Fernand Braudel

Doleanţele Cortesurilor din Castilia se repetă de-a lungul întregului secol, dar glasul lor, simpatic şi egoist, rar se va ridica până la nivelul generalului. Ele bombănesc neîncetat împotriva scumpirii grânelor, a exportului catastrofal de aur, a tăierii nechibzuite de viţei şi miei.

— Tot atâtea cauze ale scumpirii – sau chiar împotriva exportului de piei, car^, desigur, a ridicat preţul încălţămintei. Ele tună şi fulgeră, de asemenea, împotriva speculanţilor străini, care fac să se scumpească lina, carnea, caii, ţesăturile, mătăsurile. A Cortesurile din 1548, îngrozite de pretenţiile americane, merg până la a propune împăratului7 să încurajeze dezvoltarea industriilor eo-loniale şi să oprească exporturile din Peninsulă

(N.

Măsură de capacitate de aproximativ 55,5 fcsî. (. tr.).

* veche unitate de măsură spaniolă, egală cu 11,5 litri (N. tr.).

Eătre Lumea Nouă soeotite drept dezastruoase. Cortesurile din 1586 (la Valladolid) cer regelui „să nu mai tolereze de acum înainte importul de luminări, sticlărie, GUţite şi alte obiecte asemănătoare, provenind din străinătate pentru a fi, deşi sunt lucruri nefolositoare traiului, schimbate cu aur, ca şi cum spaniolii erau indieni”8. Astfel vorbesc oamenii eu jude-eată şi nu greşesc totdeauna9.

Un veneţian notează în 1580 că la Neapole preţurile au creseut cu mai mult de două treimi. Faptul abia menţionat, el îl atribuie exae-ţiunilor funcţionarilor, cumpărărilor masive, proviziilor enorme ale Regelui Catolio pentru cucerirea Portugaliei10. In Biscaya preţurile

— EVOLUŢIA PREŢURILOR LA PARIS, DUPĂ ARCHIVES HOSPITALIERES De remarcat decalajul salariilor faţă de evoluţia preţurilor; creşterile pe verticală ale preţurilor sării. Preţul oilor reprezintă nivelul mediu al ansamblului. După Archives hospitalieres. Lucrare inedită de Micheline Baulant. 1. Salariu la Creteil (lucrarea unui pogon de vie); 2. Salariu la Grygny (o zi Ia cules de vie); 3. Oaie (în bani); 4. Lemn (căratul în bani); 5. Cărbune de lemn (Mangal) (în livre); 6. Sare (în livre); 7. Vin la butoi (în livre).

Urcă deoarece oamenii de la şes (tierra liana), spune un raport oficial din 1558, beau şi măI nâncă fără cumpătare în cârciumi, îşi formează deprinderi vicioase de lene, nemaicultivându-şi j ogoarele, nemaiculegând fructele livezilor lor. şi cum să ne mai mirăm atunci de raritatea cidrului şi de preţurile excesive la care se vinde! Aici, scumpirea ar fi din vina celor săraci.11

Într-o lucrare veche, Soetbeer12 citează au mai puţin de 33 de autori dinainte de 1600 şi alţi 31, între 1600-1621, care au discutat, cu mai mult sau mai puţin talent această ereş-tere generală a preţurilor ai cărei martori sau victime au fost cu toţii. Ar fi obositor să le dăm cuvântul. A le creşte numărul, ceea ce este uşor, ar avea totuşi avantajul de a stabili că în această perioadă avem de-a face cu o imensă şi impresionantă conştientizare.

Responsabilitatea Americii

Nu există, după conştiinţa noastră, o explicaţie generală propusă înainte de a doua jumătate a secolului al XVI-lea. Primele două expuneri ale teoriei cantitative, în 1556 şi 1558, au rămas, şi una şi alta, aproape ignorate de contemporani. Operele lui Martin de Azpilcueta, profesor la Universitatea din Salamanca şi elev al lui Vitoria, nu au fost publicate decât la patru ani după moartea sa, în 1590, la Roma13. Aceeaşi perspicacitate în 1558 o întâlnim la istoriograful lui Carol Quintul, Francisco Lo-pez de Gomara; şi el a intuit o corelaţie între creşterea preţurilor şi sosirea metalelor preţioase din America14. Dar cartea sa a trebuit să aştepte pentru a fi publicată, anul 1912!

