Eugen cizek istoria literaturii latine

r

„FĂRĂ MÂNIE Şl PĂRTINIRE"

„obiectivitatea" lui, dar a recunoscut că marele istoric a prezentat, în discursul lui, două elemente diferite: evenimentul propriu-zis şi viziunea spirituală a scriitorului despre acesta, care nu putea fi decât personală şi deci întrucâtva deformantă. O opţiune similară emerge din consideraţiile unor cercetători anglo-saxoni, care nu i-au atribuit lui Tacit imparţialitate, ci numai onestitate, „historical integrity". în sfârşit, mai recent, cercetătorul francez Etienne Aubrion susţine că nu trebuie să ne îndoim de sinceritatea lui Tacit. Se cuvine totuşi să nu-i atribuim o concepţie ştiinţifică modernă, pe care nu avea cum s-o împărtăşească. Ar trebui să judecăm alegaţiile lui Tacjt în funcţie de formaţia lui retorică şi de relaţiile istoriografiei romane cu arta oratorilor. „Imparţialitatea" lui Tacit s-ar confunda cu tehnicile persuasiunii, căci maniera sa de a lua în considerare şi de a interpreta evenimentele istorice este cea a unui avocat. Dar în acest fel Tacit credea că accede la un adevăr mai profund şi la capacităţile de a analiza fenomenele sub multiple aspecte¹⁶.

Ce spune însuşi Tacit? Nu-şi explică el declaraţia programatică, din prologurile Istoriilor şj Analelor! Nu completează deloc aceste alegaţii? De fapt, Tacit elucidează destul de pregnant aserţiunile, care îi servesc drept baze ale poeticii istoriei. Istoricul îşi prezintă demersul istoric ca o întoarcere la metodologia istoriografiei din timpul Republicii. Scriitorul evidenţiază elocinţa şi lealitatea, integritatea vechii istoriografii. Căci, după Actium şi îndeosebi după moartea lui August, relatările istoricilor ar fi fost deformate de adulaţie sau de ură faţă de împăraţii defuncţi (Hist, 1,1,2; Ann., 1, 1, 2). Pe de o parte, Tacit dă seama de părtinirea excesivă a istoriografilor din vremea Imperiului şi de utilizarea critică a izvoarelor sale, iar, pe de altă parte, el nu pledează niciodată pentru imparţialitatea absolută. Vrea doar să se ferească de pasiunile excesive şi nu recuză preferinţele ori aversiunile raţionale, bine întemeiate. Pe urmele lui Cicero, marele istoric pledează doar pentru verosimilitate, pentru veracitate. Mai mult decât atât, el pune în lumină chiar limitele veracităţii şi integrităţii sale: „socot că cea mai de seamă sarcină a analelor este să nu lase trecute sub tăcere virtuţile; de asemenea, să inspire teamă vorbelor şi faptelor strâmbe de viitorime şi de hulă" (Ann., 3, 65, 1). Prin urmare, care ar fi misiunea Analelor? Desigur,ă laude virtuţile, să condamne viciile şi să instruiascfbamenii. ĂsîTel procedaseră şi istoricii din trecut {Agr., 1, 2). încât Tacit consideră esenţială misiunea (munus) educativă a strategiei sale istoriografice. Tacit se mulţumeşte doar să fie echitabil şi credibil, căci, pentru a-şi instrui cititorii, el trebuie să se manifeste ca un martor al comportamentelor înaintaşilor, al omului în general. Marea forţă a discursului tacitele rezidă tocmai în faptul că el nu este numai martorul unei anumite secvenţe istorice, ci al omului, al umanităţii în general. Tacit nu înţelege să fie un martor rece, impasibil. Scriitorul pune pasiune în demersul său, distribuie recompense şi pedepse, se comportă nu numai ca un martor, ci şi ca un judecător şi un Justiţiar. Istoricul intentează adevărate procese unora dintre personajele saleA

■

TACIT

Tacit evocă şi alţi factori, care îi limitează veridicitatea. Absolutismul imperial şi atmosfera de la Roma îl împiedicau să pronunţe anumite alegaţii: „misiunea noastră este la strâmtoare şi truda ne este fără glorie" (Ann., 4, 32, 2). Astfel, mărturiseşte Tacit de asemenea caracterul aluziv al discursului său istoric. El adaugă că nu doreşte să vexeze pe descendenţii ceior ce se înjosiseră în vremea lui Tiberiu, în vreme ce un elogiu prea stăruitor al virtuţii ar putea contraria pe romanii ce sunt cuprinşi de remuşcări şi se simt stânjeniţi, când este lăudată o performanţă de seamă (Ann., 4, 33, 4). încă în primul său opuscul, Tacit declarase că oamenii vremii sale acceptă mai lesne reprobarea viciilor decât elogierea virtuţii: „atât de crude şi de vrăjmaşe virtuţilor ne sunt timpurile" (Agr., 1, 4), exclamase el. Astfel, istoricul însuşi explică de ce stăruie asupra răului şi anticipează idei ale lui Freud. Pe lângă psihismul său, îl obligau la privilegierea virulenţei critice orizontul de aşteptare al contemporanilor săi, ca şi năzuinţa de a-i corecta, a-i instrui şi ameliora.

