7 Aplicaţii ale cererii şi ofertei

Sizin üçün oyun:

Google Play'də əldə edin


Yüklə 90.92 Kb.
tarix26.10.2017
ölçüsü90.92 Kb.

4. APLICAŢII ALE CERERII ŞI OFERTEI: ECONOMIA BUNĂSTĂRII
Acest capitol foloseşte conceptele de cerere, ofertă, elasticitate, pentru a analiza modul cum alocarea resurselor influenţează bunăstarea agenţilor economici. Acesta reprezintă un domeniu important de studiu al ştiintei economice numit economia bunăstării.

Pieţele libere alocă resursele prin intermediul mecanismului preţurilor („mâna invizibilă”). Statul intervine pe pieţe pentru a re-aloca aceste resurse. O parte a populaţiei va suporta costul politicilor economice (principiul „nimic nu este pe gratis” se aplică oriunde) în timp ce o altă parte va avea de câştigat de pe urma intervenţiei guvernului pe piaţă. Întrebarea care se pune este cum stabilim care din aceste alocări, cea realizată de piaţă sau cea realizată de stat este mai dezirabilă sau cum stabilim dacă o măsura de politică economică este bună sau rea? Pe de o parte, putem decide pe criterii normative, care indică cum este echitabil, corect, dezirabil să fie alocate resursele. Astfel de criterii spun, de exemplu, că este echitabil ca învaţământul să fie gratuit, ca persoanele în vârstă să primească medicamente compensate sau ca agricultorii să fie subventionaţi pentru a subzista. Economiştii nu pot indica însă criteriile normative care să stea la baza alocării resurselor. Pentru a diferenţia între posibilele alocări, ei utilizează un alt criteriu, pe care îl vom introce în acest capitol, criteriul eficienţei. Utilizarea acestui criteriu presupune măsurarea bunăstării generate de fiecare dintre alocările comparate.

În acest capitol vom începe prin a introduce modul cum pot fi măsurată bunăstarea rezultată în urma schimbului voluntar pe pietele libere. Apoi vom analiza modul cum această bunăstare se modifică în urma a câtorva tipuri frecvente de intervenţie a statului pe aceste pieţe.

4.1 Bunăstarea economică şi eficienţa pieţelor libere




4.1.1 Surplusul consumatorului, surplusul producătorului, surplusul total

Schimbul voluntar realizat pe o piaţă liberă generează un câstig de bunăstare atât pentru ofertanţi cât şi pentru cumpărători. De exemplu, cumpărăm majoritatea alimentelor ce ne sunt necesare de pe piaţă pentru că:



  1. preţul pe care îl plătim este mai mic decât valoarea pe care noi o atribuim bunurilor cumpărate;

  2. preţul de cumpărare este mai mic decât costul (de oportunitate) producerii acestor bunuri de către noi înşine.

La rândul lor, vânzătorii ne vând alimente pentru că:




  1. preţul de vânzare este mai mare decât costul producerii lor pentru vânzare;

  2. preţul este mai mare decât valoarea de consum pe care ei o atribuie acestor bunuri.

Să presupunem că, la un moment dat, preţul cărnii de porc pe piaţă este de 170000 lei pe kilogram (17 lei noi). Un consumator, profesor de economie, ar fi dispus să plătească până la 200000 lei (20 de lei noi) pentru procurarea unui kilogram de carne de porc. Suma maximă pe care profesorul este dispus să o plătească este valoarea pe care el o atribuie unui kilogram de carne de porc. De asemenea, să presupunem că pentru un anumit producător/vânzător costul producerii/procurării unui kilogram de carne este de 150000 lei (15 lei noi). Din operaţiunea de vânzare/cumpărare a unui kilogram de carne vor avea de câştigat şi vânzătorul şi cumpărătorul. Cu alte cuvinte, consumatorul – pentru a obţine bunul respectiv – ar fi fost dispus sa plătească mai mult, iar vânzătorul – pentru a-l vinde – ar fi fost dispus să reducă preţul.

Câştigul pe care consumatorul nostru îl realizează din cumpărarea unui kilogram de carne de porc la preţul pieţei este:

-

În exemplul nostru, acest câştig este de 200000 lei - 170000 lei = 30000 lei.


Câştigul pe care producătorul/vânzătorul îl realizează este:


-
În exemplul nostru, acest câştig este de 170000 lei -150000 lei= 20000 lei

Cererea şi oferta pe piaţă însumează preferinţele, şi respectiv, costurile tuturor potenţialilor cumpărători şi producători ai acelui bun. Suma tuturor câştigurilor pe care consumatorii de pe o piaţă le realizează în urma cumpărării se numeşte surplusul consumatorului. Suma tutoror câştigurilor pe care producătorii de pe o piaţă le realizează în urma vânzării se numeşte surplusul producătorului.

Prin urmare:






Prin însumarea surplusului consumatorului şi al producătorului obţinem surplusul total sau bunăstarea totală obţinute în urma tranzacţiilor de pe acea piaţă.




= = =


4.1.2 Eficienţa pieţei libere

Când pe o piaţă nu există exces de cerere sau ofertă acea piaţă se află în echilibru. Figura 7.1 reprezintă grafic surplusul consumatorului şi surplusul producătorului atunci când piaţa se află în echilibru.




Figura 7.1 Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului în echilibru

Surplusul consumatorului poate fi aproximat de aria de sub curba cererii şi de deasupra preţului de echilibru, triunghiul P*AE. Suplusul producătorului poate fi aproximat de aria de deasupra curbei ofertei şi de sub preţul de echilibru, triunghiul P*EO. Observaţi că aria ce reprezintă surplusul consumatorului este diferenţa dintre aria AEQ*O, care reprezintă utilitatea totală a cantitătii Q*, din care s-a scăzut aria P*EQ*O, ce reprezintă cheltuiala totală cu Q* unităţi achiziţionate la preţul P*. De asemenea, aria ce reprezintă surplusul producătorului este diferenţa dintre aria P*EQ*O, încasările totale din vânzarea a Q* unităţi la

preţul P* şi aria OQ*P, ce reprezintă costul total al producerii a Q* unităţi.Surplusul total este

suma ariei celor doua triunghiuri, aria AEO.

