Fernand Braudel

Cu toate acestea, pătrunderea portugheză nu rămâne limitată la liziera atlantică a posesiunilor spaniole. În 1590, un negustor portughez din Macao, Joăo da Gama (81), traversează Atlanticul şi acostează la Acapulco. De altfel, acest lucru a aduce numai belele. În acest timp la Mexico, la Lima, portughezii deschid prăvălii în care se vinde tot ce vrei, „de la diamant până la chimenul vulgar, de la negrul cel mai josnic până la perla cea mai preţioasă” (82), fără a socoti, adevărat lux într-un ţinut colonial, bunurile din patria îndepărtată: vin, ulei, făină de grâu, postavuri fine; pe deasupra mirodenii şi mătăsuri din Orient pe „are le aduce cu el marele negoţ din Europa sau din Filipine; pe deasupra, şi aici, o uriaşă contrabandă pe seama argintului din Peru, care este adevăratul motor al tuturor acestor afaceri (83). Chiar într-un oraş încă mărunt, cum este Santiago de Chile (cu, poate, 10 000 de locuitori în secolul al XVII-lea) iată un negustor portughez, Sebas-tian Duarte care, înainte de asta, a stat în Guineea aricană şi care, asociat cu un compatriot, Juan Bautista Perez, călătoreşte între 1626 şi 1633 până în Panama şi Cartagena Indiilor, cumpără acolo sclavi negri, felurite mărfuri, lemn preţios

— Fără acoperire, deşi de valori uriaşe, până la

13 000 de pesos (84).

Dar această măreţie nu durează decât o vreme. Aceşti prăvăliaşi portughezi, cămătari pe deasupra, se îmbogăţesc prea repede. Mulţimea din oraşe se răzvrăteşte uşor împotriva lor, ca la Potosi, încă din 1634 (85). Opinia publică îi acuză că sunt proaspăt creştinaţi – ceea ce este adesea adevărat; că în secret rămân credincioşi ritului iudaic

— Ceea ce este posibil. Inchiziţia se amestecă şi ea până la urmă şi o epidemie de procese şi de autodafeuri pune capăt acestei prosperităţi rapide.

Aceste din urmă evenimente sunt bine cunoscute: este vorba de procesele din Mexico de la 1646,

1647 şi 1648 sau de autodafeul din 11 aprilie 1649” în care figurează mai mulţi mari negustori de ori gine portugheză (86). Dar asta e o altă istorie.

Centrat pe Lisabona, întins pe cele două tărî-muri ale Atlanticului, cel african şi cel american, legat cu Pacificul şi cu Extremul Orient, sistemul portughez este o reţea uriaşă care ia un puternic avânt de-a lungul Lumii Noi în vreo zece sau douăzeci de ani. Această înflorire rapidă este prin forţa lucrurilor un fapt de importanţă internaţională. Fără el, poate că Portugalia n-ar fi fost „restaurată” în 1640, adică nu şi-ar fi redobândit independenţa faţă de Spania. Restaurarea nu poate fi, oricum, explicată integral prin prosperitatea zahărului brazilian, aşa cum se face de obicei. De altfel, nimic nu ne dovedeşte că „ciclul” (87) zahărului brazilian nu este şi el legat de această opulenţă negustorească. Şi nici că el n-a jucat un rol în gloria cam scurtă a reţelei sefarzilor, la Amsterdam, ca şi la Lisabona sau Madrid. Argintul clandestin din Potosi, datorită noilor creştini portughezi care îl împrumută pe Filip al IV-lea, regele Planetă, ar întâlni astfel argintul oficial, debarcat în bună regulă pe cheiurile Sevillei. Dar amplul şi fragilul sistem avea să dureze doar cî-teva decenii.

¦: V (

Reţele în conflict, reţele pe cale de dispariţie

Reţelele se completează, se asociază, îşi trec ştafeta, se şi înfruntă. A se înfrunta nu înseamnă întotdeauna a se distruge. Există „duşmani complementari”, există coexistenţe ostile, făcute să dureze. Faţă în faţă timp de secole, negustorii creştini şi negustorii din Siria şi din Egipt se înfruntă, este adevărat, dar fără ca balanţa să încline sPre unul din adversari, indispensabili unul celuilalt. Europeanul nu trece niciodată de oraşele de Pe liziera deşertului. Dincolo de ele, lumea caravanelor este domeniul rezervat al musulmanilor şi negustorilor evrei. Cu toate acestea, odată cu Cruciadele, Islamul pierde marea Interioară, o uriaşă S|iprafaţă de circulaţie.

