Eugeniu Coseriu

F

1.2. Trebuie semnalat faptul că dificultăţile menţionate nu existau în aceeaşi măsură pentru antici, care nu considerau cuvintele ca având semnificaţie în afara vorbirii şi nu aveau conceptul modern de „limbă”2. De asemenea, ele nu există în nici un fel pentru logicieni, care consideră drept semnificative, în mod exclusiv, propoziţiile3, şi pentru care „numele propriu” nu este, în realitate, o categorie verbală, ci este o funcţie propoziţională, îndeplinită de orice cuvânt sau expresie care, într-o propoziţie determinată, desemnează un obiect. Dificultăţile există numai pentru lingvist, care consideră cuvintele ca elemente a multor enunţuri, reale şi posibile, şi le iau în considerare atât în vorbirea concretă, cât şi în limbă.

1.3. Principala dificultate – şi singura care va fi aici discutată -constă în faptul că numele proprii (sau, mai bine zis, cuvintele care sunt şi nume proprii) pot sta la plural. O. Jespersen, cu toate că înţelege că „in the strictest sense no proper name can have a plural”, semnalează cel puţin cinci cazuri care par să contrazică această afirmaţie: a) nume care desemnează ansambluri de obiecte: the Pyrenees, the United States; b) nume aplicate unei pluralităţi de obiecte care, considerate individual, poartă acelaşi nume: Johns, Marys, Romes; c) nume aplicate unei pluralităţi de membri ai aceleiaşi familii: Tymperleys, Stuarts; d) nume folosite pentru a semnifica „entităţi ca.'.”: Edisons, Marconis, Switzer-lands; e) metonimii: two Rembrandts ('două opere de Rembrandt')4. Şi enumerarea nu este încă completă: se pot lăsa deoparte nume

2 Cf., în acest sens, J. Lohmann, Das Verhăltnis des abendlăndischen Menschen zur Sprache, în „Lexis”, III, 1952, 1, p. 5^9 (şi, îndeosebi, p. 11 ş.u.)

3 Cf., de exemplu, L. Wittgenstein, Tractatus logico-philosophicus5, Londra, 1951, p. 50: „Nur der Satz hat Sinn; nur im Zusammenhange des Satzes hat ein Name Bedeutung”. Vezi şi H. Reichenbach, Elements ofSymbolic Logic2, New York, 1948, p. 6.

4 The Philosophiy of Grammar4, Londra, 1948, p. 64, 69.

Ca lat. Athenae, spân. Los Alamos, rom. Bucureşti, Iaşi, pentru că, chiar dacă formal sunt plurale, desemnează, evident, obiecte „singulare”5; dar în grupul c) trebuie incluse numele de triburi şi de popoare folosite numai la plural, ca lat. Veneti, Helveţii, sau care au şi singular, ca gr. MT^OI, riepcrcxi6.

2.1. Dintre cazurile semnalate pot fi excluse de la început grupele d) şi e), căci formele pe care le cuprind sunt, în realitate, nume comune. Problema „unicităţii” obiectului desemnat nu poate fi nici măcar pusă în asemenea cazuri: este vorba, evident, de nume de „clasă” sau de „tip”, adică de „apelative”7. Uneori se

5 Cf. A. H. Gardiner, The Theory of Proper Names, Londra, 1940, p. 27.

6 Ibidem. Cf, de asemenea, the Theory of Speech and Language2, Oxford, 1951, p. 338. Am respectat aici exemplele lui Gardiner, dar pentru limbile romanice sunt valabile, în acelaşi sens, toate numele de tipul: los espanoles ('poporul spaniol'), Ies Francais ('poprul francez') etc. Gardiner le evită pentru că pot să fie interpretate ca adjective, dar acesta nu este un motiv suficient, căci un „cuvânt” este adjectiv când este folosit ca adjectiv, şi nu când este folosit în alt fel. Categoriile verbale sunt, cu adevărat, „categorii”, semnificaţii categoriale, partes orationis, adică moduri de a fi ale cuvintelor în discurs, şi nu clase lexicale fixe; ele aparţin gramaticii şi nu dicţionarului (dacă acesta este înţeles ca registru de „simple cuvinte”, sau de semanteme, independent de „semnificaţia categorială”).

