Fernand Braudel

Este adevărat că, văzută în ansamblu, istoria salarizării rămâne slab cunoscută. Cu toate acestea, unele sondaje vorbesc despre amploarea crescândă a mâinii de lucru salariate. În Anglia, sub dinastia Tudorilor, „este dovedit că […] simţitor mai mult de jumătate, chiar două treimi, din gospodării realizau cel puţin o parte din venitul lor sub formă de salarii” (150). La începutul secolului al XVII-lea, în oraşele hanseatice, printre altele la Stral-sund, masa salariaţilor creşte fără întrerupere şi ajunge să reprezinte în mare cel puţin 50% din populaţie (151). In ceea ce priveşte Parisul, în ajunul Revoluţiei, cifra ar depăşi 50% (152).

Mai este mult, bineînţeles, până când evoluţia amorsată de atâta vreme să ajungă la capăt; şi mai este încă foarte mult. Turgot deplânge acest lucru într-o propoziţie incidentală: „Nu există o circulaţie a muncii, spune el, aşa cum există o circulaţie a banului” (153). Mişcarea este totuşi pornită şi ea duce spre toate schimbările, adaptările şi suferinţele pe care, în acest domeniu, le poate aduce viitorul.

Într-adevăr, cine s-ar putea îndoi că trecerea Ia salarizare, oricare ar fi motivaţiile şi beneficiile ei economice, este însoţită de o anumită „decădere” socială? În secolul al XVIII-lea, o mulţime de greve (154) şi o evidentă nelinişte a muncitorului ne dau dovada acestui lucru. Jean-Jacques Rousseau vorbeşte despre aceşti oameni pe care „dacă încerci să-i jigneşti, şi-au şi făcut legăturica: îşi iau braţele şi se duc” (155). Această susceptibilitate, această conştiinţă socială s-au născut, într-adevăr, o dată cu premisele marii industrii? Nu, fără îndoială. In Italia, în mod tradiţional, pictorii sunt artizani, lucrând în atelierul lor cu angajaţi, care sunt adesea propriii lor copii. La fel ca negustorii, ei au condici de socoteli: le avem pe cele ale lui Loronzo Lotto, Bassano, Farinati, Guercino (156). Numai patronul atelierului este un negustor, în contact cu clienţii ale căror comenzi le primeşte. Ajutoarele lui, inclusiv fii, gata să se răzvrătească chiar de pe atunci, sunt în cel mai bun caz salariaţi. Iată de ce vom înţelege fără greutate confidenţele făcute de un pictor, Ber-nardino India, corespondentului său Scipione P

Cibo: artişti reputaţi. Baldovini, au vrut şi El a refuzat, pentru * tatea, să „u-şi părăsească [i”

Acciaioli ş păşeasca a aS P lr „^ un vil sa [ario” (157). Şi aceasta P> T„ „per

1590! '? Aceasta se întâmplă în şi

Piaţa este o limită ' „; ' care se deplasează '., '.',” *V.'.';

Piaţa, în realitate, este o limită, ca o cumpănă a apelor. Nu se poate trăi în acelaşi chip dincolo şi dincoace de barieră. Munci lorii mătăsari din Mes^ şina (158), imigraţi în oraş şi legaţi de aprovizionarea lui (cu mult mai mult decât nobilii sau burghezii care au adesea o curea de pământ prin împrejurimi, o grădină, o livadă, şi deci resurse personale) sunt condamnaţi să se aprovizioneze exclusiv în piaţă. Cazul lor este unul dintr-o mie. Dacă aceşti meşteşugari se satură să mănânce „grâu de mare”, pe jumătate putred, din care e făcută pâinea ce li se vinde la un preţ foarte mare, ei pot cel mult (şi se hotărăsc s-o facă, prin 1704) să se ducă la Catania sau la Milazzo ca să-şi schimbe locul de muncă şi piaţa care-i hrăneşte.

