Fernand Braudel

În Java „cea Mare”, până când olandezii se instalează cu adevărat acolo după construirea Bataviei (1619), şi chiar mai târziu, oraşul principal este Bantam (514), pe coasta de nord, la extremitatea occidentală a insulei, în mijlocul unor mlaştini, strâns între zidurile lui de cărămizi roşii, având pe metereze nişte tunuri ameninţătoare de care, la drept vorbind, nu s-ar putea sluji. In interior, un oraş scund, urât, „mare cât Amsterdamul”. Pornind de la palatul regal, trei străzi divergente, şi pieţeie în care ajung ele, colcăie de negustori sau de negustori improvizaţi, vânzători de orătănii, de papagali, de peşte, de carne de vită, de plăcinte calde, de arac (alcoolul Orientului), de mătăsuri, de catifele, de orez, de pietre preţioase, de beteală de aur… La câţiva paşi e cartierul chinezesc, cu prăvălii, cu case de cărămidă şi cu piaţa lui aparte, în partea de răsărit a oraşului, în Piaţa Mare, plină de cum se crapă de ziuă de mici negustori, se adună mai târziu marii negocianţi, cei ce se ocupă cu asigurările de nave, proprietarii magaziilor de piper, cei ce finanţează cu dobânzi mari călătoriile pe mare, familiarizaţi cu cele mai deosebite limbi şi monede: piaţa Ie slujeşte drept bursă, scrie un călător. În acelaşi timp, blocaţi în fiecare an în oraş în aşteptarea musonului„ negustori străini participă aici la un târg interminabil, care durează luni întregi. Chinezii, chiar pe atunci prezenţi de multă vreme în Java şi sortiţi să rămână acolo încă multă vreme, joacă un rol important în acest concert. „Sunt oameni interesaţi, scrie un călător (1595), care dau bani cu camătă şi care şi-au câştigat renumele pe care îl au evreii în Europa. Ei umblă prin ţară, cu cumpăna în mână, cumpără tot piperul pe care-' găsesc şi după ce au cântărit o parte [de notat acest amănunt privind vânzarea pe eşantion], astfel ca pot judeca destul de bine cantitatea [fără îndoială, trebuie să citim greutatea], dau banii deodată„ după nevoia ce o au acei care vând, prin acest naiJ' ^ loc ei îngrămădesc o atât de mare cantitate, înclt au cu ce încărca corăbiile din China, de cum sosesc, vânzând cu cincizeci de mii de caixas (sapeci), ce nu-i costă nici douăsprezece mii. Aceste corăbii vin la Bantam în luna lui ianuarie, în număr de opt ori de zece şi sunt de patruzeci şi cinci ori cincizeci de tone”. Aşadar, chinezii au şi ei un „comerţ al Levantului” şi, multă vreme, China comerţului la distanţă nu are nici un motiv să pizmuiască Europa comerţului la distanţă. Pe timpul lui Marco Polo, China consumă, se spune, de o sută de ori mai multe mirodenii decât îndepărtata Europă (515).

