Avocaţii ca profesionişti şi cetăţeni: Roluri şi responsabilităţi esenţiale în secolul al xxi-lea

[Sub antetul Harvard Law School – Facultatea de Drept, Universitatea Harvard]

Centrul de Cercetare privind Profesia de Avocat]

Avocaţii ca profesionişti şi cetăţeni: Roluri şi responsabilităţi esenţiale în secolul al XXI-lea

Ben W. Heineman, Jr. William F. Lee David B. Wilkins

Autori

Ben W. Heineman, Jr.

William F. Lee

şi David B. Wilkins

Publicat de Centrul de Cercetare privind Profesia de Avocat,

Facultatea de Drept, Universitatea Harvard

CUPRINS

I. INTRODUCERE 5

II. CADRU 10

A. Tehnicieni experimentaţi, sfătuitori înţelepţi şi lideri de fapt 10

B. Cele patru responsabilităţi etice 13

C. Competenţe „complementare”: dincolo de „fundament” 15

III. CONTEXT 19

A. Importanţa societăţilor multinaţionale, a marilor firme de avocatură şi a facultăţilor de drept de renume 19

B. Schimbările produse pe piaţă 20

IV. OPINII REFERITOARE LA DEPARTAMENTELE JURIDICE 26

A. Responsabilităţi în interiorul corporaţiei 27

1. Susţinerea creării de către directorul executiv a unei culturi a integrităţii 27

2. Soluţionarea tensiunilor dintre partener şi gardian 28

3. Obligaţii referitoare la nevoile profesionale şi personale ale avocaţilor angajaţi 29

B. Luarea deciziilor în mod etic cu privire la chestiunile care privesc părţile interesate 31

C. Relaţiile cu firmele de avocatură şi responsabilităţile acestora 33

1. Tinerii avocaţi colaboratori 34

2. Solicitări de opinii ferme cu privire la „ceea ce este just” 35

3. Promovarea diversităţii în cadrul firmelor de avocatură 35

4. Îmbunătăţirea sistemului de justiţie 35

5. Concurenţă sau cooperare: alianţă strategică 36

6. Linii directoare mai vaste adresate consilierilor/furnizorilor externi 37

D. Responsabilităţi faţă de societate: civism corporativ şi politici publice 38

E. Obstacole 40

A. Echilibrul istoric dintre latura „utilitară” şi cea „comercială” 43

B. Consecinţele unei supra-accentuări a profiturilor pe termen scurt 46

C. Găsirea unui nou echilibru: rolul conducerii firmelor în dezvoltarea dimensiunii utilitare a profesiei de avocat 47

1. Reatribuirea responsabilităţii firmelor de avocatură faţă de parteneri 50

2. Tineri avocaţi 51

3. Conformitate 53

4. Reatribuirea responsabilităţii firmelor de avocatură faţă de clienţi/persoane interesate 53

5. Reatribuirea responsabilităţilor firmelor de avocatură faţă de sistemul juridic 55

6. Reatribuirea responsabilităţilor mai generale ale firmelor de avocatură faţă de societate 56

D. Obstacole 57

A. Pregătirea studenţilor pentru responsabilităţile lor etice în calitate de tehnicieni, ssfătuitori şi lideri 60

1. Învăţarea directă despre rolurile, instituţiile şi competenţele avocaţilor 60

2. De la teorie la practică 63

3. Între profesionalism şi profesorat 65

4. Anul trei de facultate 67

5. Procesul de plasare 70

B. Obligaţii faţă de statul de drept şi faţă de legătura dintre drept şi societate 71

C. Obligaţii ale Facultăţii de Drept 73

D. Stabilirea consensului – în timp ce plata se face în avans 75

A. Colaborare 78

B. Paşii următori 79

DESPRE AUTORI 81

DESPRE BEN W. HEINEMAN, JR. 81

DESPRE WILLIAM F. LEE 82

DESPRE DAVID B. WILKINS 83

DESPRE FELICIA H. ELLSWORTH 84

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ 85

I. INTRODUCERE

I. INTRODUCERE