7 Cf. F. Brunot, La pensie et la langue^, reimpr., Paris, 1953, p. 75, 96, 105; B. Migliorini, Dai nome proprio al nome comune, Geneva, 1927, p. 3-4, 331; de asemenea, B. Bosanquet, Logic or the Morphology of Knowledge2, reimpr., Londra, 1931, p. 49; J. N. Keynes, Studies and Exercises în Formal Logic4, Londra, 1906, p. 45. Cu privire Ia diferenţa dintre „clasă” şi „tip”, cf. W. E. Collinson, Indication, Baltimore, 1937, p. 39-40. Deja J. W. Meiner, Versuch einer an der menschlichen Sprache abgebildeten Vernunftlehre oder philosophische und allgemeine Sprachlehre, 1781, observa că, în cazuri ca die Cicerone, Marii, der Ulysses unserer Zeit, este vorba de nume comune; cf. fragmentul reprodus de H. Junker, Sprachphilosophisches Lesebuch, Heidelberg, 1948, p. 96. De asemenea, K. Brugmann, Kurze vergleichende Grammatik der indogermanischen Sprachen, reimpr., Berlin-Leipzig, 1933, p. 414, referindu-se

I face referire la ele ca la „nume proprii folosite ca nume comune”, dar aceasta înseamnă doar că, în aceste utilizări, sunt comune şi că aceleaşi semanteme, în alte utilizări, sunt, de obicei, nume proprii: e ca şi cum am spune că engl. to shop e un „substantiv” (the shop) „folosit ca verb”.

2.2.1. O dificultate mai mare pare a prezenta grupul b): numele propriu nu ar fi individual, căci „acelaşi nume” s-ar aplica mai multor indivizi. Într-adevăr, pe această dificultate se bazează o serie de atitudini contradictorii referitoare la problema numelui propriu.

2.2.2. Unii învăţaţi, între care F. Brunot şi A. Dauzat, consideră o asemenea dificultate drept suficientă pentru a nega orice valoare teoretică distincţiei între nume proprii şi nume comune: teoretic, numele propriu ar trebui să fie numele unui obiect; dar există mai multe oraşe care se numesc Paris, Amsterdam, Ville-franche, Villeneuve etc. Şi foarte mulţi indivizi care se numesc Lefebvre sau Ferry; prin urmare, distincţia între nume proprii şi nume comune ar fi fragilă şi convenţională (Brunot)8, sau chiar „artificială” şi „logic imposibilă” (Dauzat)9.

2.2.3. Alţi autori par să considere că ar exista nume proprii „mai adevărate” sau „genuine” (cele ce se aplică obiectelor unice) la cazuri ca 'HpaxXeeţ, Catones, 'Mănner wie H.'Mănner wie C.semnalează că au „appellativische Bedeutung”; şi cu această opinie concordă majoritatea cercetătorilor. O excepţie notabilă este cea a lui V. Brendal, Ordklasserne, Copenhaga, 1928, p. 84-85, care include între numele proprii expresii ca un Platon, un Napoleon; dar Brandal se sprijină pe un criteriu foarte discutabil, după care şi mate [numele unei băuturi] ar fi nume propriu pentru danezi, dar nu şi pentru paraguayeni, care cunosc obiectul desemnat prin acest cuvânt (cf. Morfology og Syntax, Copenhaga, 1932, p. 37).

8 Op. Cit., p. 39. Cf. şi p. 96: „ii y a eu douze Cesars, ii y a un nombre enorme de Boulanger ou de Lefevre”.

9 Les noms de personnes. Origine et evolution, Paris, 1925, p. 1 ş.u. Dar cf., de acelaşi autor, Grammaire raisonnee de la languefrancaise, Lyon, 1947, p. 57-59, unde se susţine o poziţie foarte diferită.