Tacit consideră că pentru a-şi realiza obiectivele strategico-educative este necesar să-şi emoţioneze cititorii. Am observat mai sus că el atribuie „elocinţa", eloquentia, istoriografilor republicani, pe care îi elogiază. Or pentru el, ca şi pentru Quintilian (Inst. Or., 10, 2, 7), elocinţa echivalează cu geniul literar, cu o elaborare artistică, de fapt comună tuturor genurilor şi speciilor scrisului. De aceea, Tacit califică adesea drept „elocvenţi" diverşi istoriografi anteriori (Agr., 10, 1; Hist, 1, 8, 1; 4, 43, 2 etc). Această „elocinţa" nu se contrapune, ci, dimpotrivă, este imaginată de Tacit drept complementară noţiunii de fides, închipuită la el ca lealitatea, buna credinţă, credibilitatea, veracitatea unor istorici ca Titus Livius (Ann., 4, 34, 3). Marele istoric excelase atât prin „elocinţă", cât şi prin fides. De aceea, Ronald Martin socoate că Tacit încearcă să concilize între ele tradiţia istoriografiei „serioase", pragmatike în greceşte, pe care o ilustraseră Polibiu şi Sempronius Asellio, şi orientarea istoricilor isocratici, retorizantă şi patetică, odinioară reprezentată de Caelius Antipater. Desigur, grija lui Tacit pentru veracitate nu-lpoate împiedica să judece oamenii şi faptele cu o anumită părtinire şi cu destul de multă mânie. Dar atât ira cât şi studium sunt menţinute între limite rezonabile, lată, aşadar, în ce consistă poetica taciteică a istoriei. în sinceritate, în simţul echităţii şi credibilităţii, în orientarea educativă a unui discurs, de altfel menit să emoţioneze, să strălucească prin talent literar. Tacit doreşte să judece oamenii cu pasiune atent limitată şi cu virtuţi artistice strălucitoare. în vreme ce viziunea retorică asupra lucrurilor şi nu numai utilizarea anumitor procedee ale declamatorilor - care, cum am văzut, a fost judicios evidenţiată de către Etienne Aubrion - se integrează perfect acestei poetici a istoriei¹⁷. Sau altfel spus, TaciQiare înclinat să neglijeze adevărul exterior, de suprafaţă, al evenimentelor pentru a descoperi ceea ce el considera a reprezenta un adevăr mai profund, moral şi moralizator, organic literar.X

Istoricul se consacră istoriografiei şi ca să-şi elucteze frustrarile încercate sub domnia lui Domiţian. Să nu uităm că-şi inaugurează discursul istoriografie, când

564
„FĂRĂ MÂNIE Şl PĂRTINIRE"

depăşise vârsta de 40 de ani! Căutarea frumuseţii artistice încununează la el căutarea, fie şi parţială, convertită între parametrii retoricii, a adevărului moral profund. Chiar în Anale unde, cum am văzut, se concentrează asupra relaţiilor dintre principi şi clasa politică, Tacit se preocupă totuşi de avatarurile absolutismului, de revoltele provinciale şi de războaie. S-a arătat cu judiciozitate că primele cuvinte din Anale comportă un adevărat program istoriografie: „Oraşul Roma l-au stăpânit de la început regii" (Ann., 1, 1, 1). Prin urmare, Tacit vrea să realizeze istoria Romei, şi nu atât a împăraţilor¹⁸. De unde, adăugăm noi, şi trecerea de la biografie şi monografie la historia şi la analistică, specii istoriografice înzestrate cu un spectru mai larg de investigaţie. „Romanocentrismul" lui Tacit emerge pretutindeni. El asumă un adevărat cult al Romei, încarnat, în concepţia lui, în măreţia imperiului ei. Roma este „capul" sau căpetenia", caput, a tuturor lucrurilor (Ann., 1, 47, 1), ea conduce totul (Ann., 3, 47, 2). Dar cum consideră Tacit că se produc fenomenele istorice? în ce rezidă cauzalitatea lor?