Atunci când o alocare a resurselor pe o piaţă maximizează bunăstarea totală spunem că acea alocare este eficientă. Economiştii judecă alocările alternative ale resurselor prin prisma criteriului eficienţei şi anume dacă aceste alocări maximizează sau nu bunăstarea totală.

O alocare maximizează bunăstarea totală dacă:



    1. Utilitatea marginală a ultimei unitaţi consumate este egală cu costul marginal al ultimei unităţi produse.

În cazul în care costul marginal al ultimei unităţi ar fi mai mare decât utilitatea marginală a acesteia (aşa cum este în Figura 7.1, de exemplu, pentru fiecare unitate produsă dincolo de Q*), presupunând situaţia când consumatorii şi producătorii ar fi obligaţi să tranzactioneze la preţul P*, atunci surplusul consumatorului şi al producătorului ar fi negative şi ar reduce surplusul total.




    1. Utilitatea totală a unităţilor consumate este mai mare sau cel puţin egală cu costul total al unităţilor produse.

Această condiţie spune că, într-o alocare eficientă, unităţile de bun consumate sunt alocate consumatorilor care le preţuiesc cel mai mult şi sunt produse de producătorii cu cele mai mici costuri sau, cu alte cuvinte, că surplusul total este pozitiv.


Orice unitate de bun produsă sau consumată dincolo de punctul în care utilitatea marginală este egală cu costul marginal va reduce bunăstarea consumatorilor sau/şi producătorilor şi va reduce surplusul total.Cu alte cuvinte, o alocare este eficientă dacă nu putem îmbunătăţi bunăstarea totală consumând sau producând mai mult din bunul respectiv.

Alocarea de echilibru a resurselor pe pieţele libere, prin tranzacţii voluntare între

cumpărători şi vânzători este o alocare eficientă. În figura 7.1 putem observa că, în punctul de echilibru E, utlitatea marginală a ultimei unităţi cumpărate este egală cu costul marginal al producerii celei de a Q* unităti (ambele egale cu EQ*).1 Ca urmare, echilibrul pieţei libere este o alocare eficientă. În această alocare:


  1. Piaţa alocă bunurile oferite acelor consumatori care le apreciază cel mai mult, apreciere măsurată prin sumele pe care aceştia sunt dispuşi să le plătească pentru a le obţine.

  2. Piaţa alocă cererea de bunuri acelor vânzători care le produc la cel mai mic cost.

  3. Surplusul total este maximizat.

Nici o altă alocare a bunurilor între consumatori şi ofertanţi si nici o modificare în cantitatea totală consumată sau vândută nu poate genera mai multă bunăstare.

Concluzia eficienţei pieţelor libere s-a bazat însă pe o serie de ipoteze cu privire la funcţionarea acestor pieţe şi anume că:


  1. Pieţele sunt caracterizate de concurenţă perfectă: consumatorii sau producătorii nu pot influenţa individual preţul sau cantitatea tranzacţionată. Atunci când consumatorii sau producătorii pot influenţa individual preţul de echilibru, ei au putere de piaţă şi cantitatea tranzacţionată nu va fi cea eficientă.

  2. Deciziile consumatorilor sau producătorilor nu au efecte externe. De exemplu, decizia mea de a mă vaccina împotriva gripei nu influenţează decizia altor consumatori de a se vaccina. Astfel de efecte se numesc externalităţi şi pot genera echilibre care nu reprezintă alocări eficiente.

Neîndeplinirea acestor două condiţii generează ceea ce economiştii numesc eşecuri ale pieţei, situaţii în care pieţele libere şi nereglementate nu reuşesc să realizeze cea mai bună alocare a resurselor societăţii. Funcţionarea pieţelor libere în condiţii de putere de piaţă şi externalităţi, precum şi politicile economice care pot să elimine sau să remedieze aceste eşecuri reprezintă un domeniu de mare interes pentru economişti. Aceste probleme vor fi discutate în câteva din capitolele următoare. În continuare însă ne vom concentra pe analiza efectelor intervenţiei guvernului pe pieţe unde nu există eşecuri ale pieţei.




    1. Bunăstarea economică şi eficienţa pieţelor controlate

Reglementarea pieţelor libere de către guvern este o sursă importantă de ineficienţă a acestora. O bună parte a acestei reglementări are obiective politice bazate pe criterii normative de echitate. De multe ori însă, beneficiarii reali ai acestor reglementări sunt grupuri de consumatori şi producători influente politic. În acest subcapitol, vom utiliza concepte precum cererea, oferta, echilibrul, elasticitatea, surplusul consumatorului, bunăstare totală etc. pentru a analiza efectele unor măsuri de politică economică familiare: controlul preţurilor, impozitele, subvenţiile, taxele vamale. În principal, vom fi interesaţi de efectul reglementărilor discutate asupra preţului şi cantităţii tranzacţionate pe respectiva piaţă, asupra bunăstării producătorilor şi consumatorilor implicaţi şi a bunăstării totale.