Problema nu a fost ridicată public deeât în controversa care 1-a opus pe Jean Bodin lui M. de Malestroit între 1566 şi 156815. Contemporanii i-au dat dreptate lui Jean Bodin, sub-estimând cam pripit devalorizările monedelor 13 unitate pe care le evidenţia oportentul său. In 'fit

Curând explicaţia cantitativă va deveni banală, în 1585, Noel du Fail în ale sale Contes et Discours d'EutrapeV6 o formulează pe scurt: „. ceea ce se întâmpla din pricina ţinuturilor nou descoperite şi a minelor de aur şi argint pe care spaniolii şi portughezii le răspândesc şi fiindcă, în cele din urmă, abandonează în această mină permanentă a Franţei regiuni sărace şi lucrări de construcţie de care nu se pot nicidecum lipsi”. Marc Lescarbot, în Histoire de la Nouvelle France (1612) va întrebuinţa un limbaj şi mai concret17: „înaintea călătoriilor în Peru se puteau strânge multe bogăţii într-un spaţiu mic, faţă de astăzi când aurul şi argintul, fiind devalorizate prin belşugul lor, sunt necesare sipete mari de bani pentru a transporta ceea ce se putea pune într-o mică ascunzătoare. Înainte se putea face un drum lung cu o pungă în mânecă, în timp ce astăzi trebuie o valiză şi un cal anume”. Gerald Malynes (1586-1641), acest negustor englez, expert în materie de comerţ, spune şi el în 160118: Creşterea generală a preţurilor este datorată „mărilor de argint” provenind din Indii; ele au depreciat valoarea unităţii de măsură, ceea ce, la rândul său, a făcut să crească cifrele pentru a restabili echilibrul".

În cele din urmă, teoria cantitativă a ajuns până la noi fără prea multe transformări. Ea a fost reînnoită prin lucrarea monumentală a lui Earl J. Hamilton care continuă să o susţină cu argumente solide şi a fost apărată recent de Alexandre Chambert19 care o consideră capabilă să explice fenomenele monetare din ţările 3 subdezvoltate de astăzi, evocatoare ale economiilor de altădată. Principalul argument ră-mâne pentru el concordanţa dintre sosirile metalelor preţioase la Sevilla şi urcarea preţurilor în Spania şi în afara Spaniei. Teoretic, Fran-cois Simiand20 avea dreptate să reclame o curbă cumulativă şi nu obţinută prin medii cincinale, a sosirilor de metale preţioase, ceea ee implică o viziune proprie a fenomenului. 10-4

Dar faptul că preţurile şi mediile cincinale coincid demonstrează că aceste sosiri au acţionat ca nişte impulsuri succesive, sprijinind masa monedelor în circulaţie, accelerându-le mişcarea până în ziua în care această masă a fost prea grea şi impulsul prea slab pentru a-i menţine creşterea. Fiecare sosire de metal a-merican se răspândeşte repede, şi într-un fel oarecare produce o explozie.

J Pentru şi contra

1 responsabilităţii Americii

1 Preşedintele Luigi Einaudi21, în lucrarea pe care a consacrat-o domnului Malestroit acordă avântului metalelor 299,4<>/o din sporul preţurilor, calculat în Franţa din 1471 până în 1593 la nivelul de 627"/o. Nimeni n-ar putea spune dacă acest calcul este exact, dar impulsul datorat metalelor este evident. Să ne precizăm totuşi rezervele în această privinţă.

1. Producţia minieră americană, instrument al inflaţiei, nu este neapărat un primus movens. Ea nu acţionează de la sine. Avântul

Europei, cerinţele sale, sunt cele care antre nează şi călăuzesc truda căutătorilor de aur şi a indienilor în minele de argint. Despre aceasta masă de aur şi, mai ales, de metal alb, repetăm ceea ce spune un document din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, în legătură cu imensele bogăţii din Lumea Nouă: „Este un fruct al Americii care ar rămâne în gropat dacă negoţul (european), prin vânzarea de mărfuri nu i-ar pune pe