Eugeniu Coseriu

— Vorbitul fiind o realitate unitară şi omogenă – ci forme care apar (se prezintă) în vorbitul însuşi, abstracţiuni elaborate pe baza activităţii lingvistice concrete, în relaţie cu modelele pe care aceasta le utilizează.

3.2. Concepţia noastră ar putea fi reprezentată grafic prin schema următoare:

Pătratul mare A-B-C-D reprezintă vorbitul constatat în mod efectiv (germ. wirkliches Sprechen, Gesprăch), adică actele lingvistice înregistrate concret chiar în momentul producerii lor.

Pătratul intermediar a-b-c-d reprezintă primul grad de abstractizare, adică norma (germ. Sprachnorm), care conţine numai ceea ce în vorbitul concret este repetiţie de modele anterioare. Rezultă că operaţia de abstractizare care se realizează în trecerea de la A-B-C-D la a-b-c-d implică eliminarea a tot ceea ce în vorbit este aspect total inedit, variantă individuală, ocazională sau momentană, păstrându-se numai aspectele comune care apar în actele lingvistice considerate şi în modelele lor.

Pătratul mic a'-b'-c'-d' reprezintă al doilea grad de abstractizare sau de formalizare, adică sistemul (germ. Sprachsystem), care conţine numai ceea ce în normă este formă indispensabilă, opoziţie funcţională, după ce, prin noua operaţie de abstractizare, s-a eliminat tot ceea ce în normă este simplă obişnuinţă, simplă tradiţie constantă, element comun în vorbirea întregii comunităţi, dar fără valoare funcţională, adică, în ultimă instanţă, un fel de „însoţitor” prezent întotdeauna în vorbire, dar neesenţial în ceea ce priveşte opoziţiile semnificative fundamentate care asigură funcţionarea sistemului ca instrument de cunoaştere şi de comunicare. Adică, în trecerea de la normă la sistem, se elimină tot ceea ce este „variantă facultativă” normală sau „variantă combinatorie”, păstrându-se numai ceea ce este „pertinent din punct de vedere funcţional”.

Prin urmare, în stabilirea conceptului de „normă”, se efectuează o dublă abstractizare, dat fiind faptul că, pe de o parte, se elimină tot ceea ce este pur subiectiv, originalitate expresivă a individului (în general şi în momentul considerat), şi, pe de altă parte, se extrage o normă unică, generală pentru comunitatea de vorbitori; în realitate, norma este variabilă în funcţie de limitele şi de natura comunităţii respective. În afară de asta, dacă se iau în consideraţie actele lingvistice ale unui singur individ, atunci trebuie introdus în schemă, între limitele vorbitului (vorbirii) şi cele ale normei sociale, un domeniu intermediar corespunzând normei individuale, adică un domeniu care să cuprindă tot ceea ce este repetiţie, element constant în vorbitul individului însuşi, cu eliminarea numai a ceea ce este pur ocazional şi momentan, a ceea ce, chiar din punctul de vedere al individului respectiv, reprezintă originalitate expresivă absolută, element total inedit.

Dacă identificăm vorbitul [sp. hablar] cu vorbirea (germ. Rede) [sp. habla], atunci limbajul în totalitate, considerat ca activitate concretă, este vorbire; dar, în sens restrâns, putem numi fapte de vorbire tot ceea ce se elimină în procesul de abstractizare care se realizează în trecerea de la actele lingvistice concrete la norma individuală şi putem numi fapte de normă individuală, fapte de normă socială tot ceea ce se elimină în cele două formalizări succesive.

3.3. Situându-se în planul actelor lingvistice concrete, putem spune că vorbitul conţine toate aceste fapte şi, în plus, sistemul, dat fiind că norma individuală, norma socială şi sistemul nu sunt decât diferite grade de formalizare ale vorbitului însuşi; în acelaşi fel, norma individuală conţine norma socială şi sistemul, iar norma socială conţine sistemul.

