mai ales pp. 352-353; 375. încercarea hazardată de a reconstitui trama originară a Satyricon-u\ui se datorează lui A. DAVIAULT, „La destination d'Eumolpe et la structure du Satiricon: Conjectures", Cahiers des Etudes Anciennes, 15, 1983, pp. 29-46.

5. Fireşte, textul romanului se poate diviza şi altfel. L. CAMPUZANO, op. cit, pp. 40-43, în funcţie de

accentele puse succesiv pe retorică şi pe poezie, propune împărţirea discursului romanesc în secvenţa Agamemnon (începutul şi Cena) şi secvenţa Eumolpus (restul). De asemenea, G. SCHMELING, op. cit, pp. 375-376, propune împărţirea Satyricon-u\u\ în şapte episoade.

6. Cum reliefează J.P. SULLIVAN, Literature, p. 161. Pentru vocaţia de „roman-recherche", vezi Eugen

CIZEK, „Le roman «moderne» et les structures du roman antique", Bulletin de l'Association Guillaume Bude, 33,1974, pp. 42l-444 (îndeosebi pp. 435-439). în ce priveşte aplicarea teoriei romanului la discursul romanesc antic, vezi Rene MARTIN, „Le roman de Petrone et la theorie du roman", Neronia 1977, pp. 125-l38; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 7l-79; M. BAHTIN, Probleme de literatură şi estetică, trad. românească de Nicolae ILIESCU, Bucureşti, 1982, pp. 293-574.

7. Destul de recent, s-a presupus descoperirea pe un papirus a unui Satyricon grecesc, lolaus. Stilul

515
PETRONIU

şi mesajul textului în cauză, ca şi limba în care este scris, amintesc de Satyricon (este vorba de misterele zeiţei Cybele). Fragmentul respectiv aparţine unui text posterior - şi nu anterior - romanului petronian: vezi şi T. HĂGG, op. cit., p. 174. Pentru integrarea şi parodierea unor tipare romaneşti greceşti în Satyricon, vezi E. THOMAS, Patrone, ed. a 3-a, Paris, 1912, pp. 60-61; L. CAMPUZANO, op. cit., pp. 107-l10; dar şi E. CIZEK, Evoluţia romanului antic, pp. 109-l10; „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 264-266; T. HĂGG, op. cit, pp. 17l-l74.

8. Pentru raporturile cu eposul, vezi R. MARTIN, op. cit, pp. 127-l34; R. MARTIN - J. GAILLARD,

op. cit, I, p. 78. Pentru relaţiile cu mimul şi alte specii de umor italic, vezi Ph. CORBETT, op. cit, pp. 84-85; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 78; T. HĂGG, op. cit, p. 171 (acest ultim cercetător semnalează şi filiaţiile dintre Chariton şi Menandru: ibid., p. 16). Problema parodiilor este discutată şi de G. SCHMELING, op. cit, pp. 353-356; 360; 364.

9. Intertextualitatea cu satira menippee a fost semnalată încă de Erwin ROHDE, Der griechische

Roman und seine Voriaufer, ed. a 2-a, Leipzig, 1914, pp. 251 -260; vezi şi John Patrick SULLIVAN, The Satyricon, pp. 89-91; E. CIZEK, „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 266-267; T.HĂGG, op. cit, p. 171. în ce priveşte parodierea diverselor specii de poezie, vezi Raymond CAHEN, Le Satyricon etses origines, Lyon-Paris, 1925, pp. 40-47; 89; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit. I, pp. 9l-92.