Şi altele „mai puţin genuine” (cele ce se aplică la diverse obiecte). F. Brunot adoptă şi el această atitudine, căci înţelege prin nume „strict proprii” pe cele care „aparţin” unui singur obiect10. La fel pare să gândească la un moment dat K. Biihler1'. Iar A. Gardiner crede că Dionysios Thrax, folosind adverbul 'iSiujg 'ân mod individual', 'ân mod personal' în definirea numelui propriu, s-ar fi gândit la numele univoce care, prin aplicarea lor unică şi fixă, ar fi „fapte de limbă”12. Unei asemenea categorii i-ar aparţine, după Gardiner, nume ca Yugurta, Vercingetorix, Popocatepetl, pe care le numeşte „embodied proper names”; celelalte, ca Juan, Măria, ar fi „disembodied” şi s-ar 'âncorpora' numai când sunt nume de persoane determinate13.

10„…Sauf bien entendu quand ils sont strictement propres, c'est-â-dire quand le nom n'appartient reellement qu'â un seul, par exemple la Meurthe ou le mont Cervin” (op. Cit., p. 95).

„ Cf. Sprachtheorie, trad. Sp. Teoria del lenguaje, Madrid, 1950, p. 259.

12 E ciudat că Gardiner interpretează în acest sens propria sa teorie a „limbii” ca „ştiinţă” (cf. The Theory of Speech and Language, p. 68-93 şi 106 ş.u.). Într-adevăr, „limba” este o ştiinţă [în sensul de a şti să faci], o tehnică (cf. A. Pagliaro, II linguaggio come conoscenza, Roma, 1951 [1952], îndeosebi p. 56 ş.u. şi p. 64), dar este o „ştiinţă” despre modele şi scheme lingvistice, nu despre obiecte. Despre obiecte ne informează experienţa şi ştiinţele nelingvistice; astfel, împrejurarea că un vulcan se numeşte Popocatepetl şi că nu există decât unul cu acest nume, sau împrejurarea că cineva se numeşte într-adevăr Juan reprezintă fapte de geografie şi, respectiv, de registru civil, nu fapte de limbă.

13 Proper Names, p. 11-15. Şi alţi autori se gândesc la numele de obiecte „unice” ca la un tip particular: de exemplu, J. Hoit, Raţional Semantik (Pleremik), Copenhaga, 1946, p. 66, şi E. Alarcos Llorach, Gramatica espanola, Madrid, 1951, p. 90, care dau exemple ca Danemarca, Africa, Tajo, Galicia. Aceste nume ar fi „imobile în privinţa articolului, numărului şi genului”. În realitate, unicitatea este în acest caz ontologică sau istorică, şi nu conceptuală; se poate perfect spune Danemarci, Africi, Galicii, şi valoarea numelor se schimbă, dar acest lucru nu se poate aprecia cu criterii formaliste, care servesc pentru a caracteriza şi a descrie, nu pentru a defini. De altă natură sunt problemele pe care le ridică nume ca Baleare sau Anzi (cf. 3.4.).

Iii

2.2.4. Pe baze analoge, Ch. Bally distinge între „nume proprii ale limbii” (actualizate de la sine), care desemnează un singur obiect şi mereu acelaşi (ca Hanibal, Pirineii, soarele, luna, Don Quijote) şi „nume proprii ale vorbirii” (actualizate ocazional), care desemnează un singur obiect într-o situaţie determinată. O a treia categorie, intermediară, ar fi cea a numelor proprii „passe-partout”, ca Paul, Pierre, Louis, „predestinate să fie nume proprii ale limbii”, dar care s-ar realiza ca atare numai „grâce î une situation donnee permanente”14. Aceasta implică luarea în considerare ca „nume proprii” (în afară de numele singulare „naturale”, ca soare şi luna) a unei lungi serii de cuvinte şi expresii pe care ştiinţa originară nu le recunoaşte ca atare, precum: numele de personificări {la Beaute, la Justice)15; numele de materii şi numele abstracte (aurul, aerul, virtutea, viaţa)16; iar, în vorbire, şi deicticele ca eu, aici, acesta (cf. „numele proprii logice”).