Cauzalitatea istorică

Tacit acordă o importanţă majoră cauzalităţii istorice. Nici un alt roman nu învederase o asemenea preocupare pentru decelarea factorilor cauzali. De altfel el consideră că măruntele fapte revelează mişcările de profunzime ale istoriei (Ann., 4, 32, 4) şi că oamenii extrag lecţii utile lor din ceea ce se întâmplă altora (Ann., 4, 33, 2). în Istorii, unde carcanele analistice îl apăsau în măsură mai redusă, marele scriitor îşi proclamă limpede interesul pentru cauzele profunde ale fenomenelor istorice şi ,dezvăluie substanţa lor: „însă înainte de a scrie despre ce mi-am propus, mi se pare că trebuie să amintesc care erau starea Romei, gândul armatelor, atitudinea provinciilor, ce era sănătos şi ce era bolnav pe globul pământesc, încât să se cunoască nu numai peripeţiile şi efectele lucrurilor, care de cele mai multe ori sunt întâmplătoare, ci chiar structura şi cauzele fenomenelor" (Hist, 1,4, 1). Prin urmare, Tacit năzuieşte să detecteze cauzele profunde şi logica, mai degrabă structura, ratio în textul latin, ale istoriei. Iar substanţa profunzimilor, căutate de Tacit, denotă boala şi sănătatea spirituală a oamenilor. Istoricul preconizează trei repere - Roma, armata şi provinciile -pentru a subordona totul criteriului moral şi dihotomiei, implicate de el. Binele şi răul sunt transferate, în virtutea unei duble metafore medicale, în sfera civilizaţiei romane, concepute în cadrul unui adevărat anticlimax, început cu Roma şi terminat cu provinciile. Tacit statuează semnificaţia morală, am spune metapolitică, deoarece din perspectiva eticului îşi propune să judece fenomenele politice.

Pe de altă parte, noi credem că pentru a desluşi cauzele profunde ale fenomenelor istorice, Tacit împrumută lui Polibiu trihotomia factorilor cauzali, preconizată de marele istoric grec. Această trihotomie rezidă în cauza fenomenelor - a///aîn greceşte -, în începutul lor - arene - şi în pretext - profasis. Referindu-se

565

TACIT

la rebeliunea militară, care adusese pe Vitellius la conducerea Imperiului, istoricul reliefează că mişcarea respectivă începuse prin expediţia victorioasă a legiunilor Rinului împotriva lui Vindex, răzvrătit contra lui Nero. Acesta este deci „începutul". Dar esenţiale au fost resentimentele soldaţilor, aroganţa şi setea lor de avuţii, ca şi teama prilejuite de întoarcerea lui Galba. La acest nivel se află deci cauza profundă, mai ales moral-psihologică şi metapolitică. în vreme ce pretextul l-au constituit zvonurile, rumores, potrivit cărora Galba ar fi intenţionat să decimeze legiunile din Germania (Hist, 1, 51, 2-9). Tacit se referă, aşadar, şi la setea de bogăţii. Uneori istoricul pune importante probleme ale economiei de război (Hist, 2, 82-84). De aceea, nu este adevărat că el ar neglija faptele de civilizaţie, cum afirmă unii cercetători. însă Tacit acordă prioritate absolută factorului moral, închipuit ca metapolitic.

Reduce totuşi Tacit cauzalitatea istorică la determinismul uman? Nu atribuie el nici un rol cauzal factorilor transcendenţi, destinului şi zeilor? Chiar din ceea ce am arătat mai sus, rezultă că el emerge ca mult mai antropocentrist decât Titus Livius. Savanţii au inventariat scrupulos enunţuri taciteice, care proclamă rolul activ al transcendentului, contrapuse categoric altor pasaje, unde Tacit îşi afirmă scepticismul. Contradicţia ni se pare relevantă. Opinăm că ea poate fi rezolvată dacă luăm în considerare enunţul unde, în legătură cu nenorocirile abătute asupra romanilor în 68-70 d.C, Tacit exclamă: „zeii nu se îngrijesc de siguranţa noastră, ci să se răzbune pe noi" (Hist, 1, 3, 2,). Şi alte enunţuri relevă mânia ori răzbunarea zeilor asupra oamenilor (Hist, 2, 38, 5; Ann., 4,1, 2; 14, 5,1; 16,1 -3 etc). în contrapartidă, bravura constituie apanajul exclusiv al oamenilor: zeii se află de partea celor curajoşi (Hist, 4, 17, 10). Cum s-ar putea explica această optică taciteică? Prin intropatia fenomenelor istorice. într-adevăr, Tacit se implică personal - şi total - în evenimentele pe care le narează, practică o adevărată trăire a istoriei. Sacerdot roman, el ezita totuşi în privinţa existenţei şi incidenţei zeilor, destinului în viaţa oamenilor.