10. Pentru milezienele încadrate în trama narativă şi tiparele provenite din fabulae Milesiae, vezi Quintino CATAUDELLA, La novella greca, Napoli, 1957, pp. 146-l47; Luigi PEPE, Per una storia della narrativa latina, Napoli, 1959, p. 189; „La novella dei romani fra realismo e cultura materiale", Studi di Filologia Classica in Onore di Giusto Monaco, Palermo, 1991, III, pp. 1159-l162; E. CIZEK, Evolufia romanului antic, pp. 110-l11; „Petroniu", Istoria literaturii latine, p. 267; T. HĂGG, op. cit, p. 171; G. SCHMELING, op. cit, pp. 36l-369. Bibliografia relativă la episodul matroanei din Efes este foarte abundentă: vezi O. PECERE, Petronio: la novella della matrona di Efeso, Padova, 1975, passim. Povestiri cum sunt cea a pricoliciului, a strigiiior şi a sticlei incasabiie nu constituie autentice „nuvele" mileziene.

11. Stupefacţia încercată de Encolpius faţă de cele văzute în locuinţa lui Trimalchio aminteşte de mirarea călătorului aflat în mijlocul unui peisaj insolit, pe care îl ignorase până atunci. După exemplul povestirilor de călătorie, fiecare loc geografic din roman dobândeşte o valoare fizionomică, relevă o calitate morală sau un prodigiu. Crotona este închipuită ca o capitală a cupidităţii: vezi Paul VEYNE, „Le je dans le Satyricon", Revue des Etudes Latines, 42,1964, pp. 301 -324, mai ales pp. 319-324; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 78. De asemenea, în exegeza actuală se profilează tendinţa de a corela ospăţul lui Trimalchio tradiţiei literare antice a banchetelor.

12. Vezi în această privinţă R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 87. Pentru ipoteza asamblării foarte libere a episoadelor şi tiparelor neromaneşti, vezi G. SCHMELING, op. cit, pp. 360-377.

13. în această privinţă, vezi Gilbert HIGHET, „Petronius the Moralist", Transactions of the American Philological Associations, 1941, pp. 176-l94; Oskar RAITH, Petronius. Ein Epikureer, Nurnberg, 1963, passim; E. CIZEK, Evolufia romanului antic, pp. 116-l20; „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 269-271; P.G. WALSH, The Roman Novei. The Satyricon of Petronius and the Metamorphoses of Apuleius, Cambridge, 1970, pp. 109-l10 (care se referă la un „epicureism popular").

14. Pentru elementele cinice, vezi Ph. CORBETT, op. cit, p. 85. Vocaţia de anticălătorie a fost pusă în evidenţă de către Joel THOMAS, Le depassement du quotidien dans l'Enâide, Ies Metamorphoses d'Apulâe et le Satiricon. Essai sur trois univers imaginaires, Paris, 1986, pp. 19-26. Desigur, motivul călătoriei, fie ea şi constituită mai degrabă ca o anticălătorie, determină o anumită percepţie a timpului în Satyricon, cum arată Gianna PETRONE, „Tempo e metamorfosi nel Satyricon di Petronio", Studi di Filologia Classica, III, pp. 1163-l173.

15. De către Louis CALLEBAT, „Structures narratives et modes de representation dans le Satyricon de Petrone", Revue des Etudes Latines, 52, 1974, pp. 281 -303, îndeosebi pp. 289-290; vezi şi J. THOMAS, op. cit, pp. 90-l-3 (care reliefează si preţul ridicat pe care Petroniu îl acordă căutării ca parodie a călătoriei iniţiatice). Modelul de roman, menţionat mai sus, apre îndeosebi la R. MARTIN, op. cit, pp. 128-l35. în legătură cu evidenţierea dimensiunii subversive a Satyricon-ului, vezi R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 77-78. în ce priveşte opoziţia faţa de vocaţia

516

NOTE

tradiţională a mitului, centrată pe prestabilire şi predestinare, vezi G. SCHMELING, op. cit, pp. 360-364.