      1. Pieţele cu preţuri controlate


4.2.1.1 Preţuri minime
Pe unele pieţe, guvernul stabileşte un preţ minim, sub care bunurile nu pot fi vândute. Salariul minim pe economie este cel mai frecvent exemplu de preţ minim. Teoretic această măsură are rolul de a garanta un venit minim anumitor categorii de muncitori slab calificaţi sau fără experienţă în muncă. Conform acestei reglementări, angajatorii (consumatorii de muncă) nu pot plăti nici unui angajat o sumă mai mică de salariul miminim garantat pe ţară. În Romania, începând cu ianuarie 2005, acest salariu era de 3.100.000 lei lunar.2

Piaţa muncii poate fi analizată ca orice altă piaţă. Bunul tranzacţionat este munca, preţul bunului este constituit de salariul lunar, consumatorii acestui bun sunt angajatorii, iar ofertanţii persoanele care doresc să se angajeze. Pentru a avea sens, salariul mimim se stabileşte peste salariul de echilibru care ar rezulta pe o piaţă nereglementată. Dacă ar fi stabilit sub nivelul de echilibru, nu ar avea nici un efect, deoarece salariile oricum ar atinge un nivel mai mare, corespunzător celui de echilibru. In figura 4.2, salariul lunar de echilibru generat în lipsa reglementării salariului mimim este S*, iar salariul minim este notat cu Sm. Numărul de muncitori anjaţi la S* şi Sm este de M*, respectiv Mm. A, B, P, N şi E sunt puncte de interes în grafic.

Efectele impunerii unui salariu mimim obligatoriu sunt următoarele:


  1. Firmele vor angaja mai puţini muncitori, deci ocuparea scade de la M* la Mm. Cantitatea de muncă Mm pe care firmele o cer la salariul Sm este mai mică decât cantitatea oferită de către cei care doresc să se angajeze la acest salariu (Mo). Prin urmare, pe aceasta piaţă, reglementarea a introdus un dezechilibru manifestat prin exces de ofertă.

  2. Surplusul consumatorului (în acest caz, angajatorii) este redus de la AES* la AMSm.

  3. Noul surplus al producătorului (în acest caz, forţa de muncă) este aria SmPNB. Deşi in figura 4.2 acesta este mai mare decât surplusul initial S*EB totuşi, în general, efectul salariului minim asupra surplusului producătorului poate fi atât de creştere cât şi de reducere, depinzând de forma particulară a curbei cererii şi a curbei ofertei de muncă. Efectul net depinde de raportul dintre mărimea surplusului pierdut ca urmare a reducerii numărului de muncitori angajaţi şi mărimea câştigului în surplus datorat salariului mai mare.




  1. Bunăstarea totală scade. Surplusul total este redus prin introducerea salariului mimin de la AEB la APNP. La nivelul Mm, beneficiul marginal al unei unităţi de muncă pentru angajatori este mai mare decât costul marginal al acestei unităţi. Prin urmare, această alocare este ineficientă: există câştiguri din schimb care nu sunt valorificate datorită introducerii salariului mimin la Mm. Pierderea de bunăstare datorată limitării schimbului mutual avantajos este aria PEN.

  2. Pe lângă efectul asupra bunăstării generale şi a bunăstării părţilor implicate în tranzacţie, o chestiune esenţială este aceea a modului cum se alocă excesul de ofertă. O ipoteză plauzibilă este acea că angajatorii, confruntaţi cu creşterea preţului muncii, vor limita numărul de muncitori mai puţin calificaţi sau fără experienţă. Prin urmare, unul din efectele legislaţiei referitoare la salariul minim obligatoriu este o creştere a şomajului chiar în râdurile categoriei pe care această legislaţie urma să o protejeze. O altă posibilitate este aceea ca angajatorii să evite legislaţia prin munca la negru, caz în care reglementarea este în cel mai bun caz ineficace. Există însă două grupuri de angajaţi care sunt beneficiari neţi ai introducerii sau creşterii salariului mimim obligatoriu: membrii de sindicat ale căror locuri de muncă sunt relativ protejate şi muncitorii relativ calificaţi, care iniţial lucrau la salariul de echilibru.

În concluzie: beneficiarii legislaţiei cu privire la salariul mimim sunt membrii de sindicat şi forţa de muncă mai calificată. Afectaţi în mod negativ sunt angajatorii şi forţa de muncă necalificată sau neexperimentată, precum şi consumatorii finali care vor trebui să plătească un preţ mai ridicat pe produsele cumpărate, datorită creşterii costurilor cu munca. Societatea în ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generală scade.

Din punct de vedere macroeconomic, această măsură poate determina o creştere a inflaţiei, datorită unei creşteri cvasi-generale a salariilor. Aceasta deoarece o creştere a salariilor minime va determina probabil o deplasare în sus a întregii grile de salarizare, pentru a păstra salariile relative la nivelurile anterioare.
4.2.1.2 Preţuri maxime
Există şi pieţe pe care guvernul stabileşte preţurile maxime la care anumite bunuri şi servicii pot fi comercializate. Există ţări în care statul stabileşte, cel puţin în anumite regiuni, chiria maximă ce poate fi percepută pentru diverse spaţii locative. În Canada, de exemplu, există preţuri maxime de vânzare a medicamentelor. România este una dintre ţările cu cea mai mare „experienţă” şi „cultură” a unei astfel de măsuri. Efectul introducerii unui nivel maxim al chiriilor (de exemplu) este prezentat în figura 4.3. Preţul şi cantitatea de echilibru în lipsa reglementării sunt P* şi, respectiv, Q*. Preţul maxim la care spaţiile pot fi închiriate este Pm (situat sub nivelul de echilibru la care piaţa ar ajunge dacă ar fi lăsată să funcţioneze în mod liber).

Efectele impunerii unui preţ maxim sunt următoarele:



  1. Numărul spaţiilor locative tranzacţionate scade de la Q* la Qm. Ca urmare, o parte din chiriaşi vor fi evacuaţi de proprietari din spaţiile ocupate. Chiriaşii ar dori însă să închirieze mai multe apartamente, Qo, la preţul Pm dar proprietarii nu sunt dispuşi să le ofere la acest preţ. Prin urmare, pe aceasta piaţă, reglementarea a introdus un dezechilibru manifestat prin exces de cerere.

