Fata lui Chiriac

Epitaf la o femeie cochetă

Aici zace Zamfirica, ce-n viaţa sa a stat

O minune-n frumuseţe, un fenice-ntre femei;

Şi precum ea plăcu lumii, precum lumea a-ncântat,

Tot aşa şi lumea-ntreagă i-a plăcut şi dumneaei.

(1846)

În aşteptarea lui 1848

PREZIUA

Psalm

Strigarea-mi ajungă până la tine

Şi-exauzi-mi, Doamne, ruga fierbinte!

Amar mi-e plânsul; nu-ţi întoarce faţa,

Auzi-mi chemarea-n ziua durerii

Ş-al înfrântei inimi astupat geamăt.

Repede m-ajută şi mă susţine,

Căci zilele-mi, iată, pier ca şi fumul,

Ca lemnele în foc oasele-mi secară,

Pălitu-m-am şi m-am uscat ca iarba,

Aridă inima îmi e ca piatra;

De suspin, de geamăt mi-a rămas carnea

Pe oase uscată; mi-am uitat pâinea

Cum se mai mănâncă. Deşert mi-e sânul...

Ca pelecanul mi-am sfâşiat pieptul,

M-am asemănat corbului de noapte

Şi tuturor altor cobe nocturne;

Întru veghere nopţile trecut-am

Şi m-asemănai păsării veghinde

Ce stă nemişcată dasupra casei.

Toată ziua mă culmau de ultrage

Inemicii; şi cei ce-odinioară

Mă lăudau jură acum asupră-mi.

Avut-am cenuşă în loc de mâncare

Şi-n lacrimi mi-amestecai băutura

Numai la vederea mâniei tale

Şi la înalta şi dreapta-ţi urgie.

Înălţatu-m-am şi m-ai surpat, Doamne,

Ca umbra trecură zilele mele,

Şi eu ca iarba mă uscai, ca paiul.

Trecător sunt şi m-am consumat, Doamne,

M-am topit ca ceara ş-am ars în zelul

Să-ţi înalţ templu. Focul mi se stinge...

Tu însă, eterne, eşti nemutabil,

Ş-a ta memorie în secoli trece,

Din generaţiune la-alta pasă.

Tu-n pietate vei ardica braţul

Şi-n pietate pe român salva-vei,

Căci ora salutei, ora venit-a.

E d-ajuns; plâng servii tăi, plâng lumina,

Gem altarele, plâng d-a lor ruină.

Sunat-a ora, şi acum se vor teme

Ginţile toate de naltul tău nume,

Şi d-a ta glorie trema-vor regii.

Din cenuşa-i sălta-va România,

Înnoi-se-vor ale ei juneţe

Ca ale acvilei; şi-n vestmânt candid

Ca o mireasă va ieşi nainte-ţi;

Splendida ei, sacră candelă d-aur,

În oliu limpede, oliu de pace,

Vărsa-va lumina ce dă viaţă

Şi va încinge virginala-i frunte

Cu-aureola ce geniul poartă.
Tu, Doamne, singur, fiinţă supremă,

Vei re-ntregi această Sion nouă.

Arăta-te-vei în gloria toată

În re-ntregita Românie bellă;

Pruncii-n a ta cale nălţa-vor imne,

Văduva, orfanul afla-vor scutire

Şi împilaţii alţa-vor capul;

La locul propriu se vor pune toate

Şi capacitatea la a ta dreaptă.

Auzi tu, generaţie viitoare?

Pentru tine se scriu acestea.
(1847)

Sânta cetate

(Terţa rima)
Crist-popolul, lumina şi puterea,

Errând, sudând, străin într-ale sale,

Producând singur viaţa şi averea,

Nici selbă-aflând, nici munte, nici vale

Unde-ori căminul, ori capul a pune

(Lungă laboare! foarte lungă cale!),

Străbate lumea, lumea să radune,

Secoli şi famea suferă şi gerul,

Derâderi şi bătăi, de spini cunune,

Crucea, roata, focul, plumbul şi fierul,

Sclavie, glebă, clacă şi uzură;

Custodul punge, punge cavalerul,

Cazacul punge, flagelă şi fură;

Magnat, idalg, ciocoi despoaie, bate;

Pontefice, instructor minte, jură.