16. Pentru acest punct de vedere, vezi Florence DUPONT, Le Plaisir et la Loi, du Banquet de Platon au „Satiricon", Paris, 1977, pp. 10-l6. în ce priveşte fresca societăţii Italiei neroniene, vezi E. CIZEK, Evoluţia romanului antic, pp. 11l-l16; „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 27l-275; Alain MICHEL, „Le luxe, l'elegance et ia sagesse", Rome et nous. Manuel d'initiation a la litterature et â la civilisation latines, Paris, 1977, pp. 179-l81; T. HĂGG, op. cit., p. 170; J. THOMAS, op. cit., p. 97, decelează în Satyricon prioritatea vieţii citadine. Acelaşi cercetător degajează contrastul între aparenţă şi realitate, între furia trăirii şi oboseala resimţită în faţa vieţii: ibid., pp. 51; 142; 157-l59; 200.

17. Pentru apropierea de acest tip de cinematograf, vezi R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, p. 74. Pentru deschiderea spre mulţimi şi lumea liberţilor, ibid., pp. 74-77.

18. Cum reliefează J.P. SULLIVAN, Literature, p. 161. L. CAMPUZANO, op. cit, pp. 82-83 semnalează că, în declaraţia sa programatică, Petroniu sublinia că în opera lui „râde un farmec deloc trist" (traducere apropiată de text), non tristis gratia ridet. Astfel, Petroniu voia să se delimiteze de satira epocii sale, care devenise tristis, ca în poemele lui Persius.

19. Pentru controversa dintre Encolpius şi Agamemnon, vezi Eugen CIZEK, „Face â face eloquent: Encolpe et Agamemnon", La Parola del Passato. Rivista di Studi Antichi, 160 (Neronia 1974), pp. 9l-l01. Parodierea manierei lui Seneca Retorul a fost identificată de J.P. SULLIVAN, Literature, p. 173.

20. Vezi, în această privinţă, J.G. MOSSLER, Commentatio de Petronii poemate De bello civili, Breslau, 1842, şi De bello ciuili cum Pharsalia Lucani comparatur, Hirschberg, 1857; foarte recent, vezi J.P. SULLIVAN, Literature, pp. 16l-l72.

21. Pentru aceste idei, vezi Pierre GRIMAL, La guerre civile de Patrone dans ses rapports avec la Pharsale, Paris, 1977; Le Bellum Civile, pp. 117-l24.

22. Cum opinează Ettore PARATORE, Storia della letteratura latina, ed. a 8-a, Firenze, 1967, pp. 62l-622.

23. Pentru atacurile, relativ voalate (dar am văzut că şi blamul lui Seneca împotriva romancierului fusese discret! Prudenţa se impunea de ambele părţi!), pe care le lansa Petroniu împotriva lui Seneca, vezi K.F.C. ROSE, op. cit, pp. 69-74 (care întrevede, în numeroase scrisori şi pasaje din Satyricon, mărcile polemicii dintre cei doi mari scriitori); Edoardo RATTI, „Petronio e Nerone. Difficoltâ e necessitâ dell' allusionismo nell' interpretazione del Satyricon", Neronia 1977, pp. 145-l50; J.P. SULLIVAN, Literature and Politics, pp. 173-l76. în ce priveşte Iiioupersis, vezi Giulio PUCCIONI, ,,L' Iiioupersis di Petronio", Agentea Aetas. In Memoriam Entii V. Marmorate, pp. 107-l38 (care consideră că acest poem constituie un atac parodic îndreptat împtoriva neoasianismului: vezi mai ales pp. 124; 136; 138. Acest cercetător italian a degajat din poem 35 de coincidenţe cu Vergiliu, faţă de numai 15 cu Lucan, care, adăugăm noi, ar fi putut să fie împrumuturi în Pharsalia din Iiioupersis. Ca izvoare ale poemului petronian, sunt identificate cartea a doua a Eneidei, dar şi tragediile latine şi greceşti, chiar pictura murală a epocii, adesea marcată de mitul cuceririi Troiei: ibid. pp. 125-l37).

24. Vezi J.P. SULLIVAN, The Satyricon, pp. 232-253. H.D. RANKIN, Petronius, the Artist, Haga, 1971, p. 51 semnalează, în Satyricon, privilegierea vieţii nocturne, care anticipează anumite tendinţe, ulterior asumate de Marcel Proust.