F

Tot astfel, în vastul Imperiu turcesc, vene-ţienii sau raguzanii, cumpărători de pâslă din păr de capră, pe care documentele ni-i arată stabiliţi la Brusa sau la Ankara, sunt acolo o prezenţă discretă. Cea mai serioasă pătrundere occidentală în teritoriul turcesc se operează în folosul raguza-nilor, dar, în mare, ea nu depăşeşte peninsula Balcanică. Marea Neagră devine chiar, sau redevine odată cu secolul al XVI-lea, marele lac păzit de Istanbul şi nu se deschide din nou negoţului creştin decât la sfârşitul secolului al XVIII-lea, după cucerirea Crimeii de către ruşi (1783). În lăuntrul Imperiului turcesc, reacţia antioccidentală se produce în beneficiul negustorilor evrei, armeni şi greci.

Rezistenţe asemănătoare se întâlnesc şi în alte părţi. Începând din 1720, la Canton, Co-Hong-u [negustorilor chinezi este un fel de contra-Compa-nie a Indiilor (88). În India propriu-zisă, rezistenţa reţelei baniane – cine ar putea să creadă – supravieţuieşte ocupaţiei englezeşti.

Desigur, ostilitatea, ura întovărăşesc aceste rezistenţe şi aceste competiţii. Cel mai puternic reprezintă întotdeauna o ţintă de soi. Când Man-delslo (89) (1638) stă la Surat, el notează: „Fiind ei făloşi şi obraznici [musulmanii, adesea şi ei negustori] se poartă cu Ies Benjans [banianii] aproape ca şi cum aceştia ar fi robi şi cu dispreţ, la fel cum se face în Europa cu evreii, prin locurile prin care sunt îngăduiţi”. Schimbând locul şi epoca, în Occidentul secolului al XVI-lea, întâl-nim o aceeaşi atitudine faţă de genovezi, gata să înghită totul, după spusele lui Simon Ruiz şi ale prietenilor Iui (90), şi întotdeauna înţeleşi între ei să ducă de nas pe alţii. Sau faţă de olandezi, în secolul al XVII-lea. Mai târziu, faţă de engleziToate reţelele, chiar cele mai puternice, cunosc într-o bună zi reculuri, fluctuaţii. Şi orice slăbiciune a reţelei, la centrul ei, îşi face simţite consej cinţele în ansamblul poziţiilor pe care le ocupa şi, poate mai mult ca oriunde, la periferie. Acest lucru se produce în Europa odată cu ceea ce numii„, cu o formulă vagă şi discutabilă, decadenţa Ita* liei. Fără îndoială, „decadenţă” nu este cuvântul cel mai potrivit, dar, de la sfârşitul secolului al XVI-lea, Italia întâmpină complicaţii şi greutăţi; ea pierde atunci unele poziţii în Germania, în Anglia, în Levant. Fapte asemănătoare au loc în secolul al XVIII-lea, în spaţiul Balticii, o dată cu retragerea Olandei din faţa puterii crescânde a Angliei.

Dar acolo unde negustorii dominanţi dau înapoi, apar încetul cu încetul structuri de înlocuire. „Toscana franţuzească”, adică italienii aşezaţi în Franţa, se clatină prin preajma anului 1661, poate mai devreme, de la criza financiară din 1648; reţeaua olandeză în Franţa, puternic înrădăcinată, cunoaşte dificultăţi o dată cu începutul secolului al XVIII-lea. Şi, ca din întâmplare, tocmai prin 1720 (91), dată rotundă, negocianţii francezi din ce în ce mai numeroşi organizează înflorirea spectaculoasă a porturilor noastre, schiţează primele structuri capitaliste franceze de mare anvergură. Avântul negocianţilor francezi se datorează în parte unor elemente „indigene”, în parte unei ciudate reîmplantări de protestanţi, scoşi altădată din Franţa. Acelaşi fenomen de înlocuire se întrezăreşte în Germania, în folosul evreilor de curte; în Spania, o dată cu ascensiunea negustorilor catalani şi basci şi, de asemenea, cu ridicarea negustorilor madrileni din Cinco Gremios Mayores la rangul de creditori ai statului (92).