Pentru neobişnuiţii ei, pentru cei care de obicei sunt excluşi sau îndepărtaţi de ea, piaţa se arată ca un fel de sărbătoare excepţională, ca o călătorie, aproape ca o aventură. Ea este prilejul de „pre-sumir”, cum spune spaniolul, de a le arăta, de a te umfla în pene, de a-ţi da ifose. Marinarul, explică un manual comercial de pe Ia mijlocul secolului al XV-lea (159), este în general foarte frust; „spiritul lui este atât de grosolan încât atunci când bea la tavernă sau atunci când cumpără pâine în Piaţă, el se crede un orn însemnat”; Ia fel ca soldatul spaniol (160) care, între două campanii, nimereşte în piaţa din Zaragoza (1645) şi se minunează de grămezile de ton proaspăt, de somon, de sutele de soiuri de peşti, scoşi din mare sau din fluviul de alături. Dar ce cumpără el până la urmă cu banii pe care-i are în pungă? Câteva sardinas salpesadas, sardine înecate în sare, pe care patroana tavernei din colţ i le pune pe grătar şi din care el face un adevărat praznic, stropit cu vin alb.

Bineînţeles, viaţa ţărănească rămâne, prin excelenţă, zona din afara pieţii (sau, cel puţin, o zonă pe jumătate în afara ei), zona autoconsumu-lui, a autosatisfacerii, a închiderii în sine. Ţăranii se mulţumesc de-a lungul întregii vieţi cu ceea ce produc braţele lor sau cu ceea ce le dau vecinii în schimbul unor bunuri sau servicii. Desigur, sunt foarte mulţi cei ce vin în piaţa oraşului sau târgu-şorului. Dar cei care se mulţumesc să cumpere de aici indispensabilul fier de plug şi să facă rost de banii de care au nevoie ca să-şi plătească dijma sau dările vânzând nişte ouă, un boţ de unt, câteva orătănii sau legume nu sunt cu adevărat asociaţi la schimburile de piaţă. Nu fac decât să se apropie de ea. Întocmai ca acei ţărani normanzi „care aduc la piaţă lucruri de 15 ori de 20 de soli şi care nu pot intra într-o cârciumă fără să-i coste tot atâta…” (161). De multe ori, satul nu comunică cu oraşul decât prin mijlocirea unuia din negustorii zisului oraş sau prin mijlocirea arendaşului senioriei din partea locului (162).

S-a vorbit adesea despre această viaţă lăturalnică, a cărei existenţă nu poate fi negată. Dar există trepte şi, într-o şi mai mare măsură, excepţii. Mulţi ţărani înstăriţi folosesc piaţa din plin: „fermierii” englezi în stare să-şi comercializeze recolta, care nu mai au nevoie, iarnă de iarnă, să-şi toarcă şi să-şi ţeasă Una, cânepa sau inul, care sunt clienţi obişnuiţi ai pieţii în aceeaşi măsură în care îi sunt furnizori; ţăranii din marile sate compacte sau risipite ale Provinciilor Unite (numărând câteodată 3-4 000 de locuitori), producători de lapte, de carne, de slănină, de brânză, de plante industriale, cumpărători de grâu şi de lemne de foc; crescătorii de vite din Ungaria care îşi exporţi cirezile spre Germania şi spre Italia şi care, şi ei. Cumpără grâul care le lipseşte; toţi ţăranii grădi' nări din periferia suburbană, la care se referă cu atâta plăcere economiştii, prinşi în viaţa mareluisi oraş, îmbogăţiţi de el; bogăţia Montreuil-ului, apropiat de Paris, clădită pe livezile de piersici, îl pune pe gânduri pe Louis-Sebastien Mercier (163) (1783); şi cine nu a auzit de înflorirea atâtor centre de aprovizionare din împrejurimile Londrei, Bor-deaux-ului, Angouleme-ului (164)! Acestea sunt, fără îndoială, excepţii la scara unei lumi ţărăneşti care reprezintă 80-90% din populaţia globului. Dar să nu uităm că până şi zonele rurale sărace sunt contaminate de o economie insidioasă. Moneda, banii ajung la ele pe diferite căi care depăşesc piaţa propriu-zisă. De asta se ocupă negustorii itineranţi, cămătarii din orăşele şi din sate (să ne gândim la cămătarii evrei din satele Italiei de nord) (165), întreprinzătorii din industriile rurale, burghezii şi arendaşii îmbogăţiţi în căutare de mână de lucru pentru valorificarea pământuri-lor pe care le au şi chiar proprietarii de prăvălii săteşti…