Aţi reţinut poate că negustorii chinezi, în realitate comisionari cu domiciliu stabil, îşi fac cumpărăturile prin sate înainte de muson, înainte de sosirea corăbiilor. Sosirea corăbiilor înseamnă deschiderea târgului. De fapt, acest lucru caracterizează întreaga arie a Insulindei: târguri de lungă durată, în ritmul musonilor. La Atjeh (Aşem) în insula Sumatra, Davis (1598) (516) vede, „trei pieţe mari în care se făcea târg de tot felul de I mărfuri, în fiecare zi”. Credeţi poate că englezul ' spune poveşti? Dar francezul Martin de Saint-Malo (1603), pus în faţa aceloraşi realităţi, face deosebire între un târg mare şi târgurile obişnuite, pline de fructe ciudate, şi-i descrie în prăvăliile lor pe negustorii veniţi din toate zările oceanului Indian, „toţi îmbrăcaţi turceşte” şi care rămân „vreo şase luni în zisul Ioc spre a-şi vinde mărfurile” (517). Şase luni, „la capătul cărora vin alţii”. Adică un târg continuu, care se reînnoieşte, întins leneş prin timp, fără a căpăta vreodată aspectul de criză accelerată al târgurilor Occidentului. Dampier, care soseşte la Atjeh în 1688, este şi mai exact: „Chinezii sunt cei mai de seamă din toţi negustorii care negociază aici: unii dintre ei rămân Pe loc tot anul; dar alţii nu vin decât o dată în „ecare an. Cei din urmă se duc acolo câteodată! NIuna iunie, cu 10 sau 12 vele care duc o mulţime de orez şi multe alte mărfuri… Ei tocmesc cu toţii case unjj lângă alţii, la un capăt al oraşului, Iângă IlJare, şi se cheamă acest cartier tabăra chinezilor…

Sunt mai mulţi meşteşugari ce vin în această flotă, cum sunt dulgheri, tâmplari, vopsitori şi, mai întâi, atunci când sosesc, se pun să muncească şi să facă sipete, casete, dulăpioare şi tot felul de lucruri mărunte de China„. Timp de două luni, se ţine astfel „târgul chinezilor„, Ia care toată lumea merge să cumpere sau să joace jocuri de noroc. „Pe măsură, ce mărfurile lor se vând, ei cuprind Ioc tot mai puţin şi închiriază case tot mai puţine… Pe măsură ce scade vânzarea, ei joacă tot mai mult”.

Chiar în China (519), lucrurile stau cu totul altfel. Acolo stăpâneşte o ocârmuire birocratică, omniprezentă şi eficientă, care duşmăneşte în principiu privilegiile economice, iar târgurile sunt cu stricteţe supravegheate, în faţa unor pieţe relativ libere. Ele apar totuşi de timpuriu, într-un moment de puternic avânt al comunicaţiilor şi schimburilor, pe la sfârşitul epocii dinastiei Tang (secolul al IX-lea). Şi aici, ele sunt în general legate de un templu budist sau taoist şi se ţin în ziua aniversară a divinităţii, de unde numele generic de adunări ale templelor, miao-hui, care li se dă. Ele au un puternic caracter de sărbătoare populară. Dar sunt folosite curent şi alte denumiri. Astfel târgul mătăsii noi care, sub dinastia Tsing (1644 – 1911), se ţine la Nan-hsiun-şen, la hotarul provinciilor Cio-Kiang şi Kiang-su, se numeşte hui-şiang sau lang-hiui. Tot aşa expresia nien-shih este echivalentul întocmai al germanului Jahrmarkt, t'rg anual, şi poate că desenează efectiv marile târguri sezoniere (al sării, al ceaiului, al cailor etc.) mai degrabă decât bâlciurile, în sensul exact al termenului.