Eseul de faţă prezintă o viziune practică a responsabilităţilor avocaţilor, din perspectivă profesională, dar şi cetăţenească, la începutul secolului al XXI-lea. În principal, scopul acestuia constă în definirea şi prezentarea celor patru responsabilităţi etice pe care le considerăm de importanţă fundamentală pentru avocaţi, în rolurile esenţiale pe care aceştia le au, de experţi tehnici, sfătuitori înţelepţi, dar şi lideri de fapt: responsabilităţile faţă de clienţi şi persoanele interesate; responsabilităţi faţă de sistemul judiciar; responsabilităţi faţă de propriile instituţii; şi responsabilităţi faţă de societate în ansamblu. Atenţionăm că, în această epocă, ar trebui să se acorde atenţie egală dimensiunii etice a profesiei de avocat – care trebuie subliniată şi integrată în – modificările economice, politice şi culturale semnificative ce afectează instituţiile juridice fundamentale şi persoanele şi instituţiile pe care avocaţii le deservesc.

Am optat pentru elaborarea acestui eseu sub formă de declaraţie comună din partea unui fost director de departament juridic al unei corporaţii cu prezenţă mondială, a unui fost avocat asociat coordonator al unei societăţi internaţionale de avocaţi şi a unui profesor de disciplină juridică la o facultate de drept de mare prestigiu. Prin urmare, ne vom concentra analiza pe patru obligaţii etice ale instituţiilor pe care le cunoaştem îndeaproape – departamente juridice din cadrul corporaţiilor, mari societăţi de avocaţi şi facultăţi de drept de renume – şi pe legăturile importante ce există între acestea. În acelaşi timp, sperăm că atât cadrul etic pe care îl propunem, cât şi angajamentul nostru faţă de o responsabilitate comună de punere a acestuia în practică, vor avea răsunet în multe alte medii importante în care îşi desfăşoară activitatea avocaţii. Cele patru obligaţii sunt, în opinia noastră, esenţiale pentru ceea ce înseamnă să fii avocat, în ciuda faptului că expresia practică a acestor responsabilităţi va diferi, fără îndoială, în funcţie de context şi va impune o colaborare nouă şi mai intensă, care va depăşi multe dintre limitările tradiţionale ale profesiei de avocat.

În paginile următoare, vom ţine cont de schimbările dramatice produse atât la nivelul profesiei de avocat, cât şi în societate, care îngreunează îndeplinirea viziunii noastre – sau a oricărei alta – etice asupra profesiei de avocat, cu atât mai mult în această epocă. Există un consens larg răspândit în sensul că profesia de avocat trece printr-o epocă de tensiune şi tranziţie; modelele economice ale acesteia sunt puse la încercare; conceptele referitoare la unicitatea profesională sunt înguste şi depăşite; astfel încât, drept consecinţă, imperativele sale etice s-au estompat, iar sursele sunt identificate în mod greşit. De asemenea, vom avea în vedere faptul că vor exista persoane reticente la invitaţia de a analiza şi identifica soluţii la o mare varietate de aspecte etice pe care le aducem în prim plan într-o perioadă în care majoritatea premiselor economice tradiţionale ale profesiei de avocat sunt puse la îndoială. Cu toate acestea, nu suntem de acord cu ideea că există un conflict inerent şi de nedepăşit între perspectiva „comercială” şi cea „utilitară”. Dimpotrivă, suntem de părere că, deşi în mod cert sunt necesare anumite compromisuri în alocarea resurselor, recunoaşterea adecvată a fiecăreia dintre cele patru responsabilităţi etice pe care le explorăm este, în ultimă instanţă, esenţială pentru sustenabilitatea perspectivei „comerciale” – indiferent dacă aceasta se referă la „activitatea comercială” a societăţilor, a firmelor de avocatură sau a facultăţilor de drept, sau, în sens mai larg, la sanitatea sistemului economic şi politic în general. Prin urmare, sperăm că eseul de faţă va stimula o discuţie integrată în rândul categoriei mai largi de factori ce deţin un interes în viitorul profesiei de avocat, nu doar cu privire la aspectele economice presante întâlnite în marile instituţii juridice, ci şi în legătură cu aspectele la fel de importante din materia responsabilităţilor etice.