Cu toate acestea, luând în considerare toate elementele problemei, piaţa în sens strict rămâne pentru istoricul economiei vechi un test, un „indicator” a cărui valoare nu trebuie s-o subestimeze niciodată. Bistra A. Cvetkova nu greşeşte deducând de aici un fel de scară gradată, cântărind greutatea economică a oraşelor bulgăreşti de pe Dunăre după mărimea taxelor impuse pe vânzările din piaţă, reţinând faptul că taxele sunt plătite aici în aspri de argint şi că există pieţe specializate (166). Două sau trei note referitoare la Iaşi, în Moldova, arată că în secolul al XVII-lea oraşul avea „şapte locuri în care se desfăceau mărfuri,: câteva dintre ele purtând numele principalelor produse care se vindeau acolo, cum erau târgul de ciubote, târgulde făină…” (167). Ni se dezvăluie aici o anumită diviziune a vieţii comerciale. Arthur Young merge mai departe. Ieşind din Arras, în august 1788, el întâlneşte „pe puţin o sută de măgari, încărcaţi […] cu samare după câte se Părea foarte uşoare, şi cârduri de bărbaţi şi fe^ Mei”, să tot umple piaţa. Dar „o mare parte a mâinii de lucru ţărăneşti şomează astfel în toiul secerişului ca s^ aprovizioneze un oraş care în

Anglia ar putea fi îndestulat de către, de patruzeci de ori mai puţini oameni. Când un asemenea roi de gură-cască bâzâie printr-o piaţă, pentru mine e lucru dovedit, conchide el, că proprietatea funciară este fărâmiţată peste măsură” (168). Să fie, în cazul acesta, pieţele nu prea populate, în care nici amuzamentul şi nici numărul de gură-cască nu întrec măsura, semne ale unei economii moderne?

Dedesubtul pielii

Pe măsură ce economia comercială se întinde şi tulbură zona activităţilor vecine şi inferioare, apare o mărire a pieţelor, o deplasare de frontieră, o modificare a activităţilor elementare. Desigur, la sate, banul este rar un capital adevărat; el este folosit la cumpărături de pământ şi, prin aceste cumpărături, urmăreşte promovarea socială – iar într-o măsură şi mai mare, el este tezaurizat: să ne gândim la monedele din salbele femeilor în Europa centrală, la potirele şi la talerele aurarilor de ţară din Ungaria (169), la crucile de aur ale ţărăncilor din Franţa, în ajunul Revoluţiei franceze (170). Banul, totuşi, îşi joacă rolul de distrugător al valorilor şi echilibrelor vechi. Ţăranul salariat, care îşi are „socotelile” înscrise într-o condică de către cel care-i foloseşte munca, capătă obiceiul să socotească în termeni monetari, chiar dacă avansurile în natură pe care le, ia de la proprietar sunt atât de mari încât, la st'ârşitul anului, nu-i mai rămân niciodată, ca să zicem aşa, bani peşin (171). Pe termen lung, este vorba aici de o schimbare de mentalitate. O schimbare a raporturilor de muncă care înlesneşte adaptările la societatea modernă, dar care nu acţionează niciodată în folosul celor mai săraci.

Nimeni n-a arătat mai bine decât tânărul istoric economist al ţării basce, Emiliano Fernândez de Pineda (172), cât sunt de afectate de progresul inexorabil al economiei de piaţă proprietatea şi populaţia rurală. În secolul al XVIII-lea, Ţara 53

Bascilor tinde realmente să devină o „piaţă naţio* nală”, de unde o comercializare mărită a proprietăţii rurale: în cele din urmă trec prin piaţă pă-jnântul Bisericii şi pământul de asemenea intangibil, în principiu, al majoratelor. Şi brusc, proprietatea funciară se concentrează în câteva mâini şi apare o pauperizare crescândă a ţăranilor, şi până atunci mizeri, obligaţi din acest moment să treacă, mai numeroşi decât oricând, priri strunga pieţii muncii, fie în oraş, fie pe ogoare. Piaţa este cea care, dezvoltându-se a provocat, aceste mişcări cu rezultate imprevizibile. Evoluţia reproduce, muta-tis mutandis, procesele care, cu mult mai devreme, duseseră Ia marile exploatări ale „fermierilor” englezi.