2.2.5. În sfârşit, unii autori consideră că diferenţa dintre numele propriu şi numele comun nu are nici o legătură cu „numărul” obiectelor desemnate, şi trebuie căutate alte caracteristici. E cazul lui V. Brendal, după care ideea de „unitate” ar fi 'o concepţie populară şi arbitrară din punct de vedere logic', dat fiind că 'din timpurile creştinismului primitiv, nume ca Pedro şi Juan s-au aplicat la mii de indivizi' iar ' Washington este numele a mai mult de 200 de localităţi din Statele Unite'17. În mod analog, S. Ullmann consideră că diferenţa dintre numele

14 Linguistique generale et linguistiquefrancaise3, Berna, 1950, p. 80-82 cf. şi p. 97, 291, 296. În mod analog, J. Zaragiieta, El lenguaje y la filosofici Madrid, 1945, p. 310-311, distinge între „nume proprii formale” (ca Roma Cezar, August) şi „nume proprii funcţionale” (care au funcţie, într-un context, prin desemnarea unui singur obiect).

15 Şi la A. Dauzat, Gramm. Raisonnee, loc. cit.

16 Despre aceste nume, cf. B. Bosanquet, op. Cit., p. 46, şi K. Biihler, op. Cit., p. 345.

17 Ordklasserne, p. 43, 46.

Proprii şi cele comune „nu rezidă în număr, cum ne învăţa gramatica tradiţională”, pentru că în Anglia sunt mai mulţi John-i decât mareşali18, iar în Franţa „ii y a… des milliers de Jean-s, mais ii n'y a qu'un seul President de la Republique”19.

2.3. Desigur, diferenţa nu constă, pur şi simplu, în „număr”, dar chiar ideea că ar trebui să constea în număr ţine de interpretare şi nu de „ştiinţa originară” despre unicitatea celui desemnat prin numele propriu. În realitate, şi această dificultate este destul de superficială: ea se datoreşte unei exigenţe nejustificate de „bi-uni-vocitate” şi unei ciudate confuzii privind conceptul de „cuvânt”.

Exigenţa bi-univocităţii nu are nici o bază, căci faptul că există mulţi indivizi care se numesc Juan este pur şi simplu un fapt şi nu o problemă de rezolvat20. Teoria şi definirea numelui propriu trebuie să plece de la acest fapt şi nu să încerce să-1 eludeze recurgând la un concept de „nume propriu ideal” care n-ar fi decât o pură convenţie. În lingvistică (în afară de domeniul gramaticii normative, care este o disciplină colaterală), nu este loc pentru nici un fel de „trebuie să fie”. Astfel, deşi există nume proprii univoce, acest lucru nu poate fi considerat ca o trăsătură definitorie universală, căci există multe nume proprii care nu sunt univoce, însă nu trebuie să confundăm numele multivoce cu cele plurivalente sau universale21. Nume ca Juan, Roma, Londra nu

18 Words andtheir Use, Londra, 1951, p. 34.

19 Precis de semantique francaise, Paris-Berna, 1952, p. 24-26.

20 Cel puţin în parte, o asemenea exigenţă se datoreşte unei reinterpretări a adjectivului „propriu” în sensul de 'aparţinător numai de…'. Dar înţelesul originar al gr. ovop.cc xopiov, lat. nomen proprium nu era acesta, ci acela de 'nume autentic', 'ântocmai acest nume'. Cf. B. Delbriick, Einleitung în das Studium der indogermanischen Sprachen6, p. 10; A. Pagliaro, op. Cit., p. 75.

21 Vezi, în acest sens, E. Husserl, Logische Untersuchungen, II, 1, Halle, 19132, trad. Sp. Investigaciones logicas, II, Madrid, 1929, p. 54. Cf., de asemenea, distincţia dintre nume univoce şi nume echivoce la J. St. Mill, System of Logic, trad. Sp. Sistema de logica, Madrid, 1917, p. 54; şi J. N. Keynes, op. Cit., p. 13.