Aceste elanuri nu sunt posibile, evident, decât datorită creşterilor economice. Tocmai prosperitatea franceză, prosperitatea germană, prosperitatea spaniolă îngăduie'ân secolul al XVIII-lea noul avânt al unor cariere locale sau mai degrabă naţionale. Dar dacă n-ar fi avut loc în prealabil zdrobirea dominaţiilor negustoreşti străine, dezvoltarea din secolul al XVIII-lea s-ar fi desfăşurat, Şi în Franţa, şi în Germania, şi în Spania, în alt W, fără îndoială cu unele dificultăţi suplimentare.

Totuşi, o reţea activă care încearcă o înfrângere are întotdeauna tendinţa să-şi compenseze pierdeŢile. Înlăturată din cutare sau cutare regiune, ea

5 ÎŞi mută norocul şi capitalurile într-o alta. Cel puţin aşa se petrec lucrurile de fiecare dată atunci când este vorba de un capitalism puternic şi care a şi devenit foarte hrăpăreţ. Bunăoară de negustorii genovezi din Marea Neagră în secolul al XV-lea. Un sfert de secol după cucerirea Constantinopolului (1453), când turcii ocupă poziţiile lor din Crimeea şi mai ales importanta lor agenţie de la Caffa (1479) genovezii nu părăsesc dintr-odată inserţia lor din Levant: ei continuă să fie prezenţi, de pildă, la Chios până în 1566. Dar grosul activităţii lor se îndreaptă spre întărirea şi dezvoltarea reţelei deja existente a afacerilor din Occident, în Spania, în Maroc, curând mai apoi la Anversşi Lyon. Pierd un imperiu în est, construiesc un altul în vest. Tot astfel, atacat în oceanul Indian şi Insulinda, Imperiul portughez, rănit de moarte pe câmpul fostelor lui fapte de vitejie, se retrage, odată cu ultimii ani ai secolului al XVI-lea şi cu primii ani ai secolului al XVII-lea, spre Brazilia şi America spaniolă. Tot astfel, la începutul secolului al XVII-lea, în pofida restrângerii senzaţionale a activităţii marilor firme florentine, negustorii italieni găsesc o compensaţie, slabă dar sigură, a decepţiilor pe care le-a adus conjunctura de după 1600, în Europa centrală, în largul evantai de drumuri care se deschid pornind de la Veneţia (93). Nu este cu totul întâmplător că Bartolomeo Viatis (94), un bergamez, deci un supus ale Veneţiei, devine la Niirnberg unul din cei mai bogaţi negustori (sau chiar cel mai bogat) din oraşul său de adopţiune: că italienii devin deosebit de activi la Leipzig, la Niirnberg, la Frankfurt, la Amsterdam, la Hamburg; că mărfurile şi moda din Italia continuă să ajungă la Viena şi într-o măsură şi mai mare în Polonia, prin releele active ale Cracoviei şi Liovului. Corespondenţa păstrată în arhivele poloneze (95) semnalează, în secolul al XVII-lea, negustori italieni în oraşele şi târgurile Poloniei. Ei sunt destul de numeroşi încât oricine poate să-i bage de seamă, aşa cum o dovedeşte această istorioară: în 1643, un soldat spaniol este trimis ca mesager în Ţările de Jos pentru a aduce de acolo reginei Poloniei, la Varşovia, nişte daruri' dantele şi o păpuşă îmbrăcată după moda din Franţa, pe care chiar ea o ceruse „pentru ca croitorii din slujba sa să-i facă veşminte după această modă, câtă vreme moda din Polonia o scârbea şi nu era pe gustul său”. Curierul soseşte, este tratat ca un ambasador. „Faptul că ştiam latina, mărturiseşte el, m-a ajutat destul de bine, căci altmin-terea n-aş fi înţeles nici o vorbă din limba lor. Şi ei nu ştiu din limba noastră decât atât cât să-ţi arate cele cuvenite domnilor (dar senoria), după obiceiul din Italia, căci se află mulţi negustori italieni în această ţară”. Pe drumul de întoarcere, el se opreşte la Cracovia, oraşul „în care se încoronează Regii Poloniei”şi semnalează şi acolo „mulţi negustori italieni care fac negoţ înainte de toate cu mătăsuri” în acest mare centru comercial. Mărturie măruntă, fără îndoială, dar semnificativă (96).