Astfel piaţa colaborează la istoria mare. Chiar cea mai modestă este o treaptă a ierarhiei economice, treapta ei cea mai de jos, fără îndoială. Prin urmare, de fiecare dată când piaţa este absentă sau nesemnificativă, când banul peşin, prea rar, are o valoare parcă explozivă, observaţia se află cu siguranţă în planul zero al vieţii oamenilor, acolo unde toată lumea este obligară să producă aproape totul. Multe societăţi ţărăneşti ale Europei preindustriale trăiau încă la acest nivel, alături de economia de piaţă. Un călător care se aventurează prin aceste zone poate să-şi procure, doar cu câteva monede de argint, toate produsele pământului la preţuri derizorii. Şi, ca să dai de asemenea surprize, nu este nevoie să te duci ca Maestre Manrique, în 1630 (173), până în ţinutul Arakanului, ca să ai de ales intre treizeci de găini pe patru reali sau o sută de ouă pe doi. E suficient să Le îndepărtezi de drumurile mari, să te înfunzi pe cărările de munte, să te afli în Sardinia, sau să te opreşti la un popas mai puţin frecventat de pe coasta Istriei. Pe scurt, viaţa pieţii atât de uşor de sesizat ascunde prea adesea istoricului o viaţă subiacentă, mediocră, dar autonomă, adesea autarhia sau tinzând să fie autarhică. Un alt univers, o altă economie, o altă societate, o altă cultură. Ue aici vine interesul unor încercări, ca cele făcute de Michel Morineau (174) sau Marco Cattini (175), 'care arată, şi unul şi celălalt, ce anume se întâmplă pe sub piaţă, ce scapă acesteia, şi măsoară, la urma urmei, locul autoconsumului rural. În ambele cazuri, demersul istoricului a fost acelaşi: o piaţă de grâne reprezintă, pe de o parte, spaţiul populat care depinde de această piaţă; pe de altă parte, cererea unei populaţii al cărei consum poate fi calculat după norme dinainte cunoscute. Dacă, pe deasupra, cunosc producţia locală, preţurile, cantităţile care se scurg pe piaţă, pe cele. Care se consumă pe loc şi pe cele care se exportă sau se importăj pot să-mi imaginez ce se întâmplă, sau trebuie să se întâmple, sub piaţă, dedesubtul ei. Ca să facă acest lucru, Michel Morineau a pornit de la un oraş mijlociu, Charleville; Marco Cattini, de la uu orăşel din Modenese, mult mai aproape de viaţa rurală, într-o regiune mai izolată-;

O cercetare în adâncime analoagă, dar prin alte mijloace, reuşeşte Yves-Marie Berce (176) în recenta sa teză despre revoltele ţărăneşti din Aqui-tania secolului al XVII-lea. În lumina acestor răscoale, el reconstituie mentalităţile şi motivaţiile unei populaţii care scapă prea adesea cunoaşterii istorice. În mod deosebit îmi place ceea ce spune el despre lumea violentă a cârciumilor de ţară, despre aceste vetre de explozie.

Pe scurt, drumul este deschis. Metodele, mijloacele, felurile de abordare pot varia (şi ştim de pe acum acest lucru), dar este limpede că nu vom avea o istorie completă, mai ales o istorie a satelor demnă de acest nume, dacă nu avem posibilitatea să prospectăm sistematic viaţa oamenilor sub etajul pieţii.

