Fernand Braudel

Numai oferta '

Economiştii care se ocupă de lumea preindustrială sunt de acord asupra unui punct: oferta joacă în această lume un rol mărunt. Ea este lipsită de elasticitate; ea nu este în stare să se adapteze repede la orice fel de cerere (153). Ba încă trebuie să facem o distincţie între oferta agricolă şi oferta industrială.

În această epocă, activitatea economică esenţială este activitatea agricolă. Fără îndoială, în anumite regiuni ale globului, şi îndeosebi în Anglia, producţia şi productivitatea ogoarelor au crescut „într-un mod revoluţionar”, datorită unui şir de factori tehnici şi sociali. Dar, chiar în ceea ce priveşte Anglia, istoricii au remarcat adesea că o mare importanţă în lansarea economică a insulei a avut-o tocmai seria întâmplătoare de recolte bune din anii 1730-1750 (154). În general, producţia agricolă este domeniul inerţiei.

Există, dimpotrivă, două domenii, cel al industriei, în primul rând, şi cel al comerţului, în care progresele sunt de timpuriu evidente, cu toate că, până la maşinism, pe de o parte, şi, pe de altă parte, atâta vreme cât un procent prea mare din populaţie trăieşte în semi-autarhia micii gospodării agricole, un plafon, intern şi extern în acelaşi timp, împiedică un avânt cât de cât însemnat, în ce priveşte industria, aş îndrăzni cu toate acestea să afirm, în temeiul unor consideraţii discutabile care nu au în vedere decât un ordin de mărime, că volumul producţiei a crescut în Europa de cel puţin cinci ori între 1600 şi 1800. Cred, de asemenea, că circulaţia şi-a modificat, şi-a extins serviciile. A avut loc o spargere a compartimentării economiilor, o înmulţire a schimburilor. În vastul spaţiu francez, care în această privinţă este un foarte bun câmp de observaţie din punctul de vedere al istoricilor (155), această spargere este cel mai însemnat fapt petrecut în secolul al XVIII-lea.

Deci, şi aici voiam să ajung, oferta, cea care apare la sfârşitul secolului al XVIII-lea în faţa căpcăunului pe care îl reprezintă consumul, nu mai este atât de pipernicită şi discretă, pe cât ai fi putut-o presupune. Şi, bineînţeles, începe să capete forţă o dată cu progresul Revoluţiei industriale. Prin 1820, ea este o persoană mare. Şi, destul de firesc, economiştii încep să fie atenţi la rolul său, şi s-o privească admirativ. Ea are parte de o promovare, o dată cu enunţarea şi punerea în circulaţie a „legii” (156) numită a lui Jean-Baptiste Say (1767-1832).

Acest admirabil popularizator (nu „om de geniu” protesta Marx). Nu este autorul acestei legi (numită şi a „debuşeelor”) mai mult decât este Tho-mas Gresham autor al celebrei legi care îi poarta.