Crist-popolul suspină şi străbate

Şi secoli, şi tărâmuri, tot pământul,

Asudă, geme, suferă păcate,

Iartă, le şterge; seamănă cuvântul:

Când prunc orfan, plângând, mendicând viaţă,

Când muribund ce n-are nici mormântul,

Când june discolor cu moartea-n faţă,

Fără mâine şi azi, şi fără lumină,

Iarnă şi vară,-n seară, dimineaţă;

Ori ca om, ori sub forma sa divină,

Tot proletar la câmp şi la cetate,

De la altar şi până la salină,

Cu-acelaşi dor, cu-aceeaşi greutate.

Schimbe-se timpii, fie domn cezarul,

Patriciu sau baron, prinţ sau abate,

Forţă ori lege, Brama, papa ori ţarul,

El nu se schimbă, aceeaşi laborare,

Tot proletar, tot puns, tot bând amarul.
După secoli de sânge, lăcrimare,

După varii şi multele turmente,

În toţi membrii, în corpul său cel mare,

Uns împărat de ambe testamente,

Verb-suveran în fine se proclamă,

Jude-ndolat de lacrimi şi lamente,

Mântuitor ce morţi la viaţă cheamă,

Ce surzii face surzi să nu mai fie,

Ce repentirea răilor recheamă

Şi-n care orbii văd lumină vie,

Ce paraliticii umple de vigoare

Şi lumii-aduce pace, bucurie.

Fulger îi e faţa, vocea tunătoare;

Pe tron sovranul judecă pământul

Cu dreptate, putere şi splendoare;

Lumină ş-adevăr îi e vestmântul.

Tremură regii, stirpea păcătoasă;

Cad porţi d-aramă, rupt e jurămontul!

Verde se nalţă valea lăcrimoasă;

Apocaliptica, Sânta Cetate

A lumii nouă splende radioasă

De speranţă, d-amor, de libertate;

Încinge muri ne-nvinşi de adamante,

Se coroană de turre nestemate,

Nalţă coloane de porfir gigante,

Pur ca cristalul aurul străluce.

Rubin, safir, smarald, iacint, briliante

Ţin unghiuri, fundament ce le produce.

Râul vieţii curge de lumină,

Minţilor sănătate dă şi-aduce.

S-adumbră ridente-eterna grădină

D-arbori fructidori, d-arte, de ştiinţe,

Lin şi armonie aure suspină,

Sacrele voi inspiră şi dorinţe;

Flori amarante câmpurile-nsmaltă.

Nalte-afecţiuni, sperări şi credinţe

Candide cresc şi vergini se dezvoaltă,

Absorb viaţă,-amor la verbul-soare.

Asta e cetatea ideală, naltă,

Aci justiţia este domnitoare,

Aci frăţia e realizată,

Aci virtutea e putere, valoare

Ş-orice nevoie este uşurată.

Unul pentru toţi, toţi iar pentru unul:

Liberă voie, soartă nivelată,

Verul, frumosul, marele şi bunul,

Eternă pace, viaţa socială,

Propriul sacru, rezolvat comunul.

Cetate! rezidenţă-imerială

Mirelui-popol, d-angeli custodită,

Tindă cerească şi universală!

Profeţii te-au visat trei-fericită,

Crist ţi-a pus însuşi piatra angulară,

Evangelistul te-a văzut urzită,

Ţie martirii sângele-şi vărsară,

Drepţii,-nţelepţii, verii cristianii

Spre-a ta înălţare mult ei laborară;

Gali, angli, italieni, poloni, germanii,

Maghiari, români, de popoli milioane

Jos au surpat şi idoli, şi tiranii,

Au spulberat tiare şi coroane;

Cu-al lor sânge ţi-au frământat cimentul

Şi-ţi înălţară primele coloane.

Candid, august, frumos ţi-e pavimentul!

Văzut-am splendoarea-ţi. Frânt e păcatul;

În drept mirele vine cu testamentul.

Deschide-ţi porţile: intră Împăratul.
(1856)