Prăvăliile

Prima concurenţă a pieţelor (dar schimbul trage ioloase de pe urma ei) a fost cea a prăvăliilor. Celule mărunte nenumărate, ele sunt o altă unealtă elementară a schimbului. Analogă şi diferită, căci piaţa este discontinuă, în timp ce prăvălia funcţionează fără întrerupere. Cel puţin în principiu, căci regula, dacă există vreo regulă, cunoaşte destule excepţii.

Se traduce, bunăoară prin „piaţă” cuvântul suk, specific oraşelor musulmane. Dar sukul nu este adesea decât o stradă mărginită de prăvălii, toate specializate în aceeaşi ramură de comerţ, cum an existat de altfel atâtea în toate oraşele Occidentului. La Paris, măcelăriile învecinate de la Saint-fitienne-du-Mont, jacă ^in secolul al Xll-lea, au făcut ca strada de la Montagne-Saint-Ge. Nevieve să capete numele de strada des Boucheries, strada Măcelăriilor (177). Tot la Paris, în 1656, „alături de osuarul de la Saint-Innocent… Îşi au prăvăliile toţi negustorii de fier, de alamă, de aramă şi de tinichea” (178). La Lyon, în 1643, „orătăniile se găsesc în prăvălii speciale, la Poulaillcrie, pe strada Saint-Jean” (179). Există şi străzi cu pră-

_ 4 mercieri… I bijutieri. Mătăsari '„ postăvari negustori * de pânzeturi

5. Madridul şi prăvăliile lui de lux

Capitală a Spaniei din 1560. Madridul a devenit un oraş strălucitor în secolul al XVIl-lea. Prăvăliile se înmulţesc. „i iuruj careului pe care-1 constituie Piaza Mayor, prăvăliile de lux sunt grupate după specialitatea lor, unele alături de altele.

După M. COPEIXA, A. MATH. LA TASCON, I.os Cinco Gremios mayores de Madrid, 1957. S ¦ valii de lux (vezi planul Madridului Ia p. 55), ca Merceria, din piaţa San Marco până la podul Rialto, în stare, cum spune un călător (1680) să dea o imagine măreaţă despre Veneţia (180), sau ca prăvăliile de pe malul de nord al Portului Vechi de la Marsilia unde se desfac mărfuri de Levant şi „cu vad atât de bun încât un spaţiu de douăzeci de picioare pătrate, notează preşedintele de Brosses, se închiriază cu cinci sute de livre” (181). Aceste străzi sunt un fel de pieţe specializate.

O altă excepţie de la regulă: în afara Europei apar două fenomene inedite. După spusele unor călători, Seciuanul, adică bazinul superior al

Yang Tse-kiangului, pe care colonizarea chine zească îl reocupă în foiţă în secolul al XVII-Iea, este o constelaţie de cătune dispersate, izolate, spre deosebire de China propriu-zisă, în care regula o constituie popularea concentrată: dar în mijlocul acestor aşezări răzleţe, se ridică, pe câte un Joc gol, grupuri de prăvălii mărunte, yao-tien, care joacă în aceste condiţii rolul de târg permanent (182).

Tot după spusele unor călători, aşa se întâmplă şi în insula Ceylon în secolul al XVII-lea: nu există târguri, ci prăvălii (183). Pe de altă parte, dacă revenim în Europa, ce nume să dăm barăci lor, dughenelor ridicate, ca vai de ele, chiar pe străzile Parisului, zadarnic interzise printr-o ordo nanţă, în 1776? Ele sunt tarabe volante ca în piaţă, dar la care vânzarea se face în fiecare zi, ca într-o prăvălie (184). Şi nu sinlem la capătul listei lucrurilor neclare, care nasc îndoială. Nu, pentru că, în Anglia, anumite localităţi comerciale, ca

Westerham, au şirul (row) lor de negustori de mărunţişuri şi de băcani, cu mult înainte de a avea o piaţă (185). Şi încă o dată nu, pentru că atâtea prăvălii se găsesc chiar în piaţă; piaţa se deschide, ele continuă să vândă. Tot aşa, să ai la halele din

Lille, de exemplu, un loc unde să vinzi peşte sărat sub negustorii de peşte proaspăt de mare, înseamnă să cumulezi piaţa şi prăvălia (186).!