Numele. Dar celui care are, şi Dumnezeu îi mai dă. Iar J. B. Say a dat impresia că domină gândirea economică a timpului său. În realitate, elemente ale legii debuşeelor se găsesc încă la Adam Smith şi într-o măsură şi mai mare la James Stewart (1712-1780). Iar Turgot îi şi schiţează formula, ' atunci când atribuie lui Josiah Child această „maximă incontestabilă după care munca unui om dă de lucru altui om” (157). În sine, o lege cu enunţ simplu: de regulă, o ofertă provoacă pe piaţă o cerere a ei. Dar întrucât simplitatea aceasta ascunde, ca întotdeauna, o complicaţie funciară, fiecare economist a dezvoltat enunţul oarecum fantezist. Pentru John Stuart Mill (1806-1873) „orice creştere a producţiei, dacă se împarte, fără erori de calcul, pe toate tipurile de produse, în conformitate cu proporţiile cerute de interesul privat, creează sau, mai degrabă, constituie propria sa cerere” (158). Nu e limpede deloc, tocmai pentru că în aparenţă totul e prea limpede. Lectorul neprevenit nu înţelege imediat ceea ce spune Charles Gâde (1847-1932): „Fiecare produs găseşte cu atât mai multe debuşeuri, explică el, cu cât există o mai mare varietate şi abundenţă de alte produse” (159) – în definitiv, că o ofertă îşi găseşte cererea cu atât mai uşor cu cât există o supra-abundenţă de oferte. „Cele două mâini se întind, scrie Henri Guitton (1952), una ca să dea, cealaltă ca să primească […] Oferta şi cererea sunt cele două expresii ale aceleiaşi realităţi” (160). Şi este adevărat. Un chip de a explica mai logic lucrurile: producţia unui anume bun, care într-un timp mai mult sau mai puţin scurt este oferit pe piaţă, atrage după sine, în chiar acest proces, o distribuire de bani: trebuie plătite materiile prime, achitate cheltuielile de transport, împărţite salarii muncitorilor. Destinul normal al acestor bani, de îndată ce au fost distribuiţi, este să se arate din nou pe piaţă, mai devreme sau mai târziu, sub formă de cerere sau, dacă vreţi, de cumpărături. Oferta îşi dă întâlnire cu ea însăşi. Legea lui Say a fost legea, explicaţia în care au '9 crezut mai multe generaţii de economişti care, cu câteva excepţii, nu au pus-o la îndoială până prin 1930. Dar poate că legile, sau aşa-zisele legi economice, ţin tot atâta cât ţin realităţile şi dorinţele unei epoci economice, cărora le sunt oglindă şi interpretare mai mult sau mai puţin, fidelă. O altă epocă aduce cu sine „legi” noi. Prin 1930, Keynes răstoarnă fără efort legea centenară a lui Say. Pe lingă alte argumente, el socoteşte că beneficiarii ofertei pe cale de a se crea nu sunt neapărat dispuşi să se prezinte neîntârziat pe piaţă ca purtători de cerere. Banul înseamnă posibilitate de opţiune: poţi să-1 păstrezi, să-l cheltui sau să-1 investeşti. Dar intenţia noastră nu este să facem o prezentare mai amplă a criticii lui Keynes, care, la vremea ei, a fost cu siguranţă fructuoasă şi realistă. Într-adevăr, nu ne priveşte pe noi dacă Keynes a avut sau nu dreptate în 1930. Şi ne priveşte în egală măsură dacă Say a avut sau nu dreptate prin 1820. A avut el dreptate (vreau să spun: se aplică legea lui) în perioada anterioară Revoluţiei industriale? Această întrebare, şi numai această întrebare, ne priveşte, dar nu sunt convins că îi putem răspunde într-un chip care să ne mulţumească.