în orice caz, rolul transcendentului în cauzalitatea taciteică a istoriei apare ca relativ modest. Căci calamităţile şi reacţia zeilor sunt declanşate tot de „moravurile", mores, ale oamenilor, desigur de relele lor obiceiuri. De aceea, determinismul uman diminuează funcţia cauzală a transcendentului, pe când rolul acesteia potenţează impactul faptului omenesc. Tocmai pentru a diseca actul omenesc, Tacit scrutează cele mai profunde cute ale psihicului uman¹⁹. în acelaşi timp, şovăielile lui Tacit în privinţa funcţiei cauzale a transcendentului traduc şi filosofia lui, probabilismul Noii Academii.

Filosofia şi mentalitatea lui Tacit

într-adevăr Tacit n-a fost deloc ostil filosofiei, cum au crezut unii cercetători. E contrario, el n-a fost numai un mare istoric şi un mare artist, ci şi un adevărat filosof. Dar Tacit a aparţinut acelei antifilosofii, profund antidogmatice şi antisistematice, care a fost Noua Academie, prezentată adesea de noi în capitolele

.566
FILOSOFIA Şl MENTALITATEA LUI TACIT

anterioare. Pe de altă parte, am semnalat mai sus cum îşi proclamă însuşi Tacit adeziunea la probabilismul Noii Academii. De altfel, tocmai în virtutea unei asemenea filosofii pragmatice - care însă nu era şi eclectică! -, Tacit se hărăzeşte investigării moravurilor, abordării concrete, fenomenologice a problemelor. Marele scriitor elogiază o asemenea metodologie într-un enunţ, care a fost de regulă greşit interpretat. Referindu-se la educarea lui Agricola, istoricul evidenţiază că acesta „a reţinut din înţelepciune simţul măsurii: ceea ce este foarte dificil" (Agr., 4, 6). încât Tacit n-a vrut să afirme astfel că este greu să dobândeşti simţul măsurii, dacă te consacri filosofiei, ci, dimpotrivă, că filosofia ne înzestrează cu un asemenea simţ, dacă ostenim cu ardoare, cu pasiune, ca să-i adâncim învăţătura. însă o astfel de trudă este, fireşte, dificilă. De altfel principiile politice, aplicate de Agricola în Britannia, erau inspirate din Republica lui Platon. Tacit însuşi l-a proclamat pe marele filosof atenian „cel mai de seamă dintre înţelepţi" (Ann., 6, 6, 2).

Noua Academie, care, reamintim, descindea din Platon îi inspiră lui Tacit o metodă specifică de cercetare a evenimentelor şi îndeosebi a mobilurilor psihice aflate la baza lor: dezbaterea unor interpretări contrarii, disputatio in utramque partem, cândva practicată şi de Cicero, de la care istoricul împrumută opţiunea lui filosofică. De aceea, Tacit propune foarte frecvent mai multe explicaţii -contradictorii între ele - pentru un comportament uman şi încearcă să penetreze, în complexitatea ei, incoerenţa conduitei omeneşti. Pentru şi contra, discursurile şi interpretările antitetice, îndoiala, probabilitatea, opinia (şi nu certitudinea!) se ciocnesc între ele în textul taciteic, aproape în fiecare capitol şi aproape în legătură cu fiecare problemă abordată de scriitor. Câteodată Tacit etalează chiar trei explicaţii posibile. Astfel, pentru a elucida de ce Tiberiu menţinea multă vreme guvernatorii de provincie în sarcina lor, Tacit invocă trei explicaţii: fie că împăratul nu voia să-şi creeze noi probleme, fie că era invidios, nedorind ca prea mulţi senatori să ocupe promagistraturile, fie pentru că era organic un nehotărât (Ann., 1, 80, 2-3). Ca să-şi exprime îndoielile şi să sugereze pluralitatea explicaţiilor, Tacit mobilizează construcţii disjunctive, de tipul „fie... fie", „sau... sau" etc. Fără îndoială, de multe ori îndoiala lui Tacit nu este decât parţială, căci el înclină în favoarea uneia dintre aceste explicaţii, îndeobşte ultima furnizată. El invocă adesea .zvonurile", rumores, spre a sprijini una dintre explicaţii. Contextul comportă diverse elemente spre a înclina balanţa în favoarea uneia dintre interpretări, dar fără a o exclude complet pe cealaltă. Presupunând că nu emerg decât două soluţii. în dizgraţia sa, Agrippina se vede abandonată de majoritatea acoliţilor săi, cu câteva excepţii. Aceşti prieteni constanţi rămân pe lângă ea, fie din afecţiune, fie mânaţi de ură (Ann., 13, 19, 2). Tot contextul şi mai cu seamă cazul luliei Silana, rămase în preajma Agrippinei ca s-o spioneze, pledează pentru a doua explicaţie. în acest mod, Tacit construieşte o foarte iscusită şi complexă artă a insinuării. Cu toate acestea, fie că înclină vizibil către una dintre explicaţii, fie că nu privilegiază nici una, Tacit strecoară totdeauna în text o