Se folosesc cu acelaşi sens pentru obiecte diferite, cum se folosesc numele comune22; entităţile cărora aceste nume li se aplică nu constituie o extensiune corespunzătoare unei intensiuni, ci „fiecare dintre ele formează în sine o extensiune separată care corespunde unei intensiuni separate şi distincte”23. Într-adevăr, important este nu faptul că Juan sau Roma sunt numele mai multor obiecte, ci 'modul în care aceste nume sunt folosite de către vorbitori şi sunt înţelese de către ascultători'24: ele pot fi „materialmente identice”, însă „aparţin unor momente lingvistice distincte”25. În alţi termeni, numele proprii pot fi multivoce, dar sunt întotdeauna monovalente, nu sunt nume de „clasă”26.

Dar – şi aici e confuzia la care făceam aluzie – numele nu sunt multivoce în calitate de cuvinte (semnificant + semnificat), ci ca „simple cuvinte”, ca puri semnificanţi. Două nume de Juan cu aplicare diferită au în comun numai partea fizică, şi nu partea semnificativă: nu reprezintă, de fapt, acelaşi cuvânt. Pentru a folosi o distincţie făcută de L. Wittgenstein, ele constituie un singur semn, dar sunt simboluri diferite27. Aşadar, atunci când se spune că şi Juan este „numele multora” şi că, prin aceasta, el nu se

22 W. S. Jevons, Elementary Lessons în Logic, Londra, 1886, trad. Sp. Logica, Madrid, 1941, p. 17.

23 B. Bosanquet, op. Cit., p. 49.

24 O. Jespersen, op. Cit., p. 64 ş.u.

25 B. Migliorini, op. Cit., p. 3. Şi A. Gardiner, ProperNames, p. 21, observă că nume precum John, aplicate mai multor indivizi, ar trebui considerate ca „omonime”. Ar fi de preferat să spunem „omofone”: aşa cum ne învăţa Aristotel, Categoriae, I, la, „omonime” sunt lucrurile care, fiind diferite, au acelaşi nume.

26 Cf. B. Russell, An Inquiry into Meaning and Truth, Londra, 1940, trad. Sp. Investigacion sobre el signiflcado y la verdad, Buenos Aires, 1946, p. 50: „când spunem „aici este Juan„ nu vrem să spunem „aici se află un membru al clasei de persoane numite 'Juan'„ ci, mai degrabă, considerăm numele ca şi cum ar corespunde exclusiv acelei persoane”.

27 Cf. Tractatus, p. 52-54.

Deosebeşte de apelative precum câine, nu se vorbeşte de „cuvinte” în acelaşi sens, căci se ia câine drept cuvânt adevărat (semn-simbol), iar Juan drept „simplu cuvânt”, drept „semn” pur28.

Cele spuse ne permit să clarificăm sensul în care trebuie interpretate formele de plural precum „Juanes”, „Marias „, „Romas „. Aşa cum deja observase J. W. Meiner, în legătură cu exemple ca „ die Heinriche în der Kaisergeschichte „, „ le Henri dontje vous ai parle „29, este vorba, pur şi simplu, şi în acest caz, de nume apelative, de adevărate nume de „clasă”: cuvintele „Juan „, „ Măria „, „ Roma „ se folosesc aici pentru a determina clasele de obiecte ce au în comun doar faptul că sunt denumite, fiecare, în mod individual, cu numele proprii Juan, Măria, Roma. Şi, tot aşa, „ Juan „ şi Juan coincid doar ca simple cuvinte şi nu în calitate de cuvinte semnificative, căci „Juan „ denumeşte pe un individ 'Juan' numai pentru că se cheamă Juan şi nu pentru că este cutare 'Juan'

