Facultatea degeografi e lect. Univ. Dr. Achim florin
Punctele topografice clasificate în funcţie de metodele de ridicare în plan a suprafeţelor
Yüklə 138,73 Kb.
|
- Bu səhifədəki naviqasiya:
- Cap. 7 HARTA TOPOGRAFICĂ
- Componenţa hărţii topografice
- Cadrul hărţilor topografice
- ELEMENTELE DE EXTERIORUL CADRULUI HĂRŢILOR
- Indicativul hărţilor topografice
- L – 35 – 97 – B – a
- Graficul declinaţiei magnetice
- Legenda hărţilor topografice
- Aşezarea semnelor convenţionale în cadrul legendei hărţilor topografice
- Alte elemente informative aflate la exteriorul cadrului hărţilor
- ELEMENTELE DE LA INTERIORUL CADRULUI HĂRŢILOR
- 950, 3 sau .766, 3
Punctele topografice clasificate în funcţie de metodele de ridicare în plan a suprafeţelor. În procesul complex de măsurare a punctelor topografice, se porneşte ca punct de sprijin de la punctele geodezice aparţinând reţelei de specialitate. Aceste puncte sunt situate la distanţă mare unele faţă de celelalte ajungând chiar la peste 100 km. Topografia, pornind de la valorile măsurate ale punctelor geodezice, continuă măsurătorile ajungând la o îndesire foarte mare a reţelei de puncte topografice, la numai câteva sute sau chiar zeci de metri, dacă elementele de relief o impun. Se disting astfel următoarele categorii de puncte topografice:
ALTIMETRIA Altimetria este acea ramură a topografiei care se ocupă cu efectuarea măsurătorilor în plan vertical, adică a altitudinii punctelor topografice. Practic asupra aceloraşi puncte descrise anterior la capitolul de planimetrie, cu ajutorul jaloanelor şi balizelor pe lângă măsurarea distanţei (operaţiune necesară în planimetrie) se măsoară şi diferenţa nivel (distanţa măsurată pe verticală) dintre cele două puncte topografice. Într-o astfel de ramură a topografiei este necesar să ţinem cont de influenţa curburii Pământului asupra măsurării altitudinii, lucru cu atât mai mult necesar cu cât distanţe dintre punctele între care se fac măsurători altimetrice este mai mare. În altimetrie se operează cu două noţiuni ce definesc rezultatul măsurătorilor şi anume: altitudine absolută şi altitudine relativă.
Măsurătorile altimetrice vizează măsurarea diferenţelor de nivel pe verticală dintre două puncte, dar şi măsurarea unghiurilor verticale, urmând ca apoi în laborator să se efectueze calcule matematice pentru a se afla altitudinea punctelor vizate. Rezultatele măsurătorilor efectuate pe teren, în vederea determinării altimetriei, şi prelucrate în laborator, se materializează pe harta topografică (sau planul topografic dacă scara este una de detaliu 1:5 000 sau 1:2 000) prin elementele de altimetrie adică: curbele de nivel şi cotele altimetrice.
Definiție. Este o reprezentare cartografică convenţională, la scară, a suprafeţei curbe a Pământului pe o suprafaţă plană cum este planşa de hârtie, având la bază rezultatul măsurătorilor topografice efectuate pe teren şi prelucrate în laborator. Componenţa hărţii topografice Harta topografică este o lucrare complexă, care prezintă mai multe elemente de conţinut ce pot fi grupate pe mai multe componente. Astfel, în funcţie de poziţia pe care o au elementele hărţii topografice faţă de cadrul hărţii se deosebesc:
Aceste două categorii de elemente sunt separate prin intermediul cadrului hărţi, acesta fiind el însuşi un element complex şi deosebit de important prin indicaţiile topografice şi geografice pe care le prezintă. Cadrul hărţilor topografice Aşa după cum îi spune şi numele este vorba de cadrul hărţilor topografice, deoarece cadru au toate categoriile de hărţi, dar în funcţie de specificul tematic al hărţii, cadrul poate fi foarte diferit. Cadrul hărţilor topografice este constituit dintr-un sistem complex de linii care în funcţie de modul cum sunt grupate, de grosimea segmentelor de linii şi de indicaţiile ce le însoţesc, ne conduc spre o diferenţiere a trei subdiviziuni ale cadrului:
ELEMENTELE DE EXTERIORUL CADRULUI HĂRŢILOR Titlul hărţilor topografice Este un element întâlnit doar la anumite hărţi topografice, în funcţie de ediţia tipărită dar şi în funcţie de scară. Spre exemplu hărţile topografice cu scara 1: 100 000 au trecut şi titlul. Acesta este scris în partea de sus a cadrului hărţilor, fiind situat central după indicativ şi între paranteze. Titlul are o formă simplă, de ex: „Ţăndărei”, el provenind de la localitatea cea mai importantă de pe foaia de hartă. Hărţile cu scara 1:25 000, nu au titlu, acesta fiind înlocuit de către indicativul topografic. Toate aceste indicaţii legate de titlu se referă la hărţile topografice, pentru că alte categorii de hărţi prezintă în mod obligatoriu titlu iar indicativul nu există pe ele.