567
TACIT

anumită incertitudine şi incită imaginaţia cititorului său. O asemenea metodă traduce limpede opţiunea în favoarea Noii Academii, chiar dacă nu lipseşte câteodată o coloratură stoică, cristalizată în cultul virtuţii, al austerităţii şi al nobilei conduite... Totuşi aceste conotaţii stoice ilustrează mai degrabă fidelitatea taciteică faţă de tradiţia moraiă romană, de particularităţile etnostilului roman, decât simpatia pentru învăţăturile Porticului. Căci, dacă uneori Tacit elogiază anumiţi stoici, ca Thrasea, Heividius Priscus şi Musonius Rufus, îndeobşte el incriminează adepţii Porticului pentru ipocrizie şi exhibiţionism intelectual (Agr., 29, 1; Ann., 15, 45; 16, 32). Iar atitudinea lui Tacit faţă de Seneca este mai degrabă echivocă²⁰.

Fervent al Noii Academii, Tacit ajunge să aplice, după părerea noastră, dialectica carneadeică probabilismului însuşi. Astfel, câteodată probabilismul este el însuşi doar plauzibil şi probabil, deci supus îndoielii. încât Tacit îşi permite să asume câteva certitudini, anumite invariante. Şi acestea sunt subordonate bunei serviri a statului roman. Fost magistrat şi înalt funcţionar, Tacit conferă servirii statului o poziţie centrală, în cadrul mentalităţii sale, şi o valoare absolută. El aderă, cu anumite nuanţe, la codul socio-cultural, care încerca să inculce romanilor o nouă identitate. Deoarece Tacit percepe în profunzime criza vechii identităţi a romanilor. De fapt, marele gânditor abordează universul uman în funcţie de patru noţiuni: „rol", persona, „demnitate", dignitas, „libertate", libertas şi disciplina.

Persona apare rar în textul taciteic, deoarece era un lexem „tabu", din pricina originilor sale. Am văzut, în volumul anterior, cât era de important acest concept în ochii romanilor. La Tacit persona înseamnă „mască", dar mai ales rol social şi uman bine împlinit, competenţă umană, însă şi profesională. El îl evocă pe Agricola, părăsind rolul de personaj oficial, masca puterii, când se întorcea în sânul familiei {Agr., 9, 4). în alt enunţ, persona desemnează rolul, personajul oratorului autentic (Dial., 10, 6). însă persona nu apare niciodată în operele majore ale lui Tacit. în schimb, dignitas emerge frecvent din discursul taciteic. Acest cuvânt ilustrează atât demnitatea, ţinuta elevată, chiar aparenţa distinsă (ca în Ann., 1, 11, 2), cât şi magistratura, cariera onorurilor, în slujba statului, care îngăduie buna servire a statului cu demnitate. Apreciem că dignitas este cuvântul-cheie pentru înţelegerea mentalităţii lui Tacit, principala lui metavaloare, axa gândirii metapolitice a scriitorului. însă şi libertas constituie un concept deosebit de însemnat pentru Tacit. Istoricul nu are în vedere libertatea interioară a stoicilor, ci gândirea şi demersul liber, expresia slobodă a propriei raţiuni, în orice caz motivată. Câteodată libertas indică republica şi viaţa ei liberă (Hist., 2, 37, 2; Ann., 1, 1, 1; 33, 3 etc), pe care Tacit le admira vibrant; „după cum vechea vreme a văzut care este limita libertăţii, noi am văzut culmea sclaviei" (Agr., 2, 3). De altfel Tacit admiră şi libertatea, de care beneficiază popoarele barbare primitive, ca britannii şi germanii. în ultimă instanţă, elogiul libertăţii germanilor conotează, implică, subînţelege pledoaria pentru libertatea romanilor. Puţini scriitori s-au manifestat, în literatura universală, ca paladini ai libertăţii, la