  2. Surplusul producătorului scade de la P*EB la PmNB. Pe termen lung, datorită faptului că furnizarea de spaţii de închiriat nu mai este la fel de profitabilă, mai puţini agenţi economici vor investi în furnizarea de spaţii locative şi în întreţinerea acestora. Ca urmare, dezechilibrul de pe piaţa imobiliară se va accentua.

  3. Noul surplus al consumatorului este APNPm. În general, efectul preţului maxim asupra surplusului consumatorului este incert, depinzând de forma particulară a curbelor cererii şi ofertei pe piaţă. Surplusul creşte datorită chiriilor mai scăzute însă, dat fiind că o o parte dintre chiriaşi îşi pierd apartamentele, o dată cu acestea se pierde şi o parte din surplusul consumatorului existent iniţial.

  4. Bunăstarea totală scade. La nivelul de Qm unităţi tranzacţionate, beneficiul marginal al unui spaţiu închiriat este mai mare decât costul său marginal. Prin urmare, această alocare este ineficientă: există câştiguri din schimb care nu sunt valorificate, datorită introducerii preţului maxim la nivelul Pm. Pierderea de bunăstare datorată limitării schimbului mutual avantajos este aria PEN.

  5. Pe lânga efectul asupra bunăstarii generale o chestiune esenţială este acea a cum se alocă excesul de cerere. Controlul chiriilor rezultă într-un transfer de bunăstare de la proprietari la chiriaşii care reuşesc să-şi păstreze apartamentele. Chiriaşii preferaţi de proprietari nu vor aparţine în general grupurilor sociale defavorizate, adică tocmai grupurile pe care măsura ar intentiona să le protejeze. De obicei, proprietarii vor păstra fie chiriaşi care vor face plăţi „neoficiale” (adică mai mari) sau pe cei cu un nivel de venit şi educaţie mai ridicat.

În concluzie: beneficiarii legislaţiei cu privire la controlul chiriilor sunt în general chiriaşii din clasa mijlocie. Afectaţi negativ sunt proprietarii şi chiriaşii care îşi pierd apartamentele, care de obicei fac parte chiar din grupurile defavorizate pe care legislaţia urmărea teoretic să le protejeze. Societatea în ansamblul său este afectată negativ: bunăstarea generala scade.
4.2.2 Impozitarea
Toate guvernele lumii percep taxe şi impozite pentru a-şi asigura veniturile necesare funcţionării. În acest subcaptol, vom examina efectele acestor impozite asupra bunăstării. Să presupunem că guvernul are nevoie o nouă sursă de venit şi doreşte să perceapă un nou impozit. Care categorie ar trebui să plătească acest impozit? Producătorii? Consumatorii? Pentru a răspunde la aceste întrebări, trebuie să arătăm cine plăteşte impozitul atunci când acesta: a) este plătit de producători; b) este plătit de consumatori. Economiştii folosesc termenul de incidenţă a impozitării pentru a defini modul în care se distribuie în realitate efectul impozitelor între participanţii de pe o anumită piaţă..

În funcţie de modul în care sunt percepute, impozitele pot fi grupate în două categorii mari: în sumă fixă şi impozite ad valorem. Prima categorie presupune un impozit în sumă constantă pe unitatea de bun produs sau consumat. Un exemplu de acest tip este impozitul pe benzină care este perceput ca o sumă fixă pe fiecare litru sau impozitul pe ţigari, bautură etc. Un impozit ad valorem se percepe pe valoarea bunului produs sau consumat. Taxa pe valoarea adăugată este un exemplu de astfel de impozit.

Prima dintre ideile fundamentale ale acestui subcapitol este aceea că incidenţa impozitelor (taxelor) nu depinde de categoria de agenţi economici (consumatori, producători, angajatori, angajaţi) asupra căreia acestea sunt impuse (de la care sunt colectate) în mod oficial. În cele ce urmează vom demonstra că, în practică, atât consumatorii cât şi producătorii plătesc câte o parte a impozitului perceput şi că partea de taxă suportată de fiecare este aceeaşi indiferent cui îi este perceput impozitul (singurele excepţii sunt cazurile extreme de elasticitate ale cererii şi ofertei)

Vom susţine aceste afirmaţii cu două exemple: exemplul unei accize pe bezină percepută producătorilor şi exemplul aceleiaşi accize percepută consumatorilor. Concluziile pe care le vom trage din aceste exemple sunt identice pentru toate tipurile de impozite, nu numai pentru accize.

Să începem cu situaţia în care guvernul decide să perceapă acciza de la producător. Ca urmare, pentru fiecare litru de benzină vândut, producătorul va plăti la administraţia financiară o sumă T. Efectul accizei este reprezentat grafic în figura 4.4.

Atunci când guvernul impune acciza asupra producătorilor de bezină, oferta acestora scade: grafic, aceasta se deplasează în sus cu o mărime egală cu nivelul accizei (T). Această deplasare reflectă faptul că preţul minim la care producătorii sunt dispuşi sa vândă fiecare litru nu mai este costul marginal (reflectat în oferta iniţială Of), ci include şi acciza (Of+T). Ca urmare a acestei reduceri a ofertei, noul preţ de echilibru va deveni Pc, iar noua cantitate tranzactionată va fi Qt. Pc este noul preţ pe care cumpărătorii de benzină vor trebui să îl achite pe litru. Din acest preţ producătorii trebuie să plătească o sumă T guvernului; de aceea producătorilor le rămâne efectiv, pe litru, numai Pc-T=Pp. Cu alte cuvinte, acciza plătită guvernului este acoperită de: a) o creştere a preţului plătit de consumator de la P* (cât era în absenţa taxei) la Pc; b) de o scădere a preţului reţinut de producător de la P* la Pp.