Etienne Balazs socotea (520) că aceste târguri mari sau bâlciuri excepţionale apăreau mai ales în epocile în care China era împărţită, aflându-se sub stăpânirea mai multor dinastii străine una de alta: fiecare parte era silită să se deschidă spre celelalte iar bâlciurile şi marile târguri răsăreau atunci ca în Europa medievală, şi poate din aceleaşi motive. Dar de îndată ce China formează din. Nou o unitate politică, ea îşi reface structura bir°„ cratică, ierarhia eficientă a pieţelor, şi târgurile dispare din interiorul teritoriului. Acestea se păstrează numai la frontierele din afară. Astfel, pe timpul dinastiei Song (960-1279), care stăpâneşte doar China de Sud, „târgurile mutuale„ se deschid către China de nord cucerită de barbari. De îndată ce unitatea se reface sub dinastia Ming (1368 – 1644) şi continuă apoi sub dinastia Tsing (1644 – 1911) nu mai întâlnim ferestre sau lucarne decât la faţadă, spre lumea exterioară. Astfel, începând din 1405, există târguri de cai pe frontiera Manciu-riei deschizându-se sau închizându-se, în funcţie de raporturile pe care frontiera le întreţine cu „barbarii„ care o ameninţă. Câteodată, chiar la porţile Beijingului, se organizează un târg, atunci când acolo ajunge o caravană plecată din Moscovia. Eveniment excepţional, căci, de preferinţă, caravanele venite din vest sunt oprite la târgurile de la Han-ceu şi Ceng-tun. Tot aşa, în 1728 (521), la sud de Irkuţk, se organizează foarte ciudatul şi importantul târg de la Kiatka la care negustorii chinezi îşi procură preţioasele blănuri siberiene, în sfârşit, în secolul al XVIII-lea, în faţa comerţului europenilor, Cantonul este înzestrat cu două târguri (522). Ca şi celelalte mari porturi maritime mai mult sau mai puţin deschise comerţului internaţional (Ningpo, Amoy), pe atunci la Canton se înregistrează unul sau mai multe „sezoane” comerciale anual. Dar nu avem a face aici cu marile puncte de întâlnire libere al Islamului sau Indiei, în China, târgul rămâne un fenomen restrâns, limitat la câteva sectoare de comerţ, mai ales exterior. Fie pentru că ea se teme şi se apără de ele, fie pentru că nu are nevoie de ele, dată fiind unitatea ei administrativă şi guvernamentală şi lanţurile sale active de pieţe, China se lipseşte cu uşurinţă de târguri.

*n ceea ce priveşte Japonia, în care, încă din

Secolul al XHI-lea, pieţele şi prăvăliile cunosc

0 activitate organizată, regulată şi, drept urmare, Se măresc şi se înmulţesc mai apoi, sistemul tarS„1” pare să nu fi funcţionat. Totuşi, după 1638,

1 atunci când Japonia este închisă pentru comerţul exterior şi când doar câteva nave olandeze şi chinezeşti o abordează, la Nagasaki se ţin un soi de târguri, de fiecare dată când sosesc navele olandeze „îngăduite” al Companiei Indiilor Orientale sau joncile chinezeşti, şi ele „îngăduite”. Aceste „târguri” sunt rare. Dar, în felul celor ce se deschid la Arhanghelsk în Moscovia la sosirea navelor engleze şi olandeze, sunt un factor de echilibru, de o importanţă vitală pentru Japonia: după „închiderea” ei voluntară, ele reprezintă singura ei modalitate de a respira. Şi singura posibilitate de a-şijuca rolul în lume, căci contribuţia ei, în special exporturile ei de argint şi de aramă, care ajunge în exterior prin unica legătură pe care o constituie aceste corăbii, influenţează ciclurile economiei mondiale: ciclul argintului până în 1665, ciclul scurt al aurului din 1665 până în 1668 sau 1672; în sfârşit, ciclul aramei.

Europa la egalitate cu lumea?

Nişte imagini nu au cum să fie altceva decât nişte imagini. Dar când sunt numeroase, când se repetă, identice, nu pot să mintă toate deodată. Într-un univers diferenţiat, ele relevă forme şi performanţe asemănătoare: oraşe, drumuri, state, schimburi care, în pofida tuturor deosebirilor, seamănă între ele. Ni se spune că există tot atâtea „mijloace de schimb câte sunt şi mijloacele de producţie”. Dar, oricum, aceste mijloace sunt în număr limitat, căci ele rezolvă probleme elementare, probleme care sunt pretutindeni aceleaşi.