568

FILOSOFIA Şl MENTALITATEA LUI TACIT

nivelul atins de Tacit. Exacerbarea despotismului îl tulbură profund pe Tacit! Pretinsa rivalitate dintre Germanicus şi ambiţia lui Seian se desfăşoară în cadrul mai larg al confruntării dintre partizanii libertăţii şi cei ai despotismului. Pentru că Tacit consideră că libertas subzistă şi în absolutism: „libertatea lui Thrasea a sfărâmat sclavia altora" {Ann., 14, 49, 1). Deci libertas conotează, la Tacit, de asemenea, independenţa gândirii. Ea se contrapune „dezmăţului" sau „licenţei", licenţia, adesea declanşate în vremea Republicii (Dial., 40, 2). De aceea, Tacit consideră necesară disciplina. Militară, însă şi civică. Căci disciplina, împreună cu fortuna au asigurat permanent existenţa statului roman (Hist, 4, 58; 73-74)²¹. Astfel, aceste patru noţiuni devin la Tacit permutabile.

Indubitabil Tacit nu pare a accepta tendinţele universalizante, vizibile în discursul mental al contemporanilor săi. El rămâne „cetăţean roman" mai degrabă decât „om roman". Pentru istoricul politolog, invariantele gândirii sale, bazele mentalităţii sale de „cetăţean", ce accepta parţial noua axiologie a romanilor, configurează tocmai demnitatea, datorită căreia se îndeplineşte rolul social şi profesional liber, adică în virtutea unei motivaţii personale, implicând, la rândul ei, o riguroasă disciplină. în timp ce Tacit judecă sever pe cel ce serveşte statul, neînzestrat cu roadele unei asemenea mentalităţi. Tacit scoate în relief propriul său sistem axiologic, când - chiar în prima sa scriere! - opune demnul, competentul, liberul şi disciplinatul Agricola, adică încarnarea metavalorilor taciteice, nefolositorilor martiri ai opoziţiei stoice: „să ştie cei ce au obiceiul să admire numai cele neîngăduite că pot să existe bărbaţi mari chiar sub principii răi, că respectul şi măsura, dacă se adaugă hărnicia şi vigoarea, ajung să se bucure de lauda prin care foarte mulţi au strălucit datorită unei morţi spectaculoase şi pe căi abrupte, dar fără nici un folos pentru stat" [Agr., 42, 6). Prin urmare, împotriva principilor „răi" nu acţionează bărbaţii „buni", ci cei „mari", magni, în text. Dihotomia Jbuni"/ versusAăi", atât de frecvent evocată de Tacit, este astfel depăşită. Căci, în discursul taciteic, adesea cei „răi" înfrâng pe cei „buni". însă bărbaţii „mari" înving „răii" monarhi, în virtutea demnităţii lor, întrucât ei acţionează pentru servirea sau „folosul" statului; usus rei publicae, în textul istoricului. Cuvintele esenţiale sunt rostite, chiar din prima operă a lui Tacit: etimoanele gândirii istorico-politice taciteice emerg în acest fel. Următoarea schemă va da seama de raporturile dintre ele:

■dignitas-

persona

libertas

disciplina
usus rei publicae

I principes

ciues Romani

569 ----------------

TACIT

Servirea statului este, aşadar, clar privilegiată de către Tacit. Ea este utilă, chiar indispensabilă, în vremea unei crize moral-axiologice, care schimbă identitatea romanilor, şi mai ales sub principii cei mai „răi". Pe de altă parte, Tacit, în virtutea modului său de a gândi, metapolitic, asumă ceea ce a fost definit drept o concepţie etico-juridică. Astfel, s-a arătat că el refuză legilor eficacitatea practică în privinţa corectării distorsiunilor social-morale. Chiar când legile sunt bune, ele nu pot funcţiona satisfăcător din pricina intervenţiei forţei brute, intrigilor şi venalităţii (Ann., 1, 2, 1; 3, 27, 1). Chiar dacă iniţial sunt corect aplicate, în cele din urmă sunt neglijate (Ann., 6,17, 4). De aceea, Tacit proclamă prevalenta bunelor moravuri şi crede, mai ales, în înţelepciunea codului legislativ arhaic al celor douăsprezece Tabule (Ann., 3, 27, 1). Multiplicarea ulterioară a legilor a fost semnul coruperii statului (Ann., 3, 27, 3). S-a susţinut că astfel Tacit asumă punctul de vedere al patricienilor de la începuturile Republicii!²². în realitate, după părerea noastră, Tacit preconizează mai ales întâietatea cutumei şi moravurilor faţă de legislaţia statală. Când elogiază codul decemviral, Tacit afirmă că acesta excela pentru că fusese alcătuit într-o vreme a moravurilor sănătoase. Deşi Tacit n-a arborat niciodată paseism şi pesimism total, în pofida alegaţiilor anumitor exegeţi ai operelor lui. El consideră că trebuie totdeauna să se nădăjduiască, căci virtutea nu moare niciodată. Sau altfel spus: „nu toate au fost mai bune în vremea înaintaşilor noştri, iar chiar timpurile noastre au dat la iveală multe vrednice de laudă şi talente, care trebuie să fie imitate de urmaşii noştri". (Ann., 3, 55, 5).