Este o componentă a hărţilor topografice, având un caracter obligatoriu indiferent de scara de proporţie. Prin utilizarea indicativului noi avem posibilitatea să cunoaştem exact poziţia hărţii topografice, precum şi hărţile vecine, pe toate cele patru laturi ale sale. El este scris în partea superioară a hărţii topografice, fiind centrat în raport cu părţile laterale ale hărţii. În funcţie de scara hărţii şi indicativul topografic este diferit. Astfel, pentru hărţile topografice cu scara 1: 25 000 un exemplu poate fi:
Pentru scara 1 : 50 000 L – 35 – 97 – B Scara hărţii Este unul dintre elementele de la exteriorul cadrului hărţilor de o importanţă deosebită, aspect indus şi elementelor de conţinut ale hărţii topografice. În funcţie de scară, gradul de generalizare a conţinutului hărţii este diferit, elementele de detaliu fiind prezente sau dimpotrivă fiind omise pentru a nu încărca harta. Scara hărţii topografice ne arată de câte ori suprafaţa măsurată pe teren a fost micşorată pentru a fi redată pe planşa de hârtie. De exemplu la scara 1: 25 000, rezultă faptul că 1 km de pe teren a fost micşorat de 25 000 de ori pentru a fi redat pe hartă. Harta trebuie să fie unitară pentru întreaga suprafaţă a hărţii, nu există suprafeţe reprezentate diferit. Doar unele semne convenţionale sunt desenate peste scară (deci mai mari decât în realitate). De exemplu un izvor, intrarea într-o peşteră, o cabană izolată, lăţimea şoselelor, a căilor ferate ş.a. sunt prea mici în realitate faţă de dimensiunile spaţiului reprezentat şi dacă le-am reprezenta la adevărata lor scară ar fi foarte mici şi poate unele dintre ele imposibil de reprezentat. Un aspect important legat de scară este următorul: hărţile la scară mare au numitorul mai mic. De exemplu scara 1: 25 000 este mai mare decât 1: 50 000, şi exemplele pot continua. Hărţile la scară mare redau detalii deosebite comparativ cu hărţile la scară mică ce exclud detalii. Iată un alt exemplu: o hartă geografică a Europei va reda puţine detalii despre România, comparativ cu Harta României. 