Avem astfel la dispoziţie o primă impresie: încă în secolul al XVI-lea, regiunile populate ale lumii, pradă exigenţelor numărului, ne par apropiate, parcă la egalitate unele cu altele sau nu departe de egalitate. Fără îndoială, un handicap neînsemnat poate fi de ajuns pentru ca să apaŢa şi să se confirme nişte avantaje, mai apoi nişte ^ superiorităţi şi, deci, de cealaltă parte, nişte in*^ riorităţi urmate de o aservire. Să se fi petrecut ceva de acest fel între Europa şi restul lumii? Este greu să spui de-a dreptul da sau nu şi să explici lucrurile în câteva cuvinte. Există, într-adevăr, o inegalitate „istoriografică” între Europa şi restul lumii. Inventând meseria de istoric, Europa s-a slujit de ea în folosul său. Şi, drept urmare, este pe deplin edificată, gata să aducă mărturii, să revendice. Istoria non-Europei este abia pe cale de a se face. Şi atâta timp cât echilibrul cunoştinţelor şi interpretărilor nu este restabilit, istoricul nu se poate hotărî să taie nodul gordian al istoriei lumii, ' care este geneza superiorităţii Europei. De aici porneşte frământarea lui Joseph Needham (523) „ istoric al Chinei, care se chinuie, chiar pe planul relativ limpede al tehnicii şi ştiinţei, să reaşeze corect uriaşul său personaj pe scena lumii. Un lucru mi se pare sigur; distanţa dintre Occident şi celelalte continente s-a săpat tlrziu şi a o atribui doar „raţionalizării” economiei de piaţă, cum au încă tendinţa s-o facă prea mulţi contemporani ai noştri, este evident simplist.

În orice caz, a explica această distanţă, care a crescut odată cu anii, înseamnă a aborda problema esenţială a lumii moderne. O problemă pe care o vom aborda, prin forţa lucrurilor, pe tot parcursul acestei lucrări, fără pretenţia de a-i da o rezolvare definitivă. Vom încerca cel puţin s-s punem sub toate aspectele apropiindu-ne de ea cu explicaţiile noastre, aşa cum în trecut erau apropiate bombardele de meterezele cetăţii, înaintea asaltului în forţă.

IPOTEZE

ÎN CHIP DE CONCLUZIE

Diferitele mecanisme ale schimbului pe care le-am prezentat, de la piaţa elementară până la bursă, sunt uşor de recunoscut şi de descris. Dar este mai puţin simplu să precizezi locul lor relativ în viaţa economică, să apreciezi simultan mărturiile lor. Au ele aceeaşi vârstă? Sunt sau nu sunt legate între ele şi cum? Au fost sau n-au fost instrumente ale creşterii economice? Fără îndoială, nu există un răspuns categoric, căci, în funcţie de fluxurile economice care le animă, ele se mişcă mai repede unele, mai puţin repede altele. Când una, când alta,. Par să fie rând pe rând determinante şi fiecare secol are astfel fizionomia lui specifică. Dacă nu suntem victime ale unei iluzii simplificatoare, această istorie diferenţială luminează sensul evoluţiei economice a Europei şi ni se oferă poate ca un mijloc de interpretare comparativă a restului lumii.

Secolul al XV-Iea prelungeşte dezastrele şi deficienţele celei de a doua jumătăţi a secolului al XlV-lea. Apoi, după 1450, începe o relansare. Cu toate acestea, Occidentul are nevoie de ani şi ani ca să atingă din nou nivelul realizărilor sale anterioare. Franţa sfântului Ludovic, dacă nu mă înşel, este cu totul altceva decât Franţa dinamică, deşi încă suferindă, a lui Ludovic al IX-lea. În afara zonelor privilegiate (o anumită Italie, ansam-blul-motor al Ţărilor de Jos), toate legăturile economice au slăbit; agenţii economici – indivizi sau grupuri – au fost lăsaţi cam de capul lor şi s-au folosit de lucrul acesta, mai mult sau mai puţin conştient. În aceste condiţii, târgurile şi pieţele – pieţele într-o măsură mai mare decât târgurile – sunt deajuns ca să reanime schimburile şi să le stimuleze. Felul în care oraşele se impun în Occident zonei rurale lasă să se ghicească repunerea în mjŞ„ care a pieţelor urbane, instrumente care îngăduie; chiar numai ele, aservirea sistematică a ei. Pre” ţurile „industriale” urcă, preţurile agricole scad-Aşa învinge oraşul.