Prin urmare, nu trebuie pierdută speranţa nici în viitorul Romei. De fapt, Tacit înţelege că forţa Imperiului ajunsese la apogeu şi că Roma relansa expansiunea. Chiar dacă nu împotriva germanilor, cum credea el, între altele, că ar fi fost oportun. De aceea, s-a interpretat adesea greşit un ablativ absolut celebru din Germania, care a făcut să curgă multă cerneală în secolul nostru. într-adevăr, pe Tacit îl bucură discordia, care subminează pe germani „în vreme ce destinele Imperiului se grăbesc", urgentibus Imperii fatis (Germ., 33, 2). Nu se află în cauză destine, ce s-ar grăbi spre sfârşitul Imperiului, pe care Tacit l-ar fi presimţit. Ci o soartă care „presează", care împinge, înaintează şi grăbeşte Roma spre noi cuceriri, în ajunul expansiunii lui Traian pe Dunăre şi în Orient²³.

Este însă adevărat că discursul taciteic reliefează în special o „comedie inumană". Reflexe ale unei societăţi degradate, principii emerg ca răi prin excelenţă. Perspicacitatea acută pare să-l fi ajutat pe istoricul politolog să înţeleagă că potenţarea absolutismului se realizase atât sub domniile împăraţilor inspiraţi de modelele despotismului elenistic, cât şi în vremea celor consideraţi „buni", toleranţi şi tradiţionalişti. însă Tacit are tendinţa să reducă totul, conduita şi strategia politică a cezarilor, la caracterul lor. El este nefavorabil chiar lui August, căci reproduce atât elogiile, cât şi criticile îndreptate împotriva fondatorului Principatului, ca să încline spre cele din urmă (Ann., 1, 9-l0). Pornind de la izvoarele sale, îl consideră pe Tiberiu ca pe un ipocrit şi un monstru, avid de

570

■':

FILOSOFIA Şl MENTALITATEA LUI TACIT

putere, ca pe cel mai rău dintre cezari". Este, de asemenea, ostil lui Gaius -Caligula, Claudiu şi Nero. în sfârşit, Galba ar fi fost inapt să cârmuiască Imperiul (Hist, 1, 49), iar Otho şi Vitellius sunt, de asemenea, blamaţi. Atitudinea taciteică faţă de Vespasian pare echivocă, fiind de fapt nefavorabilă lui. Cum am văzut, Domiţian este aspru incriminat. Totodată, Tacit este deosebit de sever faţă de femeile casei imperiale, ca Livia, Messalina sau Agrippina.

Pasionate şi vicioase, ele sunt parcă structurate după standardele tragediilor lui Seneca, traduse în caracterele atribuite Fedrei şi Medeei. Setea de putere se amalgamează cu patima sexuală, cu adulterul şi incestul. Cum s-a arătat, Tacit conexează între ele pulsiunile carnale, aviditatea de putere şi instinctul morţii. Singurul membru al familiilor imperiale, pe care îl elogiază Tacit este Germanicus, fiul adoptiv al lui Tiberiu. Dar, pe de o parte, Germanicus nu domnise niciodată, iar, pe de alta, calităţile, conferite lui, îi îngăduiau istoricului să-l blameze mai accentuat pe Tiberiu. Căci, Germanicus emerge din discursul taciteic ca un anti-Tiberiu, strălucitor, generos şi brav. Poate că Tacit credea că un om ca Germanicus n-ar fi putut niciodată deveni împărat. El era prea onest pentru tronul imperial. Gesta lui Germanicus peste Rin culminează în ceremonia care ştersese urmele dezastrului lui Varus (Ann., 1, 60-62). Tacit nu menţionează erorile comise de Germanicus peste Rin şi nici politica înţeleaptă, pe care o practicase acolo Tiberiu. De altfel nu elogiază Tacit pe Germanicus şi pentru că acesta combătuse aprig pe germani, spre deosebire de Traian? Oricum, Germanicus constituie dubletul moral şi narativ a lui lulius Agricola, eroul cel mai îndrăgit de Tacit. Este relevant faptul că, într-un succint portret direct, istoricul atribuie lui Germanicus „caracter cetăţenesc", ciuile ingenium, şi o „uimitoare amabilitate", mira comitas, care se opuneau viciilor lui Tiberiu (Ann., 1, 33, 2). Germanicus arbora, prin urmare, atitudine cetăţenească, ciuilitas, virtute atribuită în mod curent lui Traian, şi se purta cu romanii ca un egal al lor sau „însoţitor", comes.