28 Distincţia între „cuvânt semnificativ” şi „simplu cuvânt” (pur semnificant sau nume de sine însuşi) este veche. O făceau deja gânditorii greci, care opuneau conceptul de eiroQ, (pwvr) conceptului de ovojioc, CTUJJ.|3OXOV (cf. A. Pagliaro, Eraclito e ii logos, în Saggi di critica semantica, Messina-Florenţa, 1952, p. 131-157, în special p. 140). Ea apare cu toată limpezimea la Platon, Epist. VII, a-c; la Aristotel, De interpretatione, 16 a-b, şi Poetica, 1457 a; şi apoi la scolastici, cu cunoscuta doctrină a lui suppositio materialis, şi la Leibniz, Nuevo tratado sobre el entendimiento humano, III, 2,4. Mai recent au subliniat această distincţie, din diferite puncte de vedere şi cu diverse scopuri, o serie întreagă de învăţaţi (cf., de exemplu, J. Dewey, Logic. The Theory of Inquiry, trad. Sp. Logica. Teoria de la investigacion, Mexico, 1950, p. 63; W. M. Urban, Language and Reality, trad. Sp. Lenguajey realidad, Mexico, 1952, p. 49, 89, 165; A. W. de Groot, Structurele Syntaxis, Haga, 1949, p. 31; C. F. P. Stutterheim, Inleiding tot de taal-philosophie, Anvers, 1949, p. 129-130 etc), şi au insistat asupra ei mai ales cercetătorii logicii simbolice, delimitând „limbajul” de „metalimbaj” (cf. R. Carnap, Logische Syntax der Sprache, trad. Engl. The Logical Syntax of Language3, Londra, 1951, p. 153; H. Reichenbach, op. Cit., p. 9). Teoria numelui propriu şi teoria categoriilor verbale, în general, par a reprezenta ultimul refugiu al confuziilor în acest domeniu.

29 Cf. H. Junker, op. Cit., loc. cit.

Determinat. Dar numele propriu Juan nu este, nici aici, nume de „clasă” şi nici nu se aplică unei clase existente deja în realitate, precum numele comun câine; dimpotrivă numele propriu este un înainte şi nu un după, în ce priveşte clasa: este condiţia constituirii clasei ca atare30. Desigur, clase de acelaşi tip s-ar putea constitui şi pe baza numelor comune (de exemplu, „soles” 'astrul şi moneda peruană'). Dacă acest lucru este mult mai obişnuit în cazul numelor proprii, el s-ar datora faptului semnalat de A. Marty şi O. Funke, anume că reprezentării unui obiect desemnat cu nume propriu îi aparţine şi acel „so und so Genanntsein”31.

3.1. Mai subtilă este dificultatea pe care o prezintă numele proprii ce desemnează ansambluri de obiecte şi, îndeosebi, numele de familie şi numele de popoare. Cu toate acestea, este vorba de o dificultate care adesea trece neobservată. Putini

30 L. Bloomfield, Language, New York, 1933, p. 205, vorbeşte, în legătură cu aceste cazuri, de fenomenul de „class-cleavage”. Şi Gardiner, Proper Names, p. 17-18, le consideră „fapte de vorbire” (ar fi vorba de „nume proprii folosite ca nume comune”). În realitate, sunt şi fapte de „limbă”, căci se supun schemelor formale ale sistemului şi sunt admise de normă (despre aceste concepte, cf., în volumul de faţă, studiul Sistem, normă şi vorbire). În afară de asta, dacă se acceptă că „ Juan „ şi Juan nu sunt „acelaşi cuvânt”, este evident că „Juan” nu este numai folosit ca nume comun, ci este nume comun, adică nume de clasă. Nu încape îndoială că clasele de acest tip, ca acelea pe care le-am prezentat sub 2.1., se deosebesc net de cele denumite cu nume precum câine, cal, dar nu se deosebesc prin „semnificaţia categorială” a numelor, ci prin modu în care sunt gândite (ca provizorii, şi nu ca permanente).

31 O. Funke, Zur Defmition des Begriffes „Eigenname”, în Festschrifi Hoops, Heidelberg, 1925, p. 72-79. Vezi, de asemenea, A. Alonso şi P. Henriquez Urefia, Gramatica castellana, 2° curso9, Buenos Aires, 1950, p. 38. Tot această intuiţie, fundamental exactă, se bazează, parţial, discutabila teorie a lui J. St. Mill despre numele proprii ca „neconotative” (teorie acceptată de Brendal, Gardiner, Alonso, Ullman ţi de mulţi alţii), despre care vezi, mai ales, E. Husserl, op. Cit., p. 63 ş.u., şi J. Dewey, op. Cit., p. 394-399, 405 ş.u.