Cât priveşte secolul al XVI-lea, Raymond de Roover (524), neîncrezător de obicei faţă de explicaţiile facile, socoteşte totuşi că el a cunoscut apogeul târgurilor. Ele ar explica întreaga problemă. Ele se înmulţesc; ele plesnesc de sănătate; ele sunt pretutindeni; ele se numără cu sutele, ba chiar cu miile. Dacă a fost aşa – ceea ce eu, din parte-mi, cred – impulsul a pornit în secolul al XVI-lea, de sus, sub impactul unei circulaţii privilegiate a mijloacelor monetare şi a creditului, din târg în târg. Totul pare să fi depins de aceste circuite internaţionale plasate la un nivel destul de înalt – într-un anume fel „aeriene” (525). Apoi ele par să-şi fi încetinit mişcarea sau să se fi complicat şi maşina pare săfi începută scârţâi. Din 1575, circuitul Anvers-Lyon-Medina del Campo este în pană. Genovezii, prin târgurile denumite de la Besancon, au lipit la loc bucăţile, dar numai pentru un timp.

În secolul al XVII-lea, totul începe din nou să mişte tocmai prin marfă. Nu pun acest demaraj numai pe seama Amsterdamului şi a bursei lui, care joacă totuşi un rol al lor; îl pun mai degrabă pe seama înmulţirii schimburilor de jos, în cercul modest al economiilor cu rază scurtă sau foarte scurtă; nu cumva prăvălia este trăsătura caracteristică a acestora, motorul lor? În aceste condiţii, creşterea preţurilor (secolul al XVI-lea ar putea corespunde unei dominaţii a suprastructurilor; scăderea şi stagnarea din secolul al XVII-lea unui primat al infrastructurilor. Explicaţia nu este sigură, dar este plauzibilă.

Dar cum să fi pornit atunci, ba încă în galop, Secolul Luminilor? După 1720, fără îndoială, mişcarea se înregistrează la toate etajele. Dar faptul esenţial este că apare o ruptură din ce în ce mai largă a sistemului în vigoare. Mai mult ca oricând, faţă cu piaţa, acţionează, contra-piaţa (prefer acest cuvânt tare termenului de private tnarket pe care l-am folosit până aici); în faţa târgu-lui creşte volumul magaziilor şi antrepozitelor: târgul are tendinţa să se aşeze iar în planul schim-i4 „urilor elementare; asemenea, în faţa burselor aPar băncile care răzbat pretutindeni, flori ale unor plante care dacă nu sunt noi, sunt în orice caz numeroase şi autonome. Ar fi nevoie de un cuvânt limpede care să denumească ansamblul acestor rupturi, acestor inovaţii, acestor creşteri. Dar nu există cuvânt să trimită la toate forţele exterioare care înconjoară, care sparg nucleul vechi, la fascicolele de activităţi paralele, la acceleraţiile vizibile, având deasupra marile axe ale vieţii bancare şi de bursă care străbat Europa şi o aservesc, vizibile şi jos, odată cu răspândirea revoluţionară a negustorului ambulant, ca să nu spunem a colportorului.