Cu toate aceste incertitudini, evident, prăvălia se diferenţiază de piaţă, şi din ce în ce mai limpede o dată cu anii.

Atunci când, în secolul al Xl-lea, oraşele se nasc sau renasc în Occident şi când pieţele se reanimă, creşterea urbană stabileşte o distincţie netă între sate şi oraşe. Acestea concentrează în ele industria care se naşte şi, ca o consecinţă, mulţimea activă a meşteşugarilor. Primele prăvălii care apar de îndată sunt de fapt ateliere (dacă se poate spune aşa) de brutari, măcelari, ciubotari, cizmari, fierari, croitori şi alţi meseriaşi detailanţi. Xmeseriaş, la început, este obligat să iasă afară, să nu rămână în prăvălia lui, de care totuşi munca îl leagă „ca melcul de casa lui” (187), să se ducă să-şi vândă produsele în piaţă sau la hală. Autorităţile urbane, îngrijindu-se de apărarea consumatorilor, îi impun acest lucru, deoarece piaţa este mai uşor de supravegheat decât prăvălia, în care fiecare devine aproape propriul său stăpân (188). Dar, destul de timpuriu, meseriaşul vinde în prăvălia lui, se spunea „la fereastră”, în inter^ valul dintre zilele de piaţă. Această activitate alternă face astfel din prima prăvălie un loc de vânzare discontinuu, oarecum asemănător cu piaţa. La Evora, în Portugalia, prin 1380, măcelarul sortează carnea în prăvălie şi o vinde în piaţă, într-una din cele trei zile când aceasta este deschisă (189). Pentru un strasburghez este o surpriză să vadă pe măcelari, la Grenoble (1643), sortind şi vânzând carnea la ei, şi nu în hale, şi vânzând-o „în prăvălie ca celelalte mărfuri” (190). La Paris, brutarii vând pâine obişnuită sau de lux în prăvălie şi, în general, pâine neagră pe piaţă, miercurea şi sâmbăta (191). În mai 1718, încă un edict, derutează moneda şi mai mult (suntem în epoca aplicării sistemului lui Law): atunci, „brutarii, fie de teamă, fie din răutate, n-au mai dus la piaţă cantitatea obişnuită de pâine; la prânz, nu se mai găsea pâine în pieţele publice; lucrul cel mai rău e că, în aceeaşi zi, ei au scumpit pâinea cu doi ori Patru sous livra, până într-atâta e de adevărat, adaugă ambasadorul toscan (192) pe care îl luăm ca martor, că nu. Se află pe aici rânduiala bună pe care o găseşti prin alte părţi”.

Deci, primii care au avut prăvălie au fost meşteşugarii. „Adevăraţii” prăvăliaşi vin după aceea: ei sunt intermediarii schimbului; se strecoară între producători şi cumpărători, mărginindu-se să cumpere şi să vândă, fără a face cu mâna lor (sau, cel puţin, fără a face în întregime cu mâna lor) mărfurile pe care le oferă. Ei sunt, chiar de la intrarea în joc, asemenea negustorului capitalist pe care 1-a definit Marx, cel care pleacă de la banul B, achiziţionează marfa M, ca să revină în mod obişnuit la ban, pe schema BMB: „El nu se desparte de banii lui decât cu gândul ascuns de a pune din nou mâna pe ei”. În timp ce ţăranuî, dimpotrivă, cel mai adesea, vine să-şi vândă produsele pe piaţă pentru ca să cumpere imediat lucrurile de care are nevoie: el porneşte de la marfă şi ajunge din nou la ea, pe itinerarul MBM. Nici meşteşugarul, care trebuie să-şi cdute hrana la piaţă, nu rămâne în poziţia de deţinător de bani. Dar excepţiile sunt posibile.