Oricum, Tacit pare a adera la faimoasa exclamaţie a lui Montanus: „cea mai bună zi după un principe rău este cea dintâi" (a domniei următoare, Hist, 4, 42, 13). însă, dacă toţi împăraţii sunt sau devin răi, în virtutea logicii ineluctabile a absolutismului, statul le este superior. El trebuie servit căci „principii sunt muritori, iar statul este etern" (Ann., 3, 6, 3). Statul, adică orice stat, dacă este roman. De altminteri, cu intuiţia sa genială, Tacit observă că principii, oricât de răi ar fi, nu pun în primejdie Imperiul şi viaţa provinciilor, deoarece ei reprimă nemilos doar în Capitală (Hist, 4, 74, 4)²⁴.

Tacit este un nostalgic al vechii republici romane, dar înţelegea că restaurarea ei devenise imposibilă. Condiţia puterii, în anti-Cetatea, care era Imperiul, rezida în autoritatea unui singur om (Ann., 1, 6, 7). Marele scriitor sesiza că devenise imposibilă făurirea constituţiei mixte, mikte, cândva preconizate de Cicero (Ann., 4, 33,1). Tacit percepea, de asemenea, vocaţia militară a Principatului. Sfârşitul lui Nero, afirmă istoricul, dezvăluise secretul Imperiului, arcanum imperii: posibilitatea creării unui principe nou în altă parte decât la Roma, datorită acţiunii militarilor din provincii (Hist, 1, 4, 2). Fireşte, Tacit se opune autoritarismului

' Tacit este, de fapt, fascinat de personalitatea lui Tiberiu. Fără să-l convertească într-un alterego al său, cum afirmă unii cercetători, îi transferă unele dintre propriile sale pulsiuni.

571

TACIT________________

excesiv. S-a arătat că o serie de termeni taciteici incriminează puterea abuzivă ca „dominaţie", dominaţiei, ce se opune conceptului de libertas (de pildă, în Ann., 1,1,1), .puterea ilegală", potentia (Ann., 1,1,1), „armele", arma, chiar imperiunf⁵. în discursul istoric taciteic, se manifestă, de altfel, o evoluţie în privinţa monarhiei inevitabile. Multă vreme - practic, până în 112 d.C. şi la cotitura absolutistă a politicii lui Traian -, mai puţin în Agricola şi în Germania, în măsură mai sensibilă în Dialogul despre oratori şi, cu unele reticenţe, în /stor/7, Tacit a nădăjduit în concilierea dintre Principat şi libertate, adică într-un regim monarhic tolerant faţă de clasa politică romană (Agr,, 3, 1). în Istorii, el arată că monarhul înţelept trebuie să ţină egală balanţa între o republică imposibilă şi servitute, care caracterizează statele prea autoritare, precum cele din Orient. De aceea, Galba declară succesorului său desemnat: „vei cârmui oameni care nu pot suporta nici întreaga servitute şi nici întreaga libertate" (Hist, 1, 16, 9). Teribilă constatare! Am arătat că, pentru Tacit, un bun principat presupunea, în primul rând, înlocuirea eredităţii dinastice prin adoptarea celui mai bun senator ca succesor desemnat (Hist, 1, 15-l6). Am relevat mai sus acest lucru. După 112 şi, mai ales, după 117 d.C, data accesului lui Hadrian la puterea imperială, fără a renega filosofia sa politică, Tacit pare a pierde speranţa în punerea ei în operă. Decepţionismul, mai degrabă decât pesimismul lui Tacit, pare incontestabil. Schema următoare poate da seama de evoluţia concepţiilor taciteice despre monarhie:

I			■■		Ann.	DECEPŢIE
		Aar.	- Germ.		/
			v	/ HÎSL y
SPERANŢĂ			\ y Diai.				f