Dacă ne situăm, în schimb, în planul sistemului, putem considera cele două norme şi vorbitul concret drept grade succesive de realizare a sistemului. Sistemul se prezintă, într-adevăr, din acest punct de vedere, ca o entitate abstractă, ca „o reţea de funcţii”, care se realizează în forme sociale determinate şi mai mult sau mai puţin constante, constituind un sistem de realizări normale, de asemenea abstract {normă), care, la rândul său, se realizează în norme individuale, după cum acestea se realizează prin infinita varietate şi multiplicitate a activităţii lingvistice concrete. Şi, dat fiind că conceptele de normă socială şi normă individuală nu sunt în mod necesar succesive (într-adevăr, putem lua în consideraţie de la bun început acte lingvistice care aparţin unor indivizi diferiţi), putem spune că sistemul este un ansamblu de opoziţii funcţionale; norma este realizarea „colectivă” a sistemului, care conţine sistemul însuşi şi, în plus, elementele „nepertinente” din punct de vedre funcţional, dar normale în vorbitul unei comunităţi; vorbitul (sau, dacă vrem, vorbirea) este realizarea individual-concretă a normei, care conţine norma însăşi şi, în plus, originalitatea expresivă a indivizilor vorbitori.

3.4. Sistemul este sistem de posibilităţi, de coordonate care indică drumuri deschise şi drumuri închise. Poate fi considerat ca ansamblu de „impuneri”, dar, de asemenea, şi chiar mai bine, poate fi considerat ca ansamblu de libertăţi, dat fiind că admite infinite realizări şi pretinde numai să nu fie afectate condiţiile funcţionale ale instrumentului lingvistic: el are, mai degrabă, un caracter consultativ decât „imperativ”. Dacă ni se permite o analogie, am spune că sistemul nu se impune vorbitorului în mai mare măsură decât i se impun pictorului pânza şi culorile: pictorul nu poate să renunţe la pânză şi nu poate folosi culori pe care nu le are, dar, în cadrul limitelor impuse de pânză şi de culorile de care dispune, libertatea sa de exprimare este absolută. Aşadar, am putea spune că sistemul, mai degrabă, i se oferă decât i se impune individului, punându-i la dispoziţie mijloacele pentru exprimarea sa inedită, dar în acelaşi timp inteligibilă pentru cei care utilizează acelaşi sistem.

Ceea ce se impune, în realitate, individului, limitându-i libertatea de exprimare şi restrângând posibilităţile oferite de sistem la cadrul fixat de realizările tradiţionale, este norma. Norma este, într-adevăr, un sistem de realizări obligatorii, de impuneri sociale şi culturale, şi variază în funcţie de comunitate. În cadrul comunităţii lingvistice naţionale şi în interiorul aceluiaşi sistem funcţional se poate constata existenţa a diverse norme (limbaj familiar, limbaj popular, limbă literară, limbaj elevat, limbaj vulgar etc), diferenţiate mai ales în ceea ce priveşte vocabularul, dar adesea şi în ceea ce priveşte formele gramaticale şi pronunţarea. Astfel, suedeza are o pronunţare literară şi elevată, ca şi o pronunţare uzuală şi curentă, iar unii vorbitori de spaniolă din America de Sud consideră drept normă a exprimării elevate

(discursuri solemne, prelegeri universitare etc.) pronunţia castiliană a lui ce, ci, z, II, y.

Sistemul, în schimb, chiar dacă reprezintă forma ideală dobândită prin activitatea lingvistică a unei comunităţi de-a lungul istoriei sale, apare într-o oarecare măsură autonom (cf. Saussure, Bally) şi separat de utilizarea sa, dat fiind că în vorbire (vorbit) nu se întrebuinţează propriu-zis şi în mod direct sistemul, ci forme de fiecare dată noi, care îşi găsesc în sistem numai condiţia, tiparul ideal.

Activitatea spirituală a individului vorbitor constă, tocmai, în aplicarea originală a sistemului, în limitele şi în afara limitelor permise de normă, iar activitatea spirituală a unei colectivităţi se manifestă chiar în normă, în timp ce sistemul reprezintă – cum ar fi – locul unde se manifestă norma şi vorbitul concret.

În activitatea sa lingvistică, individul cunoaşte norma şi are în mai mare sau mai mică măsură conştiinţa sistemului. Dacă nu cunoaşte norma, el se ghidează după sistem, fiind sau nu în acord cu norma {creaţie analogică); dacă cunoaşte norma, el poate să o repete în cadrul unor limite mai mult sau mai puţin modeste de expresivitate sau poate să o respingă în mod deliberat şi să o depăşească, utilizând posibilităţile pe care i le pune la dispoziţie sistemul. Marii creatori de limbă – precum Dante, Quevedo, Cervantes, Gongora, Shkespeare, Puşkin – încalcă în mod conştient norma (care este ceva de genul „gustul epocii” în artă) şi, îndeosebi, utilizează şi valorifică în gradul cel mai înalt posibilităţile sistemului: nu este un paradox, nici clişeu, să spui că un mare poet „a folosit toate posibilităţile pe care i le oferea limba”. În acest sens, putem repeta, împreună cu Humboldt şi Croce, că, în realitate, nu învăţăm o limbă, ci învăţăm să creăm într-o limbă, adică ne însuşim normele care dirijează creaţia într-o limbă, învăţăm să cunoaştem şi orientările sistemului, precum şi elementele pe care sistemul ni le oferă ca tipare pentru exprimarea noastră inedită.