Cantitatea de echilibru


În concluzie, efectele accizei şi, în general, ale oricărui tip de impozit sunt:




    1. O scădere a cantităţii tranzacţionate (de la Q* la Qt). În plus, are loc o creştere a preţului plătit de consumator şi o scădere a preţului reţinut de producător. Producătorii transferă asupra consumatorilor o parte din acciză sub forma unei creşteri în preţ, dar această creştere nu este egală cu mărimea accizei. Atât producătorii cât şi consumatorii plătesc efectiv o parte din acciză, chiar dacă impozitul este perceput numai de la producători.

    2. O reducere a surplusului consumatorului (în exemplu nostru de la AEP* la AMPc). Bunăstarea consumatorului scade pentru că plăteşte un preţ mai mare şi consumă mai puţine unităti de produs.

    3. O reducere a surplusului producătorului (de la P*EQ* la PpNQt). Surplusul producătorului scade deoarece acesta reţine un preţ mai mic pe unitatea de produs şi vinde mai puţin.

    4. Transferă statului (guvernului) o parte din surplusul consumatorului şi producătorului. (TxQt, adică aria PcMNPp). Partea din aceast transfer suportată de consumatori sub forma unei creşteri de preţ este dată de aria PcMRP*. Partea din venitul total suportată de producător sub forma unei scăderi în preţ este aria P*RMPp.)

    5. O reducere a bunăstării totale. În exemplul nostru surplusul total scade de la AEO (cât era în absenţa taxei) la AMNO. Beneficiul marginal pentru consumator al ultimei unităţi tranzactionate (Qt) este mai mare decât costul marginal al producerii ei. Prin urmare alocarea rezultată este ineficientă: există câştiguri care nu sunt valorificate datorită introducerii acestui impozit. Pierderea de bunăstare datorată limitării schimbului mutual avantajos este, în figura 4.4, aria PEN.

Pentru a ne convinge de faptul că perceperea accizei de la consumator nu schimbă nimic în analiza de mai sus, vom cerceta şi efectele aceleiaşi accize pe benzină, dar percepută acum consumatorilor (Figura 4.5)






Cantitatea de echilibru

După cum se poate remarca, figura 4.5 este identică cu 4.4 cu o singură exceptie: cererea (şi nu oferta) este cea care descreşte cu nivelul accizei. Această scădere reflectă faptul că preţul maxim pe care consumatorii sunt dispuşi să îl plătească pe fiecare unitate este preţul initial minus nivelul accizei. Scăderea cererii determină o scădere a preţului de echilibru, care devine Pp. Preţul pe care consumatorii îl achită efectiv este însa Pp+T=Pc, adică acelaşi cu cel din exemplul anterior. În concluzie, nu contează cui îi este destinat impozitul, efectele acestuia sunt aceleaşi.

Partea din impozit suportată de producător nu este însă în mod necesar egală cu cea suportată de consumator. În anumite cazuri, producătorii pot transfera o parte mai mare din taxă auspra consumatorilor. În altele consumatorii sunt cei care plătesc mai puţin, iar producătorii mai mult.

A doua idee fundamentală a acestui subcapitol este acea că incidenţa impozitelor depinde de elasticitatea cererii şi, respectiv, a ofertei. Partea cea mai inelastică a pieţei suportă cea mai mare parte a taxei.

Pentru exemplificare, figura 4.6 prezintă un caz în care cererea este mai inelastică decât oferta. Un exemplu în acest sens sunt accizele pe ţigări. Deoarece consumatorii (cererea) sunt inelastici în raport cu preţul acestora (reducerea consumului este mai mică decât creşterea preţului), producătorii pot transfera o mare parte a impozitului asupra consumatorilor, sub forma unei creşteri de preţ. In figura 4.6, creşterea preţului plătit de cumpărător (de la P* la Pc) este mult mai mare decât scăderea preţului care îi rămâne producător (de la P* la Pp).



Figura 4.6 Incidenţa unei accize când cererea este relativ inelastică

Figura 4.7 prezintă cazul invers, în care oferta este relativ mai inelastică decât cererea. În această situaţie, partea de impozit suportată de consumatori este mai mică decât cea suportată de producători.

O situaţie similară se înregistrează în cazul contribuţiei la asigurările sociale. În majoritatea ţărilor, această constribuţie este împărţită între angajator şi asigurat. În Romania, angajatorul plăteste 2/3 din contribuţia la asigurările sociale iar angajatul 1/3. În alte ţări, contribuţia este împărţita în mod egal. Cu toate acestea, aşa cum am arătat, modul cum legea defineşte plata acestui impozit nu are absolut nici un efect asupra incidenţei sale. Factorii care determină cine suportă şi cât suportă din această contribuţie sunt elasticitatea cererii şi a ofertei. Majoritatea economiştilor este de părere că oferta de muncă este relativ mai inelastică decât cererea, ceea ce înseamnă că, în realitate, angajaţii (în dubla lor calitate, de angajaţi şi de consumatori) suportă cea mai mare parte a contribuţiei la asigurările sociale.

A treia idee fundamentală a acestui subcapitol este aceea că pierderea de bunăstare cauzată de impozitare, depinde şi ea de elasticitatea cererii şi, respectiv, a ofertei. Pierderea de bunăstare este cauzată, în esenţă, de faptul că anumite tranzacţii reciproc avantajoase nu se mai realizează. Pe de o parte, impozitul creşte preţul de cumpărare determinând consumatorii să consume mai puţin şi, pe de altă parte, scade preţul reţinut de producători, determinându-i pe aceaştia să producă mai puţin. Ca urmare, cantitatea tranzacţionată este mai mică decât cea eficientă. Elasticităţile cererii şi ofertei determină cât de mult îşi restrâng consumatorii şi producătorii cantitatea cerută şi, respectiv, cea produsă la o modificare a preţului. Prin urmare, cu cât aceste elasticităţi sunt mai mici, cu atât pierderea de bunăstare generată de impozite este mai mică.