Eseul de faţă este împărţit în şase părţi.

Partea a II-a prezintă cadrul general. În această secţiune, sunt detaliate şi explicitate cele trei roluri fundamentale ale avocaţilor, de tehnicieni experimentaţi, sfetnici înţelepţi şi lideri de fapt. Această parte descrie sursele şi definiţiile generale ale celor patru responsabilităţi ce revin avocaţilor: responsabilităţile faţă de clienţi şi persoanele interesate; responsabilităţile faţă de sistemul judiciar; responsabilităţi faţă de propria instituţie; precum şi responsabilităţile faţă de societate în întregime. În vederea îndeplinirii eficiente a acestor responsabilităţi, se argumentează că avocaţii trebuie să deţină nu doar competenţe juridice „fundamentale”, ci şi competenţe „complementare”, care includ o viziune largă, cunoştinţe şi aptitudini organizatorice care, deşi nu caracterizează exclusiv pe avocaţi, sunt esenţiale pentru rolurile de sfătuitor şi lider. Această Parte descrie, prin urmare, modul în care cadrul eseului nostru depăşeşte limitele normelor etice formale ale profesiei şi reprezintă provocări pentru avocaţi, atât în poziţia de profesionişti, cât şi de cetăţeni.

Partea a III-a descrie contextul analizei noastre. Fără a minimiza importanţa profundă a celorlalte entităţi, se explică faptul că au fost alese mari corporaţii, societăţi de avocaţi şi facultăţi de drept ca punct central al analizei noastre, prin prisma influenţei acestora în stabilirea normelor aplicabile avocaţilor, a rolului pe care acestea îl deţin în educarea de consilieri şi lideri la toate nivelurile societăţii şi a poziţiei lor în percepţia publică asupra profesiei de avocat. Această parte descrie ipotezele luate în calcul cu privire la forţele la scară largă ce transformă premisele economice ale acestor instituţii. Printre acestea se numără concurenţa tot mai acerbă, costurile, dezvoltarea tehnologică şi transparenţa - şi, în cazul societăţilor şi al firmelor, concentrarea nejustificată pe maximizarea profitului pe termen scurt şi a profiturilor pe partener. Toţi aceşti factori au o şi mai mare pondere în contextul globalizării. O dimensiune contextuală finală este compusă din costul şi paradoxul reglementării profesiei de avocat: majorarea costurilor implicate în a deveni avocat, concomitent cu reducerea concurenţei din partea altor furnizori mai eficienţi şi mai eficace de servicii juridice şi auxiliare. În acelaşi timp, deşi vom ţine cont de faptul că eforturile în sensul îndeplinirii celor patru responsabilităţi vor necesita alocarea de resurse şi realizarea de compromisuri, susţinem opinia potrivit căreia construirea unui parteneriat nou, contemporan între dimensiunea „utilitară” şi cea „comercială” este esenţială pentru succesul, sustenabilitatea şi durabilitatea acestor instituţii.