Minorităţi cuceritoare

Exemplele de mai înainte semnalează apartenenţa frecventă a marilor negustori, stăpâni de circuite şi reţele, la minorităţi străine, fie prin naţionalitate (italienii în Franţa lui Filip cel frumos şi a Iui Francisc I sau în Spania lui Filip al II-lea), fie prin confesiunea religioasă specifică -bunăoară evreii, armenii, banianii hinduşi, parşii, rascolnicii în Rusia sau copţii creştini în Egiptul musulman. Care este cauza acestei tendinţe? Este limpede că orice minoritate are o înclinaţie naturală spre coeziune, spre într-ajutorare, spre autoapărare; în străinătate, un genovez este complice cu un genovez, un armean cu alt armean. Charles Wilson (într-un articol apărut recent) pune în lumină, cu o oarecare doză de amuzament, intruzia uimitoare în cele mai mari afaceri londoneze a hughenoţilor francezi în exil, cărora li s-a subliniat mai ales rolul de difuzori ai unor tehnici artizanale. Dar, în capitala engleză, ei au format întotdeauna, Şi încarnai formează, un grup compact şi care ţine Pizmaş la identitatea sa. Pe de altă parte, omino-' ritate capătă cu uşurinţă sentimentul că este oprimată, că nu este iubită de către majoritate, ceea ce o scuteşte să aibă prea multe scrupule faţă de aceasta. Este acesta felul de a fi al unui perfect „capitalist”? Gabriel Ardant (97) poate să scrie: „Homo oeconomicus (el înţelege prin aceasta pe omul întru totul câştigat de sistemul capitalist) nu are sentimente de afecţiune pentru aproapele său. El nu vrea să aibă în faţa sa altceva decât alţi agenţi economici, cumpărători, vânzători. Oameni care dau cu împrumut, creditori, cu care, în principiu, are relaţii pur economice”. In acelaşi sens, Sombart atribuie superioritatea evreilor în formarea „spiritului capitalist” faptului că prescripţiile religioase iudaice le îngăduie faţă de „goi-mi” ceea ce îi opresc să facă faţă de coreligionari.

Dar explicaţia cade de la sine. Nu cumva chiar jocul social, într-o societate care are propriile ei interdicţii, care socoteşte ilicite practicile cămătăriei şi chiar pe cele ale banului – izvorul atâtor averi, şi nu numai negustoreşti – îi închide pe „anormali” în perimetrul sarcinilor neplăcute, dar necesare ansamblului societăţii? Dacă e să-1 credem pe Alexandre Gerschenkorn (98), tocmai acest lucru s-a întâmplat în Rusia cu ereticii ortodocşi care sunt rascolnicii. Rolul lor poate fi comparat cu cel al evreilor sau armenilor. Dacă nu s-ar fi aflat acolo, n-ar fi trebuit oare să fie inventaţi? „într-o ţară, evreii sunt la fel de trebuincioşica brutarii”, exclamă patricianul veneţian Marin Sanudo, indignat de ideea unor măsuri îndreptate împotriva lor (99).