Şi veniturile fiscale (încasate de stat) sunt determinate de elasticitatea cererii şi ofertei. Argumentul este similar. Impozitele reduc cantitatea tranzacţionată pe piaţă şi, prin urmare, baza de impozitare. Pentru un impozit T pe unitatea de produs, cu cât elasticitatea cererii şi cea a ofertei sunt mai mici, cu atât reducerile în baza de impozitare sunt mai mici. Prin urmare, pentru un impozit dat, elasticităţile cererii şi ofertei sunt invers corelate cu veniturile fiscale.





4.2.3 Subvenţiile
O subvenţie este opusul unui impozit. În cazul în care consumul sau producerea unui bun sunt subvenţionate, guvernul plăteşte consumatorilor sau, respectiv, producătorilor fie o anumită sumă de bani pe unitatea de produs (subvenţie pe cantitate) fie un procentaj din valoarea bunurilor consumate sau produse (subvenţiea ad valorem).

Subvenţiile agricole sunt cea mai frecventă formă de subvenţionare. Aceste subvenţii urmăresc teoretic să reducă volatilitatea preţurilor produselor agricole, să crească veniturile fermierilor şi să facă produsele agricole naţionale mai competitive pe pieţele internaţionale.

Majoritatea ţărilor dezvoltate subvenţionează agricultura. În Japonia subvenţiile reprezintă 50% din valoarea producţiei agricole. Cu alte cuvinte, în Japonia, din fiecare yen câştigat de fermieri din vânzarea produselor, 0.5 este plătit de către guvern (în fapt, de contribuabili). În Uniunea Europeană, subvenţiile reprezintă 35% din valoarea producţiei agricole, iar în Statele Unite 25%. În Romania în 2004 subvenţiile agricole au reprezentat 449 milioane euro.3

Vom ilustra efectul subvenţiilor asupra pieţelor cu ajutorul exemplului din figura 4.8. Să presupunem că, în 2005, Ministerul Agriculturii acordă o subvenţie de S lei pe fiecare kilogram de carne de pasăre în viu vândut către abatoare de agricultori. Fară această subvenţie preţul de echilibru al unui kilogram de carne de pasăre ar fi P*, iar cantitatea de echilibru Q*. Cu subvenţie, deoarece guvernul plăteşte fiecărui agricultor S lei pe kilogram, curba ofertei de carne de pasăre translatează în jos (creşte) cu valoarea subvenţiei. Cu alte cuvinte, agricultorii sunt dispuşi să vândă un kilogram de carne de pasăre la costul marginal minus valoarea subvenţiei.


Figura 4.8 Efectul unei subvenţii acordată producătorului

Ca urmare a subvenţiei:



  1. Cantitatea vândută creşte la Qs, iar preţul plătit de consumatori scade la Pc. Producătorii încasează şi subvenţia de la guvern, prin urmare preţul pe care ei îl primesc pentru fiecare kilogram de carne de pasăre este de Pc+S=Pp, mai mare şi el decât preţul fără subvenţie.

  2. Atât producătorii cât şi consumatorii beneficiază de efectul subvenţiei: consumatorii consumă mai mult la un preţ mai mic şi producătorii vând mai mult la un preţ mai mare. Prin urmare surplusul producătorului şi surplusul consumatorului cresc. Surplusul producătorului creşte cu aria P*ESPp devenind OSPpp. Surplusul consumatorului creşte şi el cu aria P*EVPc, devenind AVPc. Vă întrebaţi probabil cum se poate ca ariile P*ESPp şi P*EVPc să aparţină atât surplusului consumatorului cât şi al producătorului? Aşa cum am subliniat la punctul 4.1, aceste arii reprezintă doar un mod de a măsura bunăstarea.

  3. Cu toate că atât producătorii cât şi consumatorii beneficiază de pe urma subvenţiei, totuşi bunăstarea totala scade. De ce? Banii câştigaţi de producători şi consumatori sunt plătiţi de guvern (de fapt, de către contribuabili). Guvernul plăteşte S*Qs, adică aria PpSVPc, producătorilor. Observaţi că nu tot acest dreptunghi este transferat producătorilor şi consumatorilor de carne de pasare. O parte din el, şi anume triunghiul SEV nu este transferat nimănui, şi reprezintă pierderea de bunăstare generată de subvenţie. Care este sursa acestei pierderi? În figura 4.8, se poate observa că, pentru orice kilogram de carne de pasăre produs peste cantitatea Q, costul marginal al fiecărei unităti este mai mare decât beneficiul marginal pe care consumatorii îl atribuie fiecăreia dintre aceste unităţi. De aceea, aceste unităţi nu ar fi trebuit niciodată produse, pentru că valoarea atribuită lor de consumatori nu acoperă costul de producţie şi nu ar fi fost niciodată consumate dacă nu ar fi fost subvenţia. Producerea lor reprezintă o risipă de resurse. Suma transferată de guvern trebuie scăzută din calculul bunăstării totale, deoarece reprezintă doar un transfer şi nu o creştere de bunăstare. Ceea ce rămâne este surplusul total iniţial (ariile AEP* şi PEO) minus pierderea de bunăstare (aria SEV). Cu alte cuvinte subvenţia a redus bunăstarea totală a societăţii. Valoarea subvenţiei pentru contribuabilii care o plătesc reprezintă mai puţin decât creşterea de bunăstare a producătorilor şi consumatorilor.