Viitorul este al intermediarului, personaj aparte, şi, în curând, prezent, din abundenţă. Acest viitor ne preocupă mai mult decât nişte origini greu de descurcat, cu toate că procesul a fost probabil simplu: negustorii itineranţi, care au supravieţuit declinului Imperiului roman, au fost surprinşi, începând cu secolul al Xl-lea, şi fără îndoială mai devreme, de avântul oraşelor; unii dintre ei se sedentarizează şi se integrează meseriilor urbane. Fenomenul nu se situează la o dată exactă pentru o anume regiune. Nu, de pildă, în secolul al XIII-lea, în ceea ce priveşte Germania şi Franţa, ci începând din secolul al XIH-lea (193), cutare „pied poudreux”, „picior colbăit, plin de praf”, vântură-lume, încă din epoca lui Ludovic al XIII-lea, pune capăt vieţii lui rătăcitoare şi se aşază alături de meseriaşi, într-o dugheană asemănătoare cu dughenele lor, şi totuşi deosebită, această deosebire mărindu-se odată cu timpul. O brutărie din secolul al XVIII-lea este, cu foarte mici diferenţe, aproape acelaşi lucru cu o brutărie din ' secolul al XV-lea şi chiar cu una din secolul ante-ior Pe câtă vreme, între secolele al XV-lea şi a! XVllHea' prăvăliile negustoreşti şi metodele negustoreşti se transformă văzând cu ochii.

Cu toate acestea, negustorul prăvăliaş nu se desprinde de corporaţiile de meserii de la început, el rămânând pe locul pe care 1-a ocupat atunci când s-a încorporat universului urban. De la originile lui şi de la confuziile pe care acestea le atrag după ele, rămâne un fel de pată care îl marchează, încă prin 1702, un raport francez argumentează: Este adevărat, că negustorii sunt socotiţi ca primii dintre meşteşugari, oarecum peste ei, dar nimic mai mult„ (104). Este vorba, totuşi, de Franţa, unde chiar devenind „negociant„, negustorul nu rezolvă ipso fado problema rangului său social. Deputaţii comerţului se arată adine mâhniţi de această situaţie, chiar în 1788, şi constată că, încă la această dată, negocianţii sunt socotiţi ca. „ocupând una dintre clasele inferioare ale societăţii” (195). La Amsterdam, la Londra sau chiar în Italia nu s-ar putea vorbi în aceşti termeni (196).

La început, şi adesea pânâ în secolul al XlX-lea, prăvăliaşii vor fi vândut, fără deosebire, mărfuri de la prima, a doua sau a treia mână. Primul lor nume, cel obişnuit, mercier este revelator: el vine de la latinescul merx-mercis, marfă în general. Proverbul spune: „Mercier, prăvăliaş, vinde de toate şi nu face de niciunele”. Şi, ori de câte ori avem informaţii cu privire la fondul de marfă al acestor prăvălii, găsim în el mărfurile cele mai heteroclite, fie că e vorba de Paris, în secolul al XV-iea (197), de Poitiers (198), de Cracovia (199) sau de Frankfurt am Main (200), fie că este vorba, în secolul al XVIII-lea, de prăvălia lui Abraham Dent, shopkeeper la Kirkby Stephen. Mic orăşel din Westmorland, în Anglia de nord (201).

În prăvălia acestui băcan, ale cărui afaceri, datorită propriei sale arhive, le putem urmări între 1756 şi 1757, se vinde orice. In primul rând, ceai (negru sau verde) de diferite calităţi, cu pretori ridicate, fără îndoială, căci Kirkby Stephen, departe de ţărmul mării, nu profită de pe urma contrabandei; vin. Apoi zahărul, melasa vmul s. brandy-ui, berea, cidrul, orzul săpunul, creta negrul de fum, ceara, seu, nle tutunul Imnifle, migdalele şi stafidele „te mazărea, piperUl, condimentele obişnuite

Ls? L? KS în

Î găsesc din belşug pe piaţă.

6. Furnizorii mcrcierului Abraham Dent din Kirkby Stephen-Uiipă T. S. WILI. AN, Abraham Dent of Kirkby Stephen, 197,0, Furnizorii de mărfuri pentru prăvălie, 175Ş-1777. Cifrele arată numărul de furnizori din fiecare localitate.

' Cei mai mulţi clienţi sunt, logic, locuitorii ' micului oraş şi ai satelor învecinate. Furnizorii