În amonte de Revoluţia industrială, ne aflăm în faţa unei economii supusă unor defecţiuni frecvente, în care diferitele domenii, oricare ar fi conjunctura, nu se prea armonizează, nu merg în acelaşi pas. Demarajul unuia nu atrage în cursă, în mod obligatoriu pe celelalte. Ba chiar, fiecare poate juca pe rând rolul unui punct de strangulare într-un proces care nu cunoaşte o progresie regulată. Ştim bine că negustorii din acea vreme se vaită din principiu şi că exagerează. Dar, până la urmă, nu mint sistematic, nu scornesc greutăţile şi nici răsturnările de conjunctură, rupturile, penele, falimentele, care au loc chiar şi pe nivelul cel mai înalt al punctului unde îşi dau întâlnire banii. Sectorul producţiei „industriale” – la care se gândeşte Say – nu se poate aştepta în aceste condiţii ca oferta să-i fie întâmpinată cu căldura în mod automat şi durabil. Banii pe care aceasta producţie îi distribuie se repartizează inega între furnizorii de unelte, furnizorii de materii prime, transporturi şi muncitori. Cei din urmă reprezintă postul cel mai important al rubricii de cheltuieli. Dar ei sunt nişte „agenţi” economici mai puţin obişnuiţi. La ei, banul circulă imediat, aşa cum se spunea, „de la mână la gură”. Iată de ce „circulaţia monedei devine mai rapidă pe măsură ce trece prin clasele subalterne” (161), cea mai rapidă fiind cea a monedei mărunte, explică Isaac de Pinto. Un camerelist german, F. W. von Schrotter (162), ridică în slăvi activitatea manufacturieră ca mijloc de dezvoltare a circulaţiei monetare (1686). A distribui bani meşteşugarilor înseamnă a-i pierde doar o clipăr ei se întorc galo-pând în circulaţia generală. Îl vom crede pe cuvânt, căci Ricardo încă mai socotea, în 1817, că „salariul natural” al lucrătorului, în jurul căruia oscilează „salariul curent”, este cel ce-i furnizează mijloacele de a subzista, de a-şi perpetua speţa (163). Necâştigând decât strictul necesar, el aduce jertfe în primul rând cererii alimentare: el răspunde mai ales ofertei agricole şi, dealtfel, tocmai preţul produselor alimentare determină salariul său. Nu este vorba prin urmare de un solicitant al obiectelor manufacturate pe care el le-a produs, obiecte de lux adesea (164). Şi, în acest caz, oferta luată în consideraţie nu creează în favoarea acestora decât o cerere cel mult indirectă. Cât priveşte producţia agricolă, surplusurile ei neregulate nu sunt atât de însemnate încât vânza-rea lor să atragă după sine, din partea arendaşului, a zilierului sau micului proprietar, o cerere indirectă de produse manufacturate de luat în seamă. Pe scurt, gândirea fiziocraţilor, care din punctul nostru de vedere apare atât de uşor aberantă, trebuie înţeleasă în acest context apăsător. Era atât de greşit să pui în prim plan producţia şi bogăţia agricolă, într-o epocă în care oferta de produse agricole răspundea cu greu cererii, urma cu greu cel mai neînsemnat progres demografic? Şi invers, defecţiunile atât de frecvente ale industriei nu ţin de o cerere prea slabă, fie din partea populaţiei rurale, fie din partea meşteşugarilor sau lucrătorilor citadini? Distincţia pe care o face F. J. Fisher (165) între o agricultură frânată de ofertă şi o industrie frânată de cerere este o formulă foarte concentrată de descriere a economiilor de „vechi regim”.

Mi-e teamă, în aceste condiţii, că legea lui Say are pentru secolele dinainte de Revoluţie o valoare şi mai mică decât cea pe care o poate avea pentru secolul nostru al XX-lea. Dealtfel, manufacturierii din secolul al XVIII-lea îşi pun pe picioare marile întreprinderi numai cu ajutorul subvenţiilor, al împrumuturilor fără dobândă, al monopolurilor care li se acordă în avans. Am putea socoti că este vorba de nişte întreprinzători abuzivi. Dar chiar în aceste condiţii mirifice, nu toţi izbutesc, departe de aşa ceva. Oferta în creştere, în stare să fabrice nevoi cu totul noi, reprezintă viitorul, o ruptură care devine posibilă abia odată cu maşinismul. Nimeni n-a arătat mai bine ca Michelet în ce măsură Revoluţia industrială a fost, până la urmă, o revoluţie a cererii, o transformare a „dorinţelor”, ca să întrebuinţăm termenul lui Turgot care n-ar displăcea unora din filosofii de astăzi. În 1842, scrie el, „filatura era la strâm-toare. Se sufoca: magaziile crăpau, nici o scurgere. Cu aceste maşini devorante, fabricantul înspăimântat nu îndrăznea nici să lucreze, nici să şomeze […] Preţurile scădeau. În zadar. Noi scăderi de preţuri, până când bumbacul ajunsese la şase soli […] Acolo, s-a petrecut un lucru neaşteptat. Vorba asta, şase soli, a fost ca o trezire din somn. Milioane de cumpărători, oameni sărmani care nu cumpărau niciodată, s-au pus în mişcare. S-a văzut în acea clipă ce consumator uriaş şi puternic este poporul, atunci când intră în joc. Magaziile s-au golit dintr-odată. Maşinile au început iar să lucreze cu furie […]. A fost în Franţa o revoluţie puţin luată în seamă, dar mare; o revoluţie a curăţeniei, a înfrumuseţării subite a gospodăriilor sărace; albituri, rufărie de pat, feţe de masă, perdele: clase întregi au intrat în posesia acestor lucruri, pe care nu le avuseseră, de când e lumea, niciodată” (166).