Subvenţiile generează şi alte tipuri de probleme. O subvenţie acordată, să zicem, de guvernul ungar producătorilor de carne de pui va afecta negativ producătorii români pentru că producătorii unguri vor putea vinde puiul pe piaţa românească sub cost. Deşi subvenţia este practic un cadou făcut din banii contribuabililor unguri consumatorilor români, totuşi guvernul român se va simţi obligat să protejeze producătorii autohtoni oferind la rândul său subvenţii producătorilor români. Subvenţiile pot produce o escaladare a subvenţionării agriculturii, ceea ce ar duce la ineficienţă pe scară largă şi ar genera o risipă de resurse. În ultimile decenii subvenţiile au devenit poate cel mai important obstacol în calea comerţului liber, înlăturarea lor fiind extrem de dificilă din punct de vedere politic, atât pe plan intern cât şi internaţional. Aceasta înseamnă că, pe lânga resursele risipite pentru finanţarea lor, ţările mai suferă un alt tip de pierdere: renunţă la câştigurile generate de comerţul liber şi specializarea conform avantajului comparativ.


4.2.4. Taxele vamale

4.2.4.1 Efectele taxelor vamale când nu există industrie autohtonă
Să prespunum că Statele Unite, o piaţă mondială importantă, impun o taxă vamală T, în valoare absolută pe unitate de produs, pe camerele digitale introduse în ţară. Să presupunem că toate camerele digitale cumpărate de americani sunt produse în afara ţării. În acest caz, oferta se deplasează în sus, vertical, cu nivelul taxei T (scade). Noul preţ şi cantitate de echilibrul sunt Qt şi Pt. Surplusul consumatorului scade cu P*EMPt, noul surplus fiind măsurat de aria PtMA. Surplusul producătorului nu va fi de această dată inclus în calculul bunăstării totale deoarece acesta este obţinut de producătorii străini. Aria PtMNPt reprezintă veniturile guvernului american obţinute din această taxă. Această arie este formată din transferul unei părţi a surplusului consumatorilor (PtERP*) şi a unei părţi a surplusului producătorilor străini (P*RNPt). Ca şi în cazul impozitelor, taxa vamală este suportată atât de producătorii străini, cât şi de consumatorii autohtoni. Care este efectul total asupra bunăstării naţionale? Consumatorii americani pierd P*EMPt din surplusul lor, dar o parte din acest surplus, respectiv PtERP*, este transferat guvernului. Ceea ce nu este transferat, aria MER trebuie comparată cu câştigurile pe care guvernul le obţine de la producătorii străini, P*RNPt . A priori, nu putem spune care din aceste arii este mai mare. Dacă MER< P*RNPt, atunci taxa vamală creşte bunăstarea naţională (în detrimentul bunăstarii ţării exportatoare). Dacă însă MER> P*RNPt, atunci bunăstarea naţională scade. În general, cu cât oferta este mai inelastică decât cererea, cu atât mai probabil este ca tariful să crească bunăstarea totală şi invers. Pentru a determina efectul taxei vamale asupra bunăstării, economiştii folosesc de obicei metode econometrice de estimare a curbelor cererii şi ofertei în fiecare caz particular.



O



Cantitate


Un caz cu totul diferit îl reprezintă ţările ale căror pieţe nu constituie o parte importantă a pietei mondiale (ţări mici). Cantitatea importată de aceastea fiind relativ mică, ele nu pot influenţa preţul mondial. Aceste ţări cumpără toată cantitatea importată la preţul mondial de echilibru, Pm. În fig. 4.11, curba ofertei pe astfel de pieţe mici, ca România, este orizontală la nivelul preţului mondial.

Să presupunem acum că guvernul României introduce o taxă vamală pe camerele digitale. Preţul la care consumatorii români achiţionează camerele digitale după introducerea tarifului devine Pi. Aşa cum se poate observa din figura 4.11, pierderea din surplusul consumatorului, PiMRPt este întotdeauna mai mare decât veniturile vamale colectate de la producătorii străini, adică aria PiMNPt. Pentru pieţele mici ca România şi în absenţa industriei autohtone, tarifele vamale duc întotdeauna la o pierdere de bunăstare. Motivul pentru care aceste măsuri de politică comercială sunt adoptate se datorează faptului că, deseori, guvernul urmăreşte alte obiective decât maximizarea bunăstarii totale.
4.2.4.2 Efectele taxelor vamale când există industrie autohtonă
Ce se întâmplă însă atunci când produsele asupra cărora sunt percepute taxe vamale sunt fabricate şi de către producători autohtoni? Să analizăm de exemplu cazul taxelor vamale percepute în România pe autoturismelor importate. Această situaţie este prezentată grafic in figura 4.12.

Figura 4.12 Efectul unei taxe vamale cu industrie autohtonă

Oferta mondială este orizontală la preţul mondial Pm. Oferta naţională are forma obişnuită. Să presupunem că maşinile importate sunt identice cu cele fabricate autohton şi, iniţial, nu există taxe vamale. Prin urmare, nici un consumator nu va plăti mai mult de Pm pe o maşină autohtonă, deoarece cu aceşti bani poate cumpăra o maşină din import. În consecinţă, toate maşinile se vând la preţul de echilibru Pm şi Q* maşini sunt cumpărate. Dintre acestea, Qn sunt produse de producătorii naţionali, iar (Q*-Qn) sunt importate. Surplusul consumatorului este AEPm, iar surplusul producătorilor naţionali este PmFB.

Să presupunem acum că guvernul introduce o taxă vamală T aplicată maşinilor din import. În această situaţie:


  1. Oferta mondială devine Of+T, noul preţ de echilibriu Pm+T, iar noua cantitate de echilibru Q’. Efectul taxei vamale este acela că preţul maşinilor pentru cumpărătorii români creşte, iar cantitatea de maşini cumpărată scade.