4.1. În distincţia pe care am stabilit-o între sistem şi normă, am păstrat totdeauna legătura cu vorbitul concret, cu substanţa fonică a limbajului, prezentă într-un anumit fel chiar şi în funcţiile cel mai nemijlocit formale, cum sunt funcţiile sintactice. Este posibil, totuşi, să ajungem la o abstracţiune dincolo de sistem, ignorând cu totul substanţa fonică, o abstracţiune pe care am putea s-o numim, cu un termen hjelmslevian, schemă: în schemă am avea de-a face cu funcţiile pure, cu relaţii algebrice între „cantităţi vide”, dezinteresându-ne total de felul în care aceste funcţii se exprimă din punct de vedere fonematic şi morfematic, dezinteresându-ne adică de elementele fonice pe care o limbă dată le întrebuinţează pentru a exprima opoziţiile care constituie sistemul său. Nu nesocotim importanţa teoretică pe care o poate avea acest concept, chiar pentru înţelegerea mai intimă a fenomenelor lingvistice generale. Dar, foarte probabil, această sincronie pură şi integrală ne-ar conduce cu totul în afara istoriei şi, prin aceasta, chiar în afara domeniului limbajului (şi al lingvisticii), transformând cercetarea noastră într-un studiu al „mentalităţii popoarelor”, al unei „forme interioare” mai degrabă logice decât lingvistice. Abstracţiunea s-ar dovedi, probabil, inaplicabilă în lingvistica istorică, aceasta neputând ignora nici substanţa fonică, nici relaţia dintre semnele lingvistice şi lucrurile desemnate, dar ar fi totuşi utilă în aşa-numita „gramatică generală” şi în comparaţia structurală între limbi, dat fiind că tiparele ei ar putea fi aplicate la mai mult de o limbă (astfel, o gramatică schematică a limbii maghiare ar coincide în mare parte cu o gramatică schematică a limbii turce, iar o gramatică a limbii române ar coincide în multe puncte cu o gramatică a limbii albaneze).

4.2. Dar, lăsând la o parte acest ultim concept de schemă, ne întrebăm care poate fi, în lumina distincţiilor stabilite, soluţia pentru dificultăţile pe care le implică opoziţia între limbă şi vorbire? Credem că distincţia între sistem, norme şi vorbit rezolvă integral amintitele dificultăţi, evidenţiind caracterul convenţional al criteriilor pe care se bazează mult discutata opoziţie.

Într-adevăr, avem patru concepte fundamentale: 1. Sistem -2. Normă ~ 3. Normă individuală – 4. Vorbitul concret.

Trecerilor între diferitele planuri de abstractizare le corespund, în plus, trei concepte: a) fapte de vorbire; b) fapte de normă individuală; c) fapte de normă socială.

Prin urmare:

1) Dacă opoziţia se stabileşte între sistem şi realizare, limba cuprinde numai sistemul, iar vorbirea toate celelalte concepte, îmbrăţişând diverse grade de abstractizare {norme sociale şi individuale), precum şi planul vorbitului.

2) Dacă opoziţia se stabileşte între concret şi abstract, vorbirea coincide cu vorbitul, iar limba cuprinde toate celelalte concepte principale, îmbrăţişând diverse grade de abstractizare {norme şi sistem), care, totuşi, se manifestă, în mod concret, în vorbit.

3) Dacă opoziţia se stabileşte între social şi individual, limba cuprinde sistemul şi norma, iar vorbirea include norma individuală şi vorbitul concret, înglobând şi celelalte două concepte.

4) Dacă opoziţia se stabileşte între noutate sau originalitate de expresie şi repetiţie, vorbirea cuprinde numai faptele de vorbire (a), iar limba toate celelalte concepte, inclusiv aspectele sistematice şi normale ale vorbitului159.

4.3. Dacă toate cele de mai sus lămuresc, pe de o parte, divergenţele dintre diferitele concepte de limbă, ele ne îndeamnă,

159 Orice opoziţie între limbă şi vorbire care nu aparţine unuia din aceste Patru tipuri fie nu epuizează realitatea limbajului, fie confundă criterii diferite, fie ia în consideraţie şi fapte care nu aparţin limbajului propriu-zis.

Pe de altă parte, să evităm (sau, cel puţin, să utilizăm cu circumspecţie), în domeniul analizei vorbitului, un termen atât de ambiguu şi care se pretează la atâtea confuzii, precum cel de limbă. Într-adevăr, conceptul de limbă nu îşi găseşte justificarea în viziunea retrospectivă asupra actului lingvistic şi în formalizarea „în profunzime” a acestui act; el îşi găseşte mai degrabă justificarea în generalizarea care se stabileşte „în amplitudine” pe baza unei serii de acte lingvistice, îmbrăţişând aspectele comune care se constată în aceste acte lingvistice. În analiza „în profunzime” se evidenţiază ceea ce este exclusiv normal şi ceea ce este funcţional într-un act lingvistic, în raport cu modelele sale. În examenul „în amplitudine” stabilim ceea ce este comun, ceea ce este isoglosă într-o serie de acte lingvistice luate în consideraţie, fără să ne punem, în plus, problema dacă unele dintre aceste acte lingvistice sunt modele pentru altele. Altfel spus, conceptul de limbă nu este analitic, ci descriptiv şi sintetic, constituindu-se ca sistem de aspecte comune, ca sistem de isoglose, pe baza a ceea ce numim material lingvistic (sumă de acte lingvistice). De aceea am spus că conceptul de limbă corespunde lingvisticii istorice mai degrabă decât lingvisticii teoretice, că este chiar fundamentul lingvisticii istorice.

Limitele unei limbi variază în funcţie de materialul lingvistic luat în consideraţie, de exemplu, în funcţie de extensiunea comunităţii sau a teritoriului („limba din Montevideo”, „limba din America Centrală”, „limba spaniolă”); şi, chiar înainte de a avea în vedere comunitatea, putem lua în consideraţie un sistem de isoglose corespunzând unui singur individ („limba lui Cervantes”, „limba lui Racine”). Dar conceptul curent de limbă nu se stabileşte pe bază de criterii exclusiv lingvistice, ci şi pe bază de criterii culturale (existenţa unei „limbi comune” sau „literare”)160, de unde

160 Cf. V. Pisani, Introduzione alia linguistica indeuropea, ed. A 3-a, Torino, 1949, p. 5-6.

Rezultă că o „limbă” cuprinde o serie de sisteme subordonate (dialecte, „limbi” speciale, sisteme distincte din punct de vedere social sau cultural: limbă savantă, limbă literară, limbă populară, limbă familiară, cu limite variabile şi adesea convenţionale)161. 4.4. Conceptele de sistem şi normă, ca şi conceptul de limbă, deşi structurate în mod diferit, nu sunt, totuşi, antitetice, într-adevăr, aspectele comune dintr-o serie de acte lingvistice sunt în mod necesar normale şi, la un nivel superior de formalizare, funcţionale: prin urmare, putem vorbi de normă şi sistem referindu-ne la o limbă (sistem de isoglose), în loc să ne referim exclusiv la vorbit. Numai că limba are extensiune nu numai în comunitate şi în spaţiu, ci şi în timp: este vorba de un concept istoric (cf. „limba spaniolă de la origini până în zilele noastre”), în timp ce sistemul şi norma sunt concepte structurale şi, prin aceasta, sincronice (deşi pot fi luate în consideraţie şi din punct de vedere diacronic, în evoluţia lor, care este trecerea de la un sistem la alt sistem, de la o normă la altă normă); adică, limba înseamnă continuitate, în timp ce, sistemul şi norma reprezintă staticul: este vorba de concepte care se referă la „a fi”, nu la „a deveni” (în fiecare moment considerat din istoria unei limbi, ne confruntăm cu un sistem şi cu o normă, care nu sunt cele din momentul anterior). În acest sens spunem că sistemul şi norma corespund unei stări de limbă161, adică unui moment care se situează în afara timpului, izolându-se, printr-o necesară – deşi discutabilă – abstracţie ştiinţifică, de mişcarea perpetuă a limbii.

161 în spaniolă, termenul idiom ne-ar permite să distingem un sistem de isoglose determinat din punct de vedere cultural – ca instrument şi vehicul al culturii unuia sau mai multor popoare (idiomul francez, idiomul italian etc.) -de un sistem oarecare de isoglose {limbă). Totuşi, în mod obişnuit, această distincţie nu se face.

162 Cf. CLG, p. 176-177.

VII. IMPORTANŢA ŞI UTILITATEA DISTINCŢIEI TRIPARTITE

1. Credem că tot ceea ce am prezentat până aici justifică suficient importanţa teoretică şi metodologică pe care o atribuim distincţiei între normă şi sistem.

Într-adevăr, această distincţie – care nu este nici arbitrară, nici convenţională, deoarece se manifestă în aspectele formale ale vorbitului concret însuşi – ne permite să vedem caracterul absolut convenţional al opoziţiei limbă-vorbire, ne face să vedem care pot fi criteriile luate în consideraţie în stabilirea acestei convenţii şi, în acelaşi timp, ne indică faptul că este absolut necesar să declarăm, de fiecare dată, convenţia adoptată.

De asemenea, aceeaşi distincţie ne determină cu necesitate să situăm conceptul de limbă la locul cuvenit atunci când luăm în consideraţie limbajul din punct de vedere descriptiv şi istoric, nu analitic şi interpretativ.

Totodată, distincţia între normă şi sistem lămureşte mai bine funcţionarea limbajului, activitatea lingvistică, o activitate care este, în acelaşi timp, creaţie şi repetiţie (re-creare), conform coordonatelor sistemului funcţional (adică, a ceea ce este indispensabil pentru ca limbajul să-şi îndeplinească funcţia) şi în cadrul lui; o activitate care este mişcarea impusă şi mişcare liberă, în cadrul posibilităţilor oferite de sistem.

2. Tot aşa, distincţia între normă şi sistem justifică şi lămureşte bazele diferitelor aspecte, ale diferitelor tendinţe şi orientări din lingvistică. Într-adevăr, lingvistica se poate consacra îndeosebi analizei vorbitului, şi atunci este teorie a limbajului, sau lingvistică generală în sens strict; se poate orienta spre studiul limbilor, şi atunci este lingvistică istorică (în sensul pe care îl dă acestui termen A. Meillet). De asemenea, ocupându-se de limbaj, lingvistica poate studia şi evalua mai ales originalitatea expresivă [de exprimare] a vorbitorului, şi atunci este estetică; poate studia norma, aspectul care în vorbire este tradiţie socială şi culturală, şi atunci este istoria culturii; poate studia sistemul sau poate adopta, în prim plan, punctul de vedere al sistemului, şi atunci este gramatică pură. Fiecare dintre aceste orientări este legitimă ca viziune parţială, dar niciuna dintre ele nu epuizează, de una singură, fenomenul multiform şi complex care este limbajul uman.

În plus, aceeaşi distincţie justifică existenţa diferitelor ştiinţe lingvistice, atribuind fiecăreia locul care i se cuvine în studierea limbajului. Sunt cunoscute dificultăţile pe care le întâmpină, de exemplu, constituirea stilisticii limbii1631. Ei bine, această ştiinţă nu poate fi altceva decât studiul variantelor normale cu valoare expresivă-afectivă, studiul utilizării stilistice normale a posibilităţilor pe care un sistem le oferă acelor elemente care, în limba unei comunităţi, sunt în mod normal purtătoare ale unei valori expresive particulare164, adică o ştiinţă a normei, pe când stilistica ce studiază valoarea particulară pe care un element oarecare al limbii o poate dobândi într-un text, ca originalitate expresivă individuală, este stilistică a vorbirii165.

Intre ştiinţele care se ocupă de aspectul fonic al limbajului, yb”o-logia, dacă e înţeleasă ca studiu structural şi funcţional, nu poate fi ştiinţă a limbii, a întregii limbi (sistem şi normă), ci numai ştiinţă a sistemului. Trebuie, prin urmare, să distingem, în acest domeniu, o ştiinţă a realizărilor normale ale sistemului fonologie al unei limbi166,

163 Cf, în legătură cu aceasta, J. Mattoso Cămara jr., Contribuicăo para urna estilistica da lingua portuguesa, Rio de Janeiro, 1952, în special p. 12.

164 Qţ Bruno Migliorini, Lingua e cultura, Roma, 1943, p. 60.

165 Să se compare, în acest sens, stilistica lui Bally cu cea a lui Vossler.

166 Am propune termenul fonologie pentru ştiinţa generală a aspectului fonic al limbii – sistem funcţional şi variante normale (facultative sau combinatorii) – şi termenii fonematică şifonemică pentru ştiinţa fonică a sistemului, respectiv a normei. Oricum, termenii ar fi convenţionali: importantă este distincţia între o fonologie a sistemului şi o fonologie a normei.

Reprezentată deja, în parte, de bunele manuale de „pronunţie”. O ştiinţă de acest fel ar putea fi fonometria lui Zwirner, care, ca orice studiu statistic, se prezintă efectiv ca ştiinţă a normei167, în ceea ce priveşte fonetica, această ştiinţă este deja înţeleasă de majoritatea învăţaţilor ca studiu al sunetelor concrete, anume ca ştiinţă a vorbirii.

În ceea ce priveşte gramatica propriu-zisă, gramatica structurală este ştiinţa sistemului, în timp ce gramatica descriptivă este ştiinţa normei. În schimb, ca ştiinţă a vorbirii se prezintă, mai degrabă, aşa-numita „gramatică a greşelilor” (cf. Grammaire desfautes a lui Frei, pentru limba franceză, sau lucrarea de acelaşi tip pe care I. Iordan a publicat-o pentru română), deşi studiază în special acele modificări ale normei care au o anumită răspândire şi care reprezintă deja, într-un fel, „norma parţială”. Şi suntem siguri că distincţii de aceeaşi natură s-ar putea face şi în ce priveşte studiul lexicului.

3.1. Dar distincţia între normă şi sistem mi se pare importantă, înainte de toate, pentru clarificarea pe care o poate aduce în înţelegerea mecanismului intim al schimbării lingvistice. Într-adevăr, am văzut că ceea ce se impune vorbitorului nu este sistemul (care „i se oferă”), ci norma. Deci, vorbitorul are conştiinţa sistemului, şi îl utilizează, însă el cunoaşte sau nu cunoaşte norma, se supune sau nu se supune normei, chiar dacă se menţine în cadrul posibilităţilor oferite de sistem. Dar originalitatea în exprimare a individului care nu cunoaşte sau nu se supune normei poate fi luată ca model de către alt individ, poate fi imitată şi poate deveni,

167 Cercetarea statistică – studiu cantitativ al normei – capătă tot mai multă importanţă deoarece norma reprezintă echilibrul unui sistem la un moment dat, iar schimbările cantitative determină, de obicei, schimbări calitative: schimbările în normă duc la schimbări în sistem. Cf. M. Cohen, Sur la statistique linguistique, în CILUP, IX, 1949, p. 7-16.

În consecinţă, normă. Aşadar, individul schimbă norma, rămânând în limitele permise de sistem; dar norma reflectă echilibrul sistemului la un moment dat şi, schimbându-se norma, se modifică acest echilibru, până la răsturnarea lui totală într-un punct sau altul. În felul acesta, individul vorbitor apare ca punct de plecare şi pentru schimbarea de sistem, care începe cu necunoaşterea sau neacceptarea normei.

V. Pisani observă că, în ceea ce priveşte schimbarea semantică, regula fundamentală este „ca noua semnificaţie pe care un cuvânt o dobândeşte să fi fost prezentă, ca secundară, în folosirea anterioară a aceluiaşi cuvânt”168. Adică, în fiecare moment, o anumită semnificaţie este cea normală, iar celelalte semnificaţii sunt „colaterale”, latente, posibile din punctul de vedere al sistemului, însă acelaşi lucru se întâmplă cu toate celelalte schimbări lingvistice: dincolo de norma stabilită, există totdeauna posibilităţile sistemului (în acest sens, credem, ar trebui interpretată doctrina lui Meillet despre 'tendinţele latente' ale limbilor). În orice moment, norma reflectă un echilibru instabil al sistemului.

Astfel, de exemplu, în latina clasică era normală declinarea desinenţială, dar, în multe cazuri, se utilizau, în plus, prepoziţii care indicau deja de la sine în mod suficient funcţia: norma s-a deplasat din ce în ce mai mult spre utilizarea prepoziţiilor, până când echilibrul sistemului s-a deteriorat, din vechea declinare păstrându-se, în majoritatea limbilor romanice actuale, doar opoziţia dintre singular şi plural. Tot aşa, substantivele de declinarea a 4-a au trecut treptat la declinarea a 2-a (tribu şi espiritu sunt, în spaniolă, împrumuturi culte din latină) pentru că aveau deja diferite forme care coincideau cu formele acestei ultime declinări, iar anumite substantive admiteau ambele paradigme; substantivele de declinarea a 5-a au trecut la