PIEŢELE

AU O GEOGRAFIE A LOR în paragraful precedent, l-am uitat pe negustor, ca să cercetăm doar rolul constrângerilor şi regulilor economice. Îl vom uita iar, în paragraful ce urmează, ca să nu luăm în seamă altceva decât pieţele ca atare: spaţiul pe care-1 ocupă, volumul, greutatea, pe scurt geografia lor retrospectivă. Căci orice schimb ocupă un spaţiu şi nici un spaţiu nu este neutru, adică nemodificat sau neorganizat de către om.

Istoric vorbind, este prin urmare util să definim spaţiul schimbător pe care îl domină o firmă, o piaţă de comerţ, o naţiune – sau pe care îl ocupă un anumit comerţ – de grâu, sare, zahăr piper, chiar cel de metale preţioase. Este un chip de a pune în lumină impactul economiei de piaţă asupra unui spaţiu dat, lacunele acestei economii, imperfecţiile ei frecvente şi, nu mai puţin, dinamismul ei permanent.

Firmele

În spaţiul lor

Un negustor este tot timpul în legătură cu nişte cumpărători, furnizori, oameni care îi împrumută bani, creditori. Însemnaţi pe o hartă locurile în care îşi au domiciliul aceşti agenţi: se desenează un spaţiu, al cărui ansamblu determină viaţa negustorului. Cu cât acest spaţiu este mai amplu, cu atât mai mult are negustorul luat în considerare şansa de a fi important în principiu şi aproape întotdeauna în fapt.

Zona afacerilor pe care le negociază familia Gianfigliazzi (167), negustori din Florenţa, aşezaţi în Franţa în cea de a doua jumătate a secolului al XlII-lea, acopere regiunea Alpilor, în primul rând provincia Dauphine, valea Ronului; spre vest, ei acţionează până la Montpellier şi Carcassone. Peste trei secole, în 1559, după serisorile şi registrele lor, Capponi din Anvers (167) – din marea familie toscană de importanţă şi renume mondial – operează în interiorul unui spaţiu fusiform, un culoar lung şi îngust care merge din marea Nordului până în Mediterana, până la Pisa şi Florenţa, şi care se ramifică spre sud. Este acelaşi culoar, sau aproape, care, în prima jumătate a secolului al XÂV-lea, din Ţările de Jos spre Italia direcţionează şi conţine activitatea familiei Salviati din Pisa, ale cărei monumentale arhive sunt practic neexplorate încă. În secolul al XVII-lea, reţelele italiene au tendinţa să se extindă în întreg spaţiul mediteranean, pier-zând odată cu aceasta stăpânirea asupra Nordului. Un registru de „commessioni e ordini” (1652-1658) al firmei toscane Saminiati (168), care face din Livorno pivotul afacerilor ei, ne dezvăluie o reţea esenţialmente mediteraneană: Veneţia, Smirna, Tripoli din Siria Tripoli din Barbaria, Mes-sina, Genova şi Marsilia deţin primele locuri; Constantinopolul, Alexandreta, Palermo, Alger sunt des pomenite. Punctele de legătură spre nord sunt Lyonul şi mai ales Amsterdamul. Corăbiile folosite, sunt adesea olandeze sau englezeşti. Dar Livorno este Livorno şi în socotelile firmei noastre găsim amintite şi două nave care încarcă la Arhanghelsk piei roşii de Rusia. Excepţia care confirmă regula!