În discuţia acestui caz, ar fi mai bine să vorbim despre societate decât despre „spirit capitalist”. Conflictele politice şi pasiunile religioase din Europa medievală şi modernă au exclus din comunităţile lor numeroşi indivizi din care au făcut în străinătate, unde i-a purtat exilul, minoritari. Oraşele italiene sunt asemenea oraşelor greceşti din epoca clasică, nişte cuiburi de viespi certăreţe: există cetăţeni care trăiesc între zidurile cetăţii şi exilaţi – categorie socială atât de răspândită încât a căpătat un nume generic: aceştia sunt fuoruscitiEi îşi păstrează bunurile, legăturile de afaceri, până în inima oraşului care îi goneşte, pentru ca într-o bună zi să-i primească iar: aceasta e istoria a nenumărate familii genoveze, florentine, lucane. Nu sunt împinşi astfel pe drumul pricopselii aceşti fuorusciti, mai ales dacă sunt negustori? Marele comerţ este „comerţul la distanţă”. Ei sunt condamnaţi să-1 facă. Bunăoară, în 1339, un grup de nobili din Genova nu acceptă guvernul popular care se instaurează odată cu dogii zişi perpetui şi părăsesc oraşul (100). Aceşti nobili exilaţi sunt nobili vecchi, în timp ce nobilii rămaşi sub câr-muirea populară sunt nobili novi – ruptura se menţine, chiar după întoarcerea exilaţilor în oraş. Şi, ca un făcut, nobili vecchi au devenit, şi de departe, patronii marilor afaceri cu străinătatea.

Alţi exilaţi: maranii spanioli sau portughezi care, la Amsterdam, se reîntorc la iudaism. Exilaţi notorii şi ei: protestanţii francezi. Desigur, nu revocarea edictului de la Nantes, din 1685, a creat ex nihilo Banca protestantă, devenită apoi stăpâna economiei franceze, dar ea i-a asigurat înflorirea. Aceşti fuorusciti de un tip nou au păstrat legăturile lor în interiorul regatului, până în inima lui, la Paris. Ei au reuşit probabil, nu o singură dată, să-şi transfere în străinătate o parte însemnată a capitalurilor rămase în urma lor. Şi, asemeni nobililor vechi, într-o bună zi. au revenit în forţă.

O minoritate, în definitiv, este o reţea parcă dinainte construită şi construită solid. Italianul care vine ia Lyon nu are nevoie ca să se aşeze acolo decât de o masă şi de o foaie de hârtie, ceea ce îi miră pe francezi. Dar lucrurile stau aşa pentru că el are pe piaţă asociaţi fireşti, informatori, cauţiuni şi corespondenţe în diferite pieţe ale Europei. Pe scurt, tot ceea ce constituie creditul unui negustor, pentru câştigarea căruia el pierde adesea ani şi ani. Tot astfel, la Leipzig sau Viena – în aceste oraşe care, la marginile Europei de Populare densă, stârnesc avântul din secolul al XVIII-leanu se poate să nu fii izbit de succesul negus-85 torilor străini, oameni din Ţările de Jos, refugiaţi francezi după revocarea edictului de la Nantes (primii ajung la Leipzig în 1688), italieni, savo-yarzi, oameni din Tirol. Nu există excepţii sau aproape că nu există: străinul are norocul de partea lui. Originea îl leagă de oraşe, de pieţe, de ţări îndepărtate care îl aruncă dintr-odată în comerţul la distanţă, în comerţul cel mare. Ar fi prea frumos, dar nu trebuie oare să socotim că „orice nenorocire e bună la ceva”?

Ii >}

PLUS-VALOAREA COMERCIALĂ, OFERTA ŞI CEREREA

Reţelele şi circuitele schiţează un sistem. Asemeni ansamblului de şine., a reţelei electrice de cale ferată, a materialului rulant, a personalului de deservire. Totul este orânduit în vederea mişcării. Dar mişcarea se dovedeşte a fi o problemă în sine.