Dacă, aşa cum socotesc eu, aceste explicaţii sunt cât de cât verosimile, ele ne aduc din nou la jocul neclar, dar neîntrerupt, dintre suprastructurile şi infrastructurile vieţii economice. Jocul nivelului superior poate avea urmări la nivelul inferior? Şi care sunt acestea? Şi, invers, ceea ce se desfăşoară la nivelul pieţelor şi schimburilor elementare se repercutează pe nivelul de sus? Şi în ce fel? Ca să nu lungim prea mult explicaţia, să luăm un exemplu. Prin anii 20 ai secolului al XVIII-lea, se produc simultan Sea Bubble, scandalul englez al Mării Sudului, şi episodul contemporan lui în Franţa, demenţial desigur, legat de sistemul lui Law, care n-a durat cu totul decât optsprezece luni… Să admitem că experienţa de pe strada Quincampoix seamănă cu cea dinExcange Alley; de ambele părţi avem dovada că economia în întregul său, chiar dacă poate fi tulburată de furtunile din straturile înalte, cum sunt acestea, nu depinde încă de straturile înalte, odată pentru totdeauna, pe întindere de ani. Capitalismul nu este încă în stare să taie şi să spânzure. Cu toate acestea, eu cred la fel ca şi Jacob Van Klaveren (526), că dacă eşecul lui Law se explică cât se poate de limpede prin ostilitatea interesată a unei părţi din marea nobilime, el se explică în egală măsura prin chiar economia franceză, incapabilă să ţină pasul, să gonească nebuneşte. Din punct de vedere economic, Anglia a ieşit mai bine din propriu; 1 scandal. Ea nu cunoaşte după aceea repuls'a faţă de hârtia monedă şi faţă de bancă pe care o manifestă Franţa, decenii la rând. Nu este aceasta dovada unei anumite maturităţi politico-socio-economice a Angliei, încă de pe atunci prea angajată în formele moderne ale finanţei şi creditului pentru ca să mai poată da înapoi?

Modelul, schiţat în rândurile de mai sus, nu este valabil decât pentru Occident. Dar, odată schiţat, poate că îngăduie o lectură mai bună la scara lumii. Cele două trăsături esenţiale ale dezvoltării occidentale sunt punerea în funcţiune a unor mecanisme superioare, apoi, în secolul al XVIII-lea, o înmulţire de căi şi mijloace. Ce se întâmplă din acest punct de vedere în afara Europei? Cazul cel mai aberant este cel al Chinei, în care administraţia imperială a blocat orice ierarhizare a economiei. Singurele care funcţionează eficient sunt, la parter, prăvăliile şi pieţele din târguri şi oraşe. Cazurile cele mai apropiate de Europa sunt cazurile Islamului şi Japoniei. Bineînţeles, va trebui să revenim la istoria comparată a lumii care, numai ea, poate rezolva sau, cel puţin, pune corect problemele noastre.

Capitolul II

ECONOMIA FAŢĂ CU PIEŢELE

Rămânând în cadrul schimbului, acest al doilea capitol încearcă să prezinte câteva modele şi câteva reguli tendenţiale (1). Trecem cu aceasta peste imaginile punctate ale primului capitol, în care piaţa burgului, prăvălia, târgul, bursa au fost înfăţişate ca o serie de puncte. Problema constă în a arăta cum se unesc aceste puncte, cum se constituie linii de schimb, cum organizează negustorul aceste legături şi cum aceste linii, lăsând alături numeroase goluri care rămân departe de trafic, creează suprafeţe comerciale coerente. Vocabularul nostru imperfect denumeşte aceste suprafeţe pieţe, cuvânt de caracter ambiguu prin forţa lucrurilor. Dar folosinţa creează drepturi.

Ne vom plasa succesiv în două puncte de vedere diferite: mai întâi, alături de negustor, ne vom imagina ceea ce poate fi acţiunea lui, tactica lui obişnuită; apoi, din exterior, vom aprecia spaţiile negustoreşti în sine, pieţele în sens larg, accentuat independente de voinţa indiviziilor. Indiferent dacă sunt urbane, regionale, naţionale sau chiar internaţionale, realitatea lor se impune negusto rului, dă un cadru acţiunii lui, o favorizează sau o stânjeneşte. In plus, ele se transformă de-a lungu' secolelor. Iar această geografie, această economie schimbătoare a pieţelor (pe care o vom privi mai îndeaproape în cel de-al treilea volum) remode' lează şi reorientează neîncetat, bineînţeles, acţi” unea specifică a negustorului.