Dacă am avea sute sau mii de relevee de acest fel, o utilă tipologie a spaţiului negustoresc s-ar desprinde de la sine. Am învăţa să opunem, să explicăm unul prin celelalt, spaţiul de cumpărare şi spaţiul de vânzare, să distingem ceea ce se concentrează de ceea ce se difuzează. Să distingem spaţiul fusiform, practic linear şi care apare ca o şerpuire de-a lungul unei axe esenţiale, de cercul de dimensiuni ample, care ar corespunde perioadelor de înflorire şi de schimburi lesnicioase. La al doilea, la al treilea exemplu, ne-ar fi limpede, că negustorul face avere – ceea ce se înţelege de la sine – atunci când se încorporează în chip trainic în aria unei mari pieţe comerciale. Cotrugli, 2”

13. Relaţiile comerciale ale firmei Saminiati în secolul al

XVII-lea.

Firma Saminiati, cu sediul la Florenţa şi Livorno, ale cărei numeroase documente, salvate în extremis de către Artnando Sapori sunt păstrate la Bocconi (Milano). Zona haşurată (Italia centrală şi Italia de nord) corespunde relaţiilor imediate ale firmei. Ea e prezentă In toată Mediterana; la Gadiz, la Lisabona; şi în nord (Paris, Lyon, Frankfurt-am Main, Lille, Londra, Amsterdam, Hamburg şi Viena). Hartă întocmită de d-ra. M. C. LAPEYRE.

Raguzan din secolul al XV-lea, spunea încă de pe atunci: „Peştele mare se prinde în bălţile mari” (169). Îmi place, de asemenea, istoria, povestită de Eric Maschke (170), a acelui negustor şi cronicar din Augsburg care debutează atât de greu şi care nu începe să-şi echilibreze existenţa decât din ziua în care ajunge la Veneţia. Tot aşa, cele două date caracteristice pentru cariera Fuggerilor sunt septembrie 1367: Hans Fugger îşi părăseşte satul natal Graben ca să vină în oraşul din apropiere, la Augsburg, unde se aşază împrună cu familia ca ţesător de Barchent (barchet); şi 1442: moştenitorii Iui devin negustori la distanţă, având legături cu marile oraşe învecinate şi cu Veneţia (171). Avem a face cu fapte repetate de o sută de ori, 15 banale. Federigo Melis citează cazul Borromeilor,

^tlimftrase” ^ Londra JAtwerş^Ei Amsterdam

14. Cei din familia Buonvisi au cucerit toată Europa. Intre 1575 şi 1610, Europa negustorească este acoperită de reţeaua firmelor familiei Buonvisi, negustori luccani stabiliţi la Lyon, prezenţi prin rudele şi corespondenţii lor pe toate pieţele importante. Scrisorile de schimb ţes o reţea între afacerile cele mai deosebite. Aici este vorba despre numărul scrisorilor de scb. Imb, nu despre valoarea lor. Astfel că putem avea Încredere deplină în impresia pe care o lasă graficul cu privire la bilanţul excedentar al firmei, în afară de Nantes şi Toulouse. Ar fi interesant să cunoaştem ce reprezintă în realiate micul trafic de scrisori de la Lyon trase pe Lyon şi anormalul trafic spre Lucea, oraşul din care Buonvisi sunt originari (Hartă întocmită după schiţele lui Francois BAYARD, „Les Buonvisi, marchands banquiers de Lyon, 1575-1629”, In Annalles E. S. C., 1971, pp. 1242 şi 1243).

Originari din contado-ul Pisei, „che alia ţine del secolo XV şi milanesizzarono”, s-au „milanizat” şi odată cu asta au făcut avere (172). Spaţiul negustorului este o bucată dintr-un spaţiu naţional sau internaţional într-o epocă dată. Dacă epoca stă sub semnul avântului, suprafaţa comercială în care acţionează negociantul tinde să se împlinească repede, mai ales dacă el se pune în legătură cu marile afaceri: scrisori de schimb, monedă, metale preţioase, „mărfuri regale” (buna-oară mirodeniile, piperul, mătasea) sau cu moda,

1. Veneţia, podul Rialto. Tablou de Carpaccio, Academia).

Bunăoară bumbacul de Siria trebuincios ţesăturilor de barchet. Dintr-o consultare foarte imperfectă a arhivelor Iui Francesco Datini, la Prato, am rămas cu impresia că, prin 1400, marea afacere este circulaţia scrisorilor de schimb florentine Ia Genova, Montpellier, Barcelona, Bruges, Veneţia. Să fi fost mai extensiv decât altele spaţiul comercial la sfârşitul secolului al XlV-lea şi în primii ani ai celui de-al XV-lea?