Plus-valoarea comercială

Cu totul evident, pentru ca să se deplaseze, marfa trebuie să-şi sporească preţul în cursul călătoriei. Aş numi acest lucru plus-valoarea comercială. Avem a face cu o lege fără excepţie? Da, sau aproape. La sfârşitul secolului al XVI-lea, moneda spaniolă „de opt” valorează 320 de reis în Portugalia şi 480 de reis în India (101). La sfârşitul secolului al XVII-lea, o vara de etamină costa în fabricile din Man 3 reali, în Spania 6, în America 12(102). Şi aşa mai departe. De unde, în anumite locuri date, preţul uimitor al mărfurilor rare care vin de departe. Prin 1500, în Germania, o livră de şofran (italian sau spaniol) costă tot atâta cât un cal, o livră de zahăr tot atâta cât trei purcei de lapte (103); în Panama, în 1519, un cal valorează 24 de pesos şi jumătate, un sclav indian 30 de pesos, un burduf de vin 100 de pesos… (104). La Marsilia, în 1248, 30 de metri de postav din Flandra fac de două până la de patru ori preţul unui sclav sarazin (105). Dar încă Pliniu cel Bătrân semnala că produsele indiene, piperul sau mirodeniile, sunt vândute Ia Roma cu de o sută de ori mai mult decât preţul lor iniţial (106). Este limpede că, pe un asemenea traseu, trebuie să intervină profitul pentru ca circuitul să fie stimulat, să angajeze cheltuielile propriei sale mişcări. Căci la preţul de cumpărare al unei mărfi se adaugă preţul transportului ei, iar acesta era până mai ieri deosebit „'de oneros. Postăvurile cumpărate în 1318 şi 1319 la târgurile din Champagne, aduse până la Florenţa, plătesc pentru transport, inclusiv taxele, ambalajul şi alte cheltuieli (este vorba de şase partide): 11,8012,53; 15,96; 16,0o; 19,21; 20,34% din preţul de cumpărare, din „primo costo„ (107). Pe un acelaşi traseu şi pentru mărfuri identice aceste cheltuieli variază de la simplu la dublu. Ba încă aceste procentaje sunt relativ scăzute: stoâele, marâă scumpă, au, în plus, şi greutate mică. O marfă grea şi ieâtină – grâu, sare. Lemn. Vin – nu circulă, în principiu, pe itinerare terestre, în aâara cazurilor de necesitate absolută, şi în acest caz necesitatea se plăteşte peste costul transportului. Vinul de Chianti, cunoscut sub această denumire încă în 1398, este un vin ieâtin, un „povero„, care costă un îiorin hectolitrul (vinul de Malvasia îacedelalO la 12 fior ini). Transportat de la Greve la Florenţa (27 km), preţul său creşte cu 25-40%; dacă această călătorie s-ar prelungi până la Milano, preţul s-ar întrei (108). Prin 1600, transportul unui butoi de vin de la Vera Cruz la Mexico îace tot atât cât preţul lui de cumpărare la Sevilla (109). Şi mai târziu, pe vremea lui Cantillon, „drumul vinurilor din Bourgogne la Paris costă adesea mai mult decât costă chiar vinul la iată locului” (110).

Am insistat în primul volum al acestei lucrări asupra obstacolului pe care-l reprezintă un sistem de transport totdeauna oneros şi lipsit de supleţe. Federico Melis (111) a demonstrat că, în secolele al XlV-lea şi al XV-lea, s-a îăcut totuşi enorm de mult pentru transporturile maritime, prin mărirea corpului navei, şi deci a calelor, şi prin aplicarea unor tariâe progresive care tind să se stabilească ad valorem: mărfurile preţioase plătesc astâel, în parte, pentru mărfurile obişnuite. Dar practica aceasta se generalizează cu încetul. La Ly on, în secolul al XVI-lea, preţul transportului pe drum de uscat se calculează după greutatea mărfii (112)-

Oricum, din punctul de vedere al negustorului) problema rămâne neschimbată: trebuie ca marfa care vine spre el, cu un velier de transport, într-u„ car sau pe spinarea unei vite, să se valorifice la capătul cursei astfel încât ea să poată acoperi, în afară de cheltuielile artificiale ale operaţiei, preţul de cumpărare, la care se adaugă preţul transportului, Ia care se mai adaugă şi câştigul pe care îl aşteaptă negustorul, Dacă n-ar fi aşa, la ce bun să-şi rişte banii şi truda? Marfa izbuteşte să facă lucrul acesta, mai uşor sau mai puţin uşor. Evident, „mărfurile regale„ – aşa numeşte Simon Ruiz piperul, mirodeniile, cârmâzul, noi am zice că şi monedele de opt – nu pun probleme: călătoria este lungă, dar profitul este sigur. Dacă nu-mi convine cursul lor, aştept; puţină răbdare şi totul se rânduieşte cum trebuie, căci cumpărători se găsesc ca să zicem aşa totdeauna. Fiecare regiune, fiecare epocă a avut „mărfurile ei regale”, făgăduind, mai mult decât altele, plus-valoare comercială.