I

CIRCUITE

NEGUSTOREŞTI

Perspectiva, acţiunea negustorului ne sunt familiare: hârtiile lui ne stau la dispoziţie (2). Nimic mai simplu decât să-i luăm locul, să citim scrisorile pe care le scrie sau pe care le primeşte, să-i cercetăm socotelile, să-i urmărim afacerile. Aici însă încercăm mai degrabă să înţelegem regulile pe care i le impune meseria, pe care el le cunoaşte din experienţă, dar' care, cunoscându-le, nu îl preocupă peste măsură în activitatea de zi cu zi. Noi trebue să sistematizăm.

Tur şi retur

Schimbul fiind un fenomen de reciprocitate, oricărui traseu de la A Ia B îi corespunde un alt traseu de întoarcere, fie el cât nu se poate mai complicat şi întortocheat, de la B la A. Atunci se încheie schimbul. Este vorba de un circuit. Circuitele comerciale sunt ca circuitele electrice: ele nu funcţionează decât atunci când sunt închise. Un negustor din Reims, contemporan cu Ludovic al XlV-lea, găseşte o formulă destul de bună: „Vânzarea plăteşte cumpărarea” (3). Fireşte, el socotea că o plăteşte, că trebuie s-o plătească cu un câştig.

Dacă A este Veneţia, B Alexandria Egiptului (dacă tot trebuie să dăm exemple, atunci să dăm exemple strălucitoare), un trafic din A în B trebuie să fie urmat de o întoarcere din B în A. Dacă exemplul nostru închipuit angajează un negustor locuind la Veneţia, prin 1500, vom socoti câ el are în mână, la plecare, groppi de monede ^ argint, oglinzi, mărgele de sticlă, postavuri „e lână… Aceste mărfuri, cumpărate la Veneţia, v°r fi trimise şi vândute la Alexandria; în schimb, l5, ^or fi probabil cumpărate în Egipt colii de piper, de mirodenii sau de băcănii, care trebuie să ajungă la Veneţia şi să fie vândute acolo, cel mai adesea la Fontego dei Todeschi (ca să folosim forma vene-ţiană, şi nu pe cea italiană Fondaco dei Tedeschi).

Dacă lucrurile se desfăşoară aşa cum îşi direşte negustorul nostru, cele patru operaţii de cumpărare şi de vânzare urmează una după alta, fără întârziere prea mare. Fără întârziere prea mare: oricine ştie, cu mult înainte ca reflecţia să devină proverbială în Anglia, că timpul înseamnă bani. Să nu laşi „li danari morii” (4), banul mort; să vinzi repede, chiar mai ieftin, ca să „venier presto sul danaro per un altro viaggio” (5), acestea sunt ordinele pe care le dă agenţilor săi un mare negustor din Veneţia, Michiel da Lezze, în primii ani ai secolului al XVI-lea. Deci, fără amânări neplăcute, de îndată ce mărfurile au fost cumpărate la Veneţia, ele au fost îmbarcate: corabia a plecat la data prevăzută, ceea ce în practică se întâmplă rar: la Alexandria, marfa a găsit de îndată cumpărător, articolele dorite pentru schimb erau acolo disponibile; acestea, debarcate la Veneţia, se scurg la vânzare fără greutate. Fireşte, aceste condiţii optime de închidere a buclei, pe care noi le imaginăm, nu sunt condiţiile obişnuite. Ba postăvurile rămân luni întregi la Alexandria în magazia vreunei rude sau a unui comisionar; culoarea lor n-a plăcut sau calitatea lor a fost socotită proastă. Ba caravanele cu mirodenii n-au ajuns la timp. Sau, la întoarcere, piaţa -veneţiană este saturată de produse levantine şi, din această cauză, preţurile sunt anormal de mici.