Dacă progresul din secolul al XVI-Iea duce, aşa cum spuneam, la foarte activa structură a târgu-rilor şi pieţelor, vom înţelege mai bine brusca expansiune a spaţiului în care se situează numeroasele afaceri ale Fuggerilor şi Welserilor din Augs-burg. La scara secolului, acestea sunt întreprinderi uriaşe care înfricoşează opinia publică şi pe ceilalţi negustori, prin chiar amploarea lor. Welserii din Augsburg sunt prezenţi în toate Europa, în Medite-rana, în Lumea Nouă, în Venezuela în 1528, unde răutatea spaniolilor şi îngrozitoare atrocităţi locale îi duc spre eşecul ştiut. Dar nu apar aceşti Welseri pretutindeni acolo unde sunt de asumat riscuri, unde se fac şi se pierd averi? De o sută de ori mai rezonabili, Fuggerii reprezintă un succes şi mai deplin, dar şi mai solid. Ei sunt stăpânii celor mai mari întreprinderi miniere din Europa centrală, în Ungaria, în Boem ia, în Alpi. Prin persoane interpuse, sântsolid instalabila Veneţia. Ei domină Anvers-ul care, Ia începutul secolului al XVI-lea, este centrul activ al lumii. Ei sunt de foarte timpuriu la Lisabona, în Spania, unde trec de partea Iui Carol Quintul; îi găsim în Chile în 1531, cu toate că se retrag destul de repede de acolo, în 1535 (173). Ei deschid, în 1559, la Fiume (Rjeka) şi la Dubrovnik (174) o fereasLru personală spre Mediterana. La sfârşitul secolului al XVI-lea, când întâmpină mari greutăţi, participă o clipă la consorţiul internaţional al piperului, la Lisabona, în sfârşit, sunt în India prin intermediul compatriotului lor Ferdinand Cron, care ajunge acolo în 1587, în vârstă de 28 de ani, şi care îi reprezintă la Cochin, apoi la Goa, pe Fuggeri şi pe '7 Welseri. Cron rămâne acolo până în 1619, având vreme să facă o foarte frumoasă avere, să aducă mii de servicii îndepărtaţilor lui stăpâni din. Spania şi, la faţa locului, stăpânilor lui portughezi, a căror neagră ingratitudine o cunoaşte după 1619, cu închisorile şi cu nedreptatea lor (175). Pe scurt, imperiul uriaşei firme a fost mai mare decât imperiul lui Carol Quintul şi al lui Filip al II-lea, în care, după cum se ştie, soarele nu apunea niciodată. Dar nu aceşti coloşi, personaje care încurcă istoria, sunt cazurile cele mai semnificative. Ceea ce ne interesează sunt firmele mijlocii, deci firme de mărime diferită, şi variaţiile lor de ansamblu, în secolul al XVII-lea volumul lor pare, în medie să se restrângă. În secolul al XVIII-lea, totul ia din nou proporţii: finanţa ocupă Europa, chiar lumea, până Ia capătul lor. Internaţionala celor foarte bogaţi este mai mult ca oricând activă. Dar ca să dai motivaţia acestei scheme, ar trebui înmulţite exemplele şi comparaţiile. Trebuie întreprinsă abia de acum înainte o'ântreagă muncă de minuţie.