  2. Prin urmare, surplusul consumatorului scade cu aria Pm’E’EPm şi devine AE’Pm’. Numărul maşinilor importate scade iar numărul celor vândute de producătorii naţionali creşte la Qn’.

  3. Surplusul producătorilor autohtoni creşte cu aria Pm’GFPm, devenind aria Pm’GB. Guvernul încasează aria haşuratăp din mijloc, (Q’-Qn’)*T, sub forma veniturilor din taxă.

  4. Deşi guvernul câştigă venituri, iar producării naţionali au şi ei de câştigat, totuşi bunăstarea totală scade. Cele două triunghiuri negre de pe laterala veniturilor guvernului reprezintă pierderile de bunăstare. Consumatorii pierd mai mult decât câştigă guvernul şi producătorii autohtoni.

Deşi au ca efect reducerea bunăstării generale, taxele vamale de acest gen sunt folosite frecvent, pe motiv de protejare a industriilor autohtone. Anumite industrii au foarte mult de câştigat din protecţionismul tarifar şi se constituie în grupuri de influenţă extrem de puternice în favoarea acestuia. Să ne reamintim cazurile relativ recente din România referitoare la carne în general, sau carne de pui din Ungaria în special.



STUDIU DE CAZ

Costuri şi beneficii ale liberalizării pieţelor
Una dintre cele mai stabile caracteristici, moştenite de la economia centralizată, este aceea că, în majoritatea industriilor de utilităţi (electricitate, gaze, apă etc.), preţurile de furnizare (mai ales către gospodăriile populaţiei) au continuat multă vreme să se situeze sub costuri. Aceasta fiind situaţia, este lesne de înţeles că liberalizarea şi deschiderea pieţelor la concurenţă vor tinde să urce preţurile spre nivelurile lor eficiente din punct de vedere economic. O astfel de creştere este necesară şi pentru a crea comportamente eficiente de consum, dar şi pentru a îmbunătăţi viabilitatea financiară a companiilor din aceste sectoare.

Teoria microeconomică arată că echilibrul cererii cu oferta (la preţul de echilibru) determină maximizarea sumei dintre surplusul consumatorului şi surplusul producătorului. La preţuri (şi implicit, cantităţi oferite) situate sub nivelul de echilibru, valoarea pentru consumatori (reflectată de curba cererii) este mai mare decât costurile suportate de producători (reflectate de curba ofertei) şi, de aceea, o creştere a cantităţii determină o majorare a surplusului total al societăţii ca ansamblu.

Dacă preţurile sunt sub costuri, atunci creşterile de preţ determină o creştere a bunăstării societăţii în ansamblu (printr-un efect de anulare a unei versiuni inversate de pierdere implicită de bunăstare) şi nu o diminuare a acesteia.
EFECTUL NET ASUPRA SOCIETĂŢII ATUNCI CÂND PREŢURILE NU MAI SUNT STABILITE SUB NIVELUL COSTURILOR









A





B E


D p

C


q

Surplusul consumatorului şi surplusul producătorului atunci când preţurile sunt sub costuri

În figura de mai sus, se pot observa modificările suferite de surplusul consumatorului şi, respectiv, surplusul producătorului, atunci când preţurile cresc de la niveluri situate sub costuri la nivelul de echilibru. Atunci când preţurile sunt la nivelul p şi cantităţile la nivelul q (deoarece statul îl obligă pe producător să satisfacă cererea existentă la respectivul nivel de preţ), producătorul înregistrează pierderi (suprafeţele unde preţul este mai mic decât costurile, adică suprafaţa D - care reprezintă un transfer către consumatori – şi suprafaţa E, care este o pierdere pentru societatea în ansamblul său).
Surplusul consumatorului = A + B + D

Surplusul producătorului = C – D – E

Rezultatul net pentru societate în ansamblu = A + B + C – E
În situaţia când preţul se găseşte la nivelul de echilibru, suprafaţa D nu mai este nici câştigată de consumatori, dar nici o pierdere pentru producători, în vreme ce E este o versiune inversată a pierderii implicite de bunăstare, dispărând ca pierdere pentru societate (cu alte cuvinte, un câştig net):
Surplusul consumatorului = A

Surplusul producătorului = B + C



Rezultatul net pentru societate în ansamblu = A + B + C
Rezultatele obţinute arată că societatea în ansamblu o duce mai bine atunci când preţurile sunt la nivelul de echilibru, în comparaţie cu situaţia când acestea sunt sub costuri, iar producătorii sunt obligaţi să satisfacă cererea existentă la respectivul nivel de preţ (diferenţa constituind-o suprafaţa E).
Desigur însă, consumatorii au de pierdut. Producătorii câştigă însă mai mult decât pierd consumatorii. Problema care se pune pentru guvernele confruntate cu o astfel de situaţie este alegerea obiectivului pe care îl urmăresc. Dacă obiectivul este maximizarea surplusului consumatorilor (presupunând, de exemplu, că alegerile electorale sunt iminente), atunci vor lua decizia să nu purceadă la liberalizare. Dacă însă obiectivul este maximizarea bunăstării întregii societăţi (adică, suma dintre surplusul producătorului şi cel al consumatorului), atunci decizia corectă este de a permite procesul de liberalizare.

1 Utilitatea marginală a unei unităţi de bun este reprezentată de înălţimea curbei cererii în acel punct. Costul marginal al producerii unei unităţi de bun este reprezentat grafic de înălţinea curbei ofertei în acel punct.

2 Hotărârea Guvernului nr. 2346/14.12.2004 pentru stabilirea salariului de bază minim brut pe ţară (publicată în Monitorul Oficial nr. 1/3.01.2005)


3 2004 Regular Report on Romania’s Progress Towards Accession, http://europa.eu.int






Dostları ilə paylaş:
Orklarla döyüş:

Google Play'də əldə edin


Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2017
rəhbərliyinə müraciət

    Ana səhifə