Acestea fiind zise, ceea ce ne interesează acum este:

1. Că în realizarea acestei bucle de circuit se succed patru momente care constituie de altfel eta pele oricărui proces comercial, atunci când este vorba de un dus şi un întors, de o partidă şi de o contrapartidă;

2. Că avem a face, prin forţa lucrurilor, după cum ne aşezăm în punctul A sau în punctul B> cu faze diferite ale procesului: în total, două oferte şi două cereri, în A şi în B: o cerere de mărfuri la Veneţia, la plecare; o ofertă la Alexandria, de vânzare; apoi o cerere pentru cumpărarea care urmează şi o ofertă la Veneţia ca să se încheie operaţia;

3. Că operaţia se termină şi se măsoară la încheierea ei. Soarta negustorului rămâne dependentă de această încheiere. Aceasta este grija lui de fiecare zi: criteriul adevărului se găseşte la capătul călătoriei. Beneficiile, cheltuielile, banii plătiţi, pierderile care, la pornire şi în timpul desfăşurării operaţiei sunt înregistrate zi de zi, în cutare sau cutare monedă, sunt convertite atunci într-o aceeaşi unitate monetară, lire, bani sau dinari de Veneţia de exemplu. Negustorul poate cumpăni pasivul şi activul, află ce i-a adus turul şi returul care s-a încheiat. Şi poate că nu scoate nici un câştig, cum se întâmplă destul de des, decât pe drumul de întoarcere. Este cazul clasic al comerţului cu China în secolul al XVIII-lea. Toate acestea sunt simple, prea simple. Dar nimic nu ne împiedică să complicăm schema. Un proces comercial nu are neapărat numai două branşa-' mente. În secolele al XVII-lea şi al XVIII-lea, comerţul denumit triunghiular era clasic în Atlantic: de exemplu, Liverpool, coasta Guineii, Jamaica şi retur la Liverpool; de exemplu, Bordeaux, coasta Senegalului, Martinica, Bordeaux; călătoria aberantă, de exemplu, pe care i-o prescriu în 1743 proprietarii navei Saint-Louis căpitanului de La Roche Couvert: el trebuie să ajungă în Acadia Şi să încarce acolo cod; să-1 vândă în Guadelupa Şi să ia de acolo zahăr, să revină la le Havre (7). Veneţienii făceau ceva asemănător, încă înainte de secolul al XV-lea, bucurându-se de înlesnirea Pe care o reprezintă le galere da mercato pe care le echipează de obicei Senioria. Bunăoară în 1505, Patricianul Michiel da Lezze (8) îi dă lui Sebastiano Dolfin (care se îmbarcă pe galerele ce fac „călătoria de Barbaria”) instrucţiuni amănunţite: pentru etapa întâia, Veneţia-Tunis, să ia bani peşin, ttLocenighi de argint; la Tunis, să schimbe argintul 1$5 ^-6 Pu^ere de aur; la Valencia, să topească aurul ^ să bată la tarapana monede ale oraşului, să-1 schimbe pe lână sau să-1 aducă la Veneţia, în funcţie de conjunctură. O altă combinaţie a aceluiaşi negustor: el revinde la Londra cuişoare pe care le cumpără la Alexandria şi revinde în Levant postavul de lână adus de la Londra. Tot un comerţ cu trei branşamente întreprinde în secolul aj XVII-lea o oarecare navă englezească plecată de pe Tamisa cu o încărcătură de plumb, de aramă, de peşte sărat pe care o aduce la Livorno; la escală, ia bani peşin care îi îngăduie, în Levant, la Zante în Cipru sau la Tripoli, în Siria, să încarce stafide, bumbac netors, mirodenii (dacă mai găseşte), baloturi de mătasă sau chiar vin de Malvasia (9). Se poate imagina chiar o călătorie cu patru sau mai multe etape. Navele mici marsilieze, fac uneori la întoarcerea din Levant, una după alta, mai multe escale în Italia (10).