: i

Spaţii urbane

Un oraş se găseşte în centrul unor spaţii legate, unele de altele: există cercul celor care îl aprovizionează; cercul celor ce îi folosesc moneda, greutăţile şi măsurile; cercul de unde-i vin meşteşugarii şi noii burghezi; cercul afacerilor lui de credit (acesta este cercul cel mai întins); cercul vânzărilor şi cumpărărilor lui; cercurile succesive pe care le traversează ştirile ce vin spre el sau scapă din el. Ca şi prăvălia sau magazia negustorului, oraşul ocupă spaţiul economic pe care i-1 acordă situaţia, averea, conjunctura lungă pe care o străbate. În fiecare clipă, el se defineşte prin cercurile care îl înconjoară. Dar mesajul acestora abia urmează să fie interpretat.

În sensul acesta depune mărturie în faţa noastră oraşul Niirnberg prin 1558, anul în care apare Das Handelsbuch, a niirenburghezului Lorenz Meder. În această carte negustorească, care a fost 218

: MEDITERAN,

15. U/J spa/iu urban: strălucirea Niirnbergului prin 1550.

După Das Mcderschc Ilanclelsbuch, publicată de Hermann

KELLENBENZ, 1974, Liiblem este numele german al

L iovului.

Republicată şi comentată de Hermann Kellenbenz (176), Loren Meder îşi propune să dea concetăţenilor săi informaţii practice, şi nu să rezolve problema retrospectivă care ne preocupă, adică releveul şi interpretarea justă a spaţiilor negustoreşti ale Niirnbergului. Dar indicaţiile sale, completate de Hermann Kellenbenz, au îngăduit întocmirea hărţii destul de bogată în date de mai sus. Ea vorbeşte de la sine. În cea de a aoua treime a secolului al XVI-lea, Niirnbergul, oraş de primă mărime, industrial, negustoresc, financiar mai este încă împins înainte de elanul care lăcuse din Germania, cu câteva decenii mai înainte, una din promotoarele activităţii europene. Niirnbergul, deci, este legat de o economie cu rază mare de acţiune, iar produsele sale, retransmise departe, ajung până în Orientul Apropiat, în Indii, în Africa, în Lumea Nouă. Cu toate acestea, activitatea lui rămâne circumscrisă în spaţiul european. În mare, zona centrală a afacerilor sale acoperă Germania, prin legături cu rază scurtă şi medie. Veneţia, Lyonul, Medina del Campo, Lisabona, Anvers-ul, Cracovia, Breslau, Posenul, Varşovia sunt releele şi limitele acţiunii sale la distanţă, pieţele pe care, într-un fel, el lasă altora locul.

Johannes Miiller (177), a arătat că, în primii ani ai secolului al XVI-lea, Nurnbergul a fost parcă centrul geometric al vieţii active europene. Nu avem a face cu un exces de patriotism local. Dar de ce a fost aşa? Fără îndoială, din cauza unei activizări a transporturilor terestre. Şi din cauză; > că Nurnbergul este aşezat la jumătate drum între Veneţia şi Anvers, între Mediterana, vechiul spaţiu, ' şi Atlantic (şi mările care ţin de el), noul spaţiu' al succesului Europei. Axa Veneţia-Anvers rămâne; fără îndoială, în tot secolul al XVI-lea, „istmul” ţ european dintre toate cel mai activ. Alpii se interI pun în mijlocul lui, este adevărat, dar ei sunt locul de manifestare al unei continue minuni în ceea ce priveşte transporturile, ca şi cum dificultăţile ar fi fabricat un sistem de comunicaţii superior altora. Să nu ne mirăm deci peste măsură constatând că, la sfârşitul secolului al XVI-lea, piperul ajunge la Niirnberg la fel de bine prin Anvers sau prin Veneţia. Piperul din sud şi piperul din nord realizează o asemenea egalitate încât marfa poate tot atât de bine, şi de data asta fără să se oprească, să meargă de ia Anvers la Veneţia sau* de la Veneţia la Anvers, Pe mare şi pe uscat.

Bineînţeles, este vorba aici despre economia germană într-o epocă dată. Pe termen lung, are loc o mişcare de basculă în favoarea Germaniei răsăritene, a Germaniei celei mai continentale. Această ridicare a Estului se concretizează, încă din secoti