Partea a IV-a se concentrează pe departamentele de drept corporativ. Ca urmare a tendinţelor majore înregistrate în ultimele decenii – directorul departamentului juridic activând drept consilier senior în cadrul consiliilor de conducere şi al directorului executiv (CEO), precum şi înclinarea inversă a pârghiei de putere în ceea ce priveşte banii şi mandatele dintre firmele de avocatură externe înspre departamentele juridice interne – directorul departamentului juridic şi avocaţii interni au o obligaţie specială de a acorda o relevanţă practică celor patru responsabilităţi de la nivelul marilor corporaţii. Tema centrală a acestei Părţi este că scopul corporaţiilor, în special al celor transnaţionale, constă în fuziunea dintre marea performanţă şi marea integritate. Integritatea este definită ca fiind catalizatorul respectării stricte a regulilor formale, determinând standarde etice obligatorii, încurajând o politică publică echilibrată şi procese politice corecte, insuflând valori precum cinstea, sinceritatea, corectitudinea şi încrederea în angajaţi. Directorul departamentului juridic ar trebui, în acelaşi timp, să aibă un impact ce depăşeşte legea şi care include etica, buna reputaţie şi riscul geopolitic şi ar trebui să acţioneze ca expert, sfătuitor şi lider, să consilieze comitetul de conducere şi liderii de afaceri, pentru a fundamenta o cultură a integrităţii la nivelul instituţiei. Directorul departamentului juridic şi toţi avocaţii interni ar trebui să aspire la statutul de „avocaţi-persoane de stat” care pun, în primul rând, întrebarea „este legal?”, iar în final întrebarea „este just?” şi să găsească o soluţie pentru conflictul central dintre a fi simultan un partener al liderului de afaceri, dar şi ultimul gardian al integrităţii corporaţiei. Avocaţii interni au rolul specific de a identifica, a analiza şi a recomanda acţiuni care au legătură cu salariaţii societăţii, dar şi cu alte persoane interesate, ce depăşesc sfera stabilită prin normele juridice şi contabile formale şi care soluţionează numeroase aspecte etice cu care sunt confruntate companiile multinaţionale în situaţii schimbătoare. În sfârşit, avocaţii interni trebuie să admită că au o responsabilitate comună – şi obligaţia de a împărţi cheltuielile – cu firmele de avocatură, în vederea asigurării de experienţe solicitante şi instruire pentru tinerii avocaţi. Mai mult, trebuie să îşi utilizeze influenţa (de exemplu, prin noi orientări privind furnizarea) pentru a încuraja firmele de avocatură să se alăture companiilor în eforturile acestora de a gestiona aspecte esenţiale, precum serviciile pro bono, diversitatea şi reformele necesare în sistemul judiciar, atât în ţările de origine, cât şi în străinătate, prin acordarea unei atenţii speciale acestor aspecte în conservarea clientelei.

Partea a V-a analizează firmele de avocatură şi dezechilibrul existent între latura „utilitară” şi cea „comercială” ce rezultă dintr-o viziune distorsionată asupra economiei pe termen scurt. Nu există nicio îndoială că profesia a beneficiat ca urmare a unei transparenţe crescânde cu privire la activitatea operaţională a firmelor şi concurenţa tot mai acerbă existentă între firme. Cu toate acestea, accentul neobosit pe succesul economic pe termen scurt a avut o influenţă negativă asupra culturii şi integrităţii instituţionale a firmelor; pregătirea, mentoratul şi dezvoltarea tinerilor avocaţi; posibilitatea firmelor şi a avocaţilor membri de a deservi categoria persoanelor sărace sau defavorizate; şi posibilitatea firmelor şi a avocaţilor acestora de a dedica timp profesiei şi nevoilor mai largi ale societăţii. Solicităm o rebalansare a obiectivelor, uneori conflictuale, a succesului „economic” şi „profesional”. Această repunere în balanţă va presupune talent de lider şi viziune, care va (1) afirma prioritatea excelenţei şi a calităţii asupra numărului de ore facturate; (2) trasa o viziune şi va construi o cultură ce revitalizează şi restaurează ţesătura instituţională a firmelor de avocatură; (3) statua angajamentul pentru un mentorat însemnat şi dezvoltarea tinerilor avocaţi; (4) afirma angajamentul faţă de profesia de avocat, inclusiv servicii pro bono şi „supremaţia legii” (statul de drept); şi (5) afirma rolul avocaţilor de arhitecţi ai unei democraţii constituţionale funcţionale. Această repunere în balanţă nu va fi facilă şi va impune respectarea unor obiective şi valori pe termen lung, chiar în detrimentul profitului economic pe termen scurt.