Călătoriile lui Giambattista Gemelli Careri, a căror lectură este, din mai multe motive, pasionantă, ilustrează de minune această regulă. Acest napolitan care face, în 1694, ocolul pământului, pentru plăcerea lui mai mult decât pentru câştig, găseşte o soluţie pentru acoperirea cheltuielilor lungului său itinerar: el cumpără într-un loc mărfurile despre care ştie că se pot vinde foarte bine în locul unde urmează să ajungă. La Bander Abbas, în golful Persic, încarcă „vin, vinars, curmale şi […] toate fructele Persiei care se duc în Indii uscate sau păstrate la oţet […] din care se scoate un mare câştig” (113); îmbarcându-se pe ga-Honul de Manila pentru Noua Spanie se aprovizionează cu argint viu chinezesc: „se scoate 300 la sută câştig”, mărturiseşte el (114). Şi aşa mai departe. Călătorind odată cu stăpânul ei, marfa devine pentru acesta un capital care se fructifică la fiecare pas, îi plăteşte cheltuielile de deplasare Şi îi asigură chiar, atunci când ajunge la Neapole, beneficii substanţiale. Francesco Carletti (115), care, în 1591, cu aproape un secol mai devreme, face şi el ocolul pământului, alege ca primă miză 53 comercială nişte sclavi negri, „marfă regală”, cumpăraţi în insula Săo Tome şi vânduţi apoi la Cartagena Indiilor.

Pentru mărfurile obişnuite, evident, lucrurile nu merg chiar atât de lesne: operaţia comercială nu este fructuoasă decât cu preţul a mii de precauţii. Teoretic, totul este simplu, cel puţin pentru un economist ca abatele Condillac (116): regula bună a schimbului la distanţă este să pui în comunicaţie o piaţă în care un anumit bun se găseşte din belşug cu o piaţă în care acelaşi bun este rar. In practică, pentru a stăpâni aceste condiţii, trebuie să fii pe cât de prudent, pe atâta de informat. Corespondenţa comercială o dovedeşte cu prisosinţă.

Suntem în aprilie 1681, la Livorno, în prăvălia lui Giambattista Sardi (117), Livorno, port de primă importanţă al Toscanei, este larg deschis spre Mediterana şi spre întreaga Europă, cel puţin până la Amsterdam. În acest ultim oraş, Benjamin Burlamacchi, de baştină din Lucea, conduce un contor care se ocupă de mărfuri din Baltica, din Rusia, din Indii şi din alte părţi. În momentul în care se înfiripă corespondenţa dintre cei doi negustori, tocmai a sosit o flotă a Companiei Indiilor orientale, făcând să scadă preţul scorţişoarei. Livornezul se gândeşte la o afacere cu această „marfă regală”. El îi scrie, plin de planuri, lui Burlamacchi, îl lămureşte că doreşte s-o facă „pe socoteala lui”, adică nu în tovărăşie cu corespondentul său. Până la urmă, afacerea eşuează şi Sardi. Gata de data aceasta la o tovărăşie cu Burlamacchi, nu vede decât o singură marfă care să poată fi adusă cu folos de la Amsterdam la Livorno, vachette, adică piei fine ruseşti, ce aveau să inunde curând pieţele Italiei. În acest an 1681, ele sunt deja co-tale în mod regulat la Livorno, unde vin câteodată direct de la Arhanghelsk, împreună cu butoaie de icre negre. Dacă aceste piei sunt „de culoare frumoasă, şi pe dinafară şi pe dinlăuntru, mari, subţiri şi nu întrec greutatea de 9 până la 10 livre la Florenţa”, atunci Burlamacchi să încarce un oarecare număr de piei pe două corăbii (aşa fel ca _ riscurile să se împartă), corăbii „de buona difesa, 1 che venghino con buon convoglio”, şi să facă acest lucru înainte de închiderea hibernală a navigaţiei din nord. Pieile, care la Amsterdam se vând cu 12, sunt cotate Ia 26 1/2 şi 28 pe piaţa livorneză, deci la mai mult decât dublu. Ar trebui, scrie Sardi, ca preţul de revenire la Livorno să nu depăşească 24: el contează astfel pe un câştig de 10%. Şase