25. Cum arată Eugen DOBROIU, „Formele insolite în vorbirea personajelor lui Petronius", Studii clasice, 8,1966, pp. 155-l64. Pentru personajele lui Petroniu, vezi E. CIZEK, Evoluţia romanului antic, pp. 120-l26; „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 276-278; R. MARTIN, op. cit, pp. 130-l33; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 73-74; 87-91. Numele complet al lui Trimalchio era Gaius Pompeius Trimalchio Maecenatianus. Primele două elemente - prenumele şi numele gentilic - reprezintă în principiu pe fostul stăpân, cum am arătat în voi. I. Dar sună pompos şi ridicol, deoarece trimit, în mod absurd, la un celebru personaj istoric. Al doilea supranume, cognomen, ilustrează ironic pretenţiile lui Trimalchio de protector al culturii, de emul al lui Mecena. în sfârşit, chiar „numele de sclav" implică deriziune, fiindcă tri- constituie un prefix burlesc, în vreme ce

PETRONIU

malchio, de fapt atestat şi de unele inscripţii ale epocii, poate însemna ,prost şi infatuat"; după anumite glose, însă şi „stăpân bogat şi arogant" sau chiar „rege". în ce priveşte semnificaţia personajelor romanului, vezi şi T. HĂGG, op. cit, pp. 170-l71; J. THOMAS, op. cit, pp. 162-l65. Pentru dualitate, caracteristică lui Encolpius, narator opus autorului, vezi G. SCHMELING, op. cit, p. 365.

26. Pentru umorul lui Petroniu, vezi E. CIZEK, „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 279-281; şi Paul VEYNE, „Cave canem", Melanges d'Archeologie et d'Histoire Publiâs par l'Ecole Frangaise de Rome, 1963, pp. 62-66; T. HĂGG, op. cit, p. 174; J. THOMAS, op. cit, pp. 101; 145-l54. Acelaşi autor semnalează cele patru teme, care orientează compoziţia romanului: ibid., pp. 5l-54; 14l-l42. Petroniu ar uzita compoziţia deschisă, menită interferenţei între real şi imaginar, cotidian şi miraculos, chiar fantastic (sensibil în povestirile mesenilor lui Trimalchio). în ce priveşte Cena Trimalchionis ca spectacol, vezi Florica BECHET, „Cena Trimalchionis, spectacol implicit şi explicit", Studii clasice, 22, 1984, pp. 5l-55.

27. Fapt subliniat de F. BECHET, op. cit, p. 55, şi de J. THOMAS, op. cit, pp. 10l-l02.

28. Asemănările şi intertextualitatea lingvistice au fost propuse şi discutate de J.P. KILLEEN, „James Joyce's Roman Prototype", Comparative Literaturo, 9,1957, pp. 193-203; Gilbert-Charles PICARD, Auguste et Neron, le secret de l'Empire, Paris, 1962, p. 197; H.D. RANKIN, op. cit, pp. 86-87; E. CIZEK, „Petroniu", Istoria literaturii latine, p. 282, mai ales n. 1; J. THOMAS, op. cit, pp. 143-l44.

29. Vezi J.P. SULLIVAN, The Satyricon, pp. 103-l04. Pentru limbajele Satyricon-u\ui, vezi şi G. PUCCIONI, op. cit, pp. 12l-l24; A. MICHEL, „Le luxe. l'elegance et la sagesse", Rome et nous, p. 181; E. CIZEK, „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 28l-285; T. HĂGG, op. cit, p. 171.

30. Cum arată F. BECHET, op. cit, pp. 54-55.

31. De către R. MARTIN, op. cit, pp. 134-l36.

32. Pentru receptarea lui Petroniu, vezi E. PARATORE, op. cit, pp. 638-640; R. MARTIN - J. GAILLARD, op. cit, I, pp. 74; 79-80; 91; J. THOMAS, op. cit, pp. 101; 140-l43; 156; E. CIZEK, „Petroniu", Istoria literaturii latine, pp. 285-287.

518