În Partea a VI-a, ne vom concentra atenţia pe implicaţiile acestui cadru în contextul unora dintre cele mai renumite facultăţi de drept. Vom porni de la premisa că facultăţile de drept joacă un rol critic – dar nu exclusiv – atât în educarea studenţilor, pentru a deveni tehnicieni experimentaţi, sfătuitori înţelepţi şi lideri abili, cât şi în producerea de cunoştinţe cu privire la lege şi la instituţiile legii (inclusiv cu privire la profesia de avocat în sine), dar şi în relaţia dintre aceste instituţii şi sanitatea şi bună-starea societăţii în ansamblu. Pentru îndeplinirea acestui dublu obiectiv – şi pentru găsirea echilibrului adecvat dintre acestea – facultăţile de drept ar trebui să reanalizeze modul în care educă studenţii în vederea provocărilor cu care aceştia vor fi confruntaţi pe parcursul carierelor tot mai diversificate şi modul în care profesorii din cadrul facultăţii îşi înţeleg obligaţiile faţă de sistemul de drept şi de societate, dar şi faţă de facultăţile de drept ca instituţie. Cât priveşte educarea studenţilor, solicităm facultăţilor de drept să creeze programe axate direct pe predarea rolurilor din profesia de avocat şi a responsabilităţilor din contexte specifice, care explorează competenţe fundamentale complementare. Susţinem, de asemenea, demolarea barierelor artificiale prezente între „teorie” şi „practică”, dar şi între „drept” şi alte discipline, prin dezvoltarea de noi materiale didactice (de exemplu, studii de caz de tipul „şcolii de afaceri”), noi discipline de studiu (de exemplu, Profesori de clinică juridică, cu experienţă semnificativă în afara mediului academic şi metode de predare în echipă cu profesori de la alte discipline) şi o nouă integrare între funcţia de plasare şi obiectivele educaţionale esenţiale ale facultăţii. Pentru îndeplinirea acestor obiective, propunem o serie de reforme specifice, menite să restructureze şi să schimbe obiectivele celui de-al treilea an la facultatea de drept, şi respingem, în acelaşi timp, propunerile de eliminare a acestuia în totalitate. În sfârşit, subliniem nevoia stringentă ca decanii şi profesorii să se dedice din nou creării unei înţelegeri largi, dar totuşi comune, a scopurilor educaţiei şi cercetării juridice, care oferă o recunoaştere adecvată a rolului facultăţilor de drept – şi a profesorilor de drept – în cadrul profesiei de avocat, pe lângă rolul acestora de parte importantă a mediului universitar. Profesorii şi personalul administrativ ar trebui să folosească acest obiectiv pentru a ghida dificultăţile legate de angajare, promovare, curriculum, cercetare, finanţare şi alocarea altor resurse neîndestulătoare, ce vor fi, în mod inevitabil, necesare pentru începerea atingerii acestor obiective comune.

Partea a VII-a discută, pe scurt, metodele prin care departamentele juridice ale marilor corporaţii, importante firme de avocatură şi facultăţile de drept ) trasa o viziune şi va construi o cultură ce revitalizează şi restaurează ţesătura instituţională a firmelor de avocatură; (3) statua angajamentul pentru un mentorat însemnat şi dezvoltarea tinerilor avocaţi; (4) afirma angajamentul faţă de profesia de avocat, inclusiv servicii pro bono şi „supremaţia legii” (statul de drept); şi (5) afirma rolul avocaţilor de arhitecţi ai unei democraţii constituţionale funcţionale. Această repunere în balanţă nu va fi facilă şi va impune respectarea unor obiective şi valori pe termen lung, chiar în detrimentul profitului economic pe termen scurt.

pentru a elimina diviziunile dintre profesie şi profesorat şi pentru a elabora informaţii adecvate în legătură cu avocaţi şi la profesia de avocat, în ţară şi în străinătate. Această parte prezintă etapele următoare care includ obţinerea de scurte comentarii scrise din partea principalilor formatori de opinie, ce vor fi publicate la începutul anului următor şi organizarea unei conferinţe în cadrul căreia să se discute aspectele ridicate în cuprinsul acestui eseu, cât şi în comentariile primite de Facultatea de Drept, Universitatea Harvard în primul semestru al anului 2015.

O notă introductivă finală. Încercarea noastră îşi propune să aducă în atenţie o mare varietate de probleme, iar nu să discute una singură în mod exhaustiv. În plus, având în vedere că este o viziune personală, am ales să nu îngreunăm textul cu note de subsol. Dar, datorăm mult pleiadei de prieteni şi colegi¹, şi precum şi tuturor acelora care au scris despre lege, avocaţi şi profesionalism, după cum reflectă în Bibliografia selectivă anexată la finalul acestei lucrări.