Autori semnalează în mod explicit faptul că numele proprii pot desemna o „colectivitate” sau că şi numele de popoare sunt nume proprii32. Şi numai Brunot foloseşte acest fapt ca argument pentru a susţine „caracterul convenţional” al distincţiei între nume proprii şi apelative33.

3.2. Cel care a văzut cu claritate această dificultate a fost A. H. Gardiner34. După Gardiner, ar exista nume proprii care nu sunt „singulare”, ci desemnează de fapt o pluralitate de indivizi, ca engl. Plantagenets sau lat. Veneti, Helveţii (ca şi Quirites, Luceres, Ramnes); şi altele, care pot fi întrebuinţate atât la singular, cât şi la plural, exact ca numele comune, fără să-şi piardă, prin aceasta, statutul de nume proprii, ca gr. Mr|5og, M-pSoi. Cazurile cele mai evidente – substituind prin exemple spaniole câteva dintre numele pe care le dă Gardiner – ar fi cele ale numelor de familie (Pedro Sânchez – los Sănchez), ale numelor romane de neam (Claudius -Claudii) şi ale numelor de popoare {un persan – persanii). Dar aceste nume ar justifica stabilirea unei categorii speciale de „common proper names”, care ar putea cuprinde multe alte nume, ca cele de arhipelaguri (Baleare, Azore, Canare), de lanţuri muntoase (Pirineii, Alpii), sau cele ale unor grupuri de stele (Pleiadele); probabil, şi cele „colective”, ca Dodecanez sau Heptarhia, asupra cărora Gardiner nu se pronunţă explicit.

32 J. Marouzeau, Lexique de la terminologie linguistique3, Paris, 1951, p. 156; G. Devoto, Introduzione alia grammatica3, Florenţa, 1946, p. 48; A. Dauzat, Grammaire raisonnee, p. 57-59.

33 Op. Cit., p. 39. La fel, Dauzat, în Les noms de personnes, dar nu şi în Grammaire raisonnee.

34 Proper Names, p. 21-22, 25-28. În The Theory of Speech and Language, 1932, Gardiner definea chiar numele propriu ca „a word which refers only to one individual thing”, şi tot astfel apare în textul celei de-a doua ediţii, p. 41; însă, într-o notă adăugată în acesta din urmă ediţie, p. 338, criteriul singularităţii este eliminat ca fiind „eronat”.

3.3. Propunerea făcută de ilustrul egiptolog englez poate prezenta, fără îndoială, interes pentru gramatica practică (probabil că aceasta are nevoie de o categorie intermediară de „nume proprii comune”), dar, din punct de vedere teoretic, rămâne discutabilă. Totodată, par de nesusţinut cele mai multe dintre argumentele pe care ea se întemeiază. Astfel, Gardiner observă că lipsa semnului ortografic al pluralului (-s) în fr. Ies Petitjean, Ies Hamei pare să indice faptul că numele de familie e considerat ca nume al fiecărui membru al familiei ca atare, în această privinţă, e suficient să observăm că acest fapt s-ar putea interpreta şi în sens contrar (că, adică, numele indică întreaga familie, în mod global, şi nu pluralitatea membrilor ei), şi că alte limbi – ca rusa, sârbacroata, româna şi engleza însăşi – prezintă o situaţie fonică şi nu doar ortografică exact opusă (Golovlevy, Glembajevi, Popeştii, the Browns), căci argumentul nu are, în realitate, nici o forţă probatoare: este vorba de o simplă normă ortografică convenţională, nu foarte respectată şi cu multe excepţii35. Nici numele „colective” nu ne spun prea mult. Înainte de toate, este foarte îndoielnic că nume ca Dodecanez sau Heptarhia ar fi pentru cineva „colective”, excepţie făcând grecii (dar chiar şi pentru aceştia ar fi „colective” numai în planul numelor comune, nu şi ca nume proprii). Iar dacă cineva ar considera France ca „nume colectiv”, aceasta n-ar fi decât o simplă greşeală, şi exemplul nu s-ar putea aduce ca indiciu al unei eventuale ne-singularităţi a numelor proprii36. Oricum, amintitele „colective” sunt singulare: aşa cum însuşi Gardiner spune, ele „desemnează o