Se deosebesc trei forme de scriere a scării hărţilor topografice:
1: 25 000 ea având rolul de a ne informa asupra gradului de micşorare al hărţii. Necesitatea sa este una deosebită inclusiv în cazul hărţilor prelucrate pe calculator deoarece valoarea acestei scări numerice este introdusă în programul cu specific grafic;
Graficul pantelor Este un indicator grafic destinat măsurării valorii pantei. Panta reprezintă nivelul de înclinare pe care îl are relieful la suprafaţa sa (numită suprafaţă topografică). În mod practic graficul pantelor este construit pentru ca topograful să aibă posibilitatea comparării prin măsurare a distanţei existente între curbele de nivel, luându-se drept reper două curbe de nivel vecine. Graficul prezintă o secţiune pentru curbele de nivel normale şi o a doua secţiune pentru curbele de nivel principale. În cazul în care dorim ca harta pantelor pe care o realizăm să aibă un caracter mai general, atunci vom utiliza această a doua parte a graficului pantelor, fără a ţine cont de distanţa dintre curbele de nivel normale ci numai de cele principale. Vom prezenta în continuare principiile pe care le prezintă harta pantelor, aceasta fiind o importantă hartă de studiu al reliefului, studiat în cadrul disciplinei de geomorfologie din anul II de studii universitare. Harta pantelor. Mai este numită şi harta geodeclivităţii. Relieful care îmbracă suprafaţa scoarţei terestre este constituit dintr-o succesiune de denivelări cu diferite grade de înclinare în raport cu un plan orizontal. Prin urmare, alături de altitudine, putem spune că panta constituie al doilea parametru caracteristic al formei suprafeţei terestre. Studiul reliefului include studiul pantelor, inclusiv prin întocmirea hărţii pantelor. Harta pantelor îşi găseşte locul în cadrul unui studiu asupra reliefului, prin relaţiile pe care le prezintă cu ceilalţi parametri ai studiului reliefului (adâncimea fragmentării reliefului, densitatea fragmentării reliefului ş.a.) şi implicaţiile asupra evoluţiei reliefului. 
Determinarea valorii pantelor, dintr-o regiune, şi transpunerea lor pe hartă sub forma arealelor, conduce implicit la cunoaşterea pragurilor de risc, specifice declanşării proceselor de modelare şi prin urmare putem aprecia obiectiv situaţia existentă în teren. Întocmirea hărţii pantelor, porneşte de la analiza detaliată a hărţi topografice, a modului de dispunere a curbelor de nivel. Astfel, în spaţiile unde curbele de nivel au o densitate mai mare şi valoarea pantei este mai mare şi invers, pe măsură ce curbele de nivel sunt mai rare pe hartă, panta este mai redusă. Graficul declinaţiei magnetice Ne arată, aşa cum am prezentat detaliat în prima parte a cursului, poziţia pe care o are nordul geografic în raport cu nordul magnetic al pământului, în fapt cel indicat de către busola topografică. Acest indicator grafic este situat în partea de jos a hărţii topografice şi este constituit dintr-un sistem de axe convergente într-un punct central dispus în partea de jos a graficului. 
Acest grafic este util pentru orientarea hărţii topografice sau pentru orientarea noastră pe teren, pentru a cunoaşte cu câte grade ne abatem de la indicatorul busolei pentru a ajunge în punctul dorit şi indicat pe hartă. Un astfel de grafic este valabil pentru un anumit număr de ani, deoarece nordul geografic î-şi schimbă poziţia. Legenda hărţilor topografice Este un element care în mod uzual nu se aşează pe aceaşi planşă de hârtie cu harta. Doar în cazul hărţilor de tip şcoală. Totuşi, hărţile topografice necesită o anexa care să ne ajute să descifrăm numeroasele indicaţii din spaţiul cartografic. În acest sens, orice ediţie a hărţilor topografice este însoţită de o anexă (o carte numită „Legenda hărţii topografice cu scara ..........”. Legenda unei hărţi cuprinde explicaţii privind toate semnele convenţionale existente pe de care este ataşată. Complexitatea legendei este în strânsă legătură cu gradul de diversitate al hărţii şi implicit al formelor de relief, şi al altor elemente existente în regiunea studiată.. Legenda este o parte componentă a hărţii , fiind încadrată la elemente din exteriorul cadrului hărţii (pentru hărţile de tip şcoală) . Conţinutul legendei este unul distinct şi nu trebuie confundat cu alte elemente de la exteriorul hărţii cum ar fi: scara, graficul pantelor, uneori chiar titlul, informaţi legate de anul editării sau autorul etc., prin urmare aceste elemente vor fi reprezentate la exteriorul hărţii separat de legendă. Pentru harta topografică, legenda este structurată pe secţiuni, conform posibilităţilor de grupare a semnelor convenţionale pe baza unor caractere comune. În cazurile, destul de frecvente, ale existenţei, în spaţiul reprezentat pe hartă, a unor elemente de relief cu suprafaţă extinsă, în cadrul legendei se transpune într-o căsuţă o porţiune din aceasta, alături de explicaţia necesară. Există situaţii unde semnele convenţionale reprezentând acelaşi element sunt uşor diferite prin extinderea şi orientarea lor, cum ar fi în cazul reprezentarii alunecărilor de teren, datorită diferenţelor, de formă, mari existente între aceste componente geomorfologice. Totuşi la legendă se va reprezenta un singur semn, standard am putea spune şi micşorat, care să corespundă semnificaţiei respective. O altă problemă importantă, de ordin practic, referitoare la modul de formulare a explicaţiei semnificaţiei fiecărui semn convenţional. Pentru aceasta trebuie utilizată o terminologie topografică corectă. Expresiile trebuie să fie cât mai scurte, precise şi intuitive. În funcţie de tipul hărţii, indicaţiile de la legendă vor veni în continuarea denumirii secţiunilor. Aşezarea semnelor convenţionale în cadrul legendei hărţilor topografice. Se face pe baza unei studieri analitice a conţinutului hărţii, ţinând seamă de următoarele:
Alte elemente informative aflate la exteriorul cadrului hărţilor Alături de elementele indicate mai sus, pe care le considerăm ca fiind cele mai importante, la exteriorul cadrului hărţilor topografice, editorii colecţiei de hărţi mai aplică o serie de indicaţii menite să ne ajute în operaţiunile de utilizare a hărţii. Astfel, în partea stângă sus, este indicată ţara şi instituţia care a realizat harta (România, Ministerul Apărării Naţionale, Direcţia Topografică Militară), iar în partea dreaptă de sus ne apar indicaţii legate de caracterul hărţii (secret sau hartă didactică). Jos, sub latura sudică a hărţii topografice întâlnim informaţii despre: convergenţa medie a meridianelor, declinaţia şi abaterea acului magnetic; proiecţia cartografică (ex. Gauss – Kruger), sistemul de coordonate şi sistemul de referinţă altimetric (Marea Baltică); o schiţă de mici dimensiuni unde sunt prezentate unităţile administrative de tipul judeţelor, iar pe laturile schiţei sunt prezentate dimensiunile hărţii (de fapt ale cadrului interior), iar în final anul întocmirii hărţii şi apariţiei. ELEMENTELE DE LA INTERIORUL CADRULUI HĂRŢILOR Sunt cele care alcătuiesc conţinutul cartografic al hărţii, ele constituind însăşi reprezentarea elementele din teren, adică realitatea topografică. Se diferenţiază:
Curbele de nivel. O curbă de nivel poate fi definită ca fiind linia ce uneşte punctele cu aceeaşi valoare altitudinală. Aceste linii altitudinale pot fi întâlnite pe hărţile topografice ale uscatului (29 % din suprafaţa Pământului). Pentru cealaltă parte a suprafeţei Globului Terestru, care se află sub nivelul apelor oceanului planetar sunt întocmite hărţi ale reliefului submarin, numite hărţi batimetrice. Liniile de pe suprafaţa lor sunt de culoare albastru închis şi se numesc curbe batimetrice, o astfel de curbă fiind linia ce uneşte punctele cu egală adâncime a apei. Pentru suprafeţele lacustre de pe uscat se pot întocmi hărţi batimetrice lacustre sau relieful cuvetei lacustre poate fi reprezentat prin curbe de nivel, metodă la care se recurge mai ales în cazul lacurilor cu un caracter temporar (sezonier) al apei. Curbele de nivel se reprezintă pe harta topografică prin linii de culoare maro (o nuanţă specială numită sepia). Curbele de nivel sunt de următoarele tipuri:
Diferenţa de valoare dintre două curbe de nivel vecine şi din aceeaşi categorie poartă numele de echidistanţă. Putem spune astfel că echidistanţa reprezintă diferenţa de nivel măsurată pe verticală între două curbe de nivel dar din aceeaşi categorie (între principale sau normale). Astfel pentru harta topografică 1: 25 000, echidistanţa dintre curbele de nivel principale este de 25 m, iar între cele normale de 5 m. Curbele de nivel au anumite caracteristici:
Utilizarea curbelor de nivel este o metodă cartografică de reprezentare a reliefului. Prezentăm în continuare metoda curbelor de nivel aplicată în studiul reliefului. Pentru domeniul reprezentărilor reliefului, foarte importantă este scara hărţilor topografice şi prin urmare detaliile prin care sunt prezentate formele de relief. Un aspect important al relaţiei existente între harta topografică şi relief este oferit de către gradul de interpretare de către specialist a reprezentărilor topografice prin curbe de nivel, de sesizarea unor relaţii existente între formele de relief – agenţi morfogenetici – procese geomorfologice. Harta topografică îşi propune să redea într-o formă cât mai precisă altitudinea punctelor măsurate pe teren (prin curbe de nivel) fără a ţine cont în mod special de forma de relief, decât în măsura în care unele microforme de relief creează discontinuităţi în mersul curbelor de nivel şi este necesară reprezentarea lor prin semne topografice convenţionale care nu ţin cont de scara hărţii dar sunt prezentate alături de cifre ce indică măsurători precise ale elementului respectiv. Astfel de exemple pot fi numeroase dintre care amintim: râpe, stânci izolate, zone stâncoase, grohotişuri, pante abrupte, pereţi verticali, cariere de piatră, gropi, maluri abrupte, suprafeţe nisipoase ş.a.
În natură relieful se compune dintr-o multitudine de neregularităţi (asperităţi) care pot fi definite ca fiind abaterile pe care le înregistrează o porţiune a suprafeţei terestre de la forma perfect netedă. În acest mod fiecare porţiune de relief capătă amprenta proprie care o diferenţiază de orice alta de pe suprafaţa terestră, iar curbele de nivel prin mersul lor sinuos descriu individualitatea unităţii de relief. Rezultă, din cele expuse mai sus, faptul că reprezentarea prin curbe de nivel se face sub aspectul altitudinii şi sub cel al definirii formei pe care o prezintă relieful. Foarte importantă este şi echidistanţa la care au fost desenate curbele de nivel, această noţiune indicând diferenţa de nivel dintre două curbe de nivel vecine. Pe hărţile geomorfologice tematice, curbele de nivel apar sub forma curbelor hipsometrice, în cazul hărţii hipsometrice sau în cambinaţie cu alte metode de reprezentare în situaţia realizării unei hărţi geomorfologice generale. Curbele de nivel apar pe hărţile geomorfologice sub forma unor linii ajutătoare care să ne ofere indicaţii asupra ponderii pe care o au principalele trepte hipsometrice, a scoaterii în evidenţă a caracteristicilor altimetrice şi a schimbărilor în acest sens, pe care le prezintă formele de relief pentru un anumit sector. Foarte indicat, pentru utilizarea metodei curbelor de nivel, este ca în situaţiile în care întâlnim praguri, stânci sau alte microforme de relief, cu un rol important în analiza ce o efectuăm să recurgem la reprezentarea prin curbe de nivel, utilizând ca bază de realizare a curbelor măsurătorile proprii de pe teren. Un astfel de exemplu ar putea fi oferit de harta geomorfologică a văii Negovanu (afluent al văii Topolog) din imediata apropiere a vf. Negoiu din m-ţii Făgăraş. Aici sa dezvoltat unul dintre cele mai spectaculoase circuri glaciare din Carpaţii Româneşti, care prezintă importante microforme de relief cu înălţimi de ordinul metrilor sau maxim 20 metri. Din analiza hărţii topografice 1: 25 000 nu putem deosebi aceste forme şi prin urmare este necesară o cartare detaliată iar transpunerea caracteristicilor morfometrice pe o schiţă geomorfologică detaliată (scara 1: 2000) se poate face foarte bine prin curbe de nivel, metoda semnelor convenţionale geomorfologice fiind indicată doar în cazul unei hărţi geomorfologice (harta reliefului) care reprezintă un spaţiu mult mai extins. Se mai remarcă faptul că metoda curbelor de nivel, nu poate să contribuie la realizarea unei hărţi geomorfologice dacă este utilizată singură, ci numai prin combinarea cu alte metode de reprezentare specifice cartografiei geomorfologice. BIBLIOGRAFIE:
Octavian COCOŞ, Gheorghe VIŞAN, Yüklə 138,73 Kb. Dostları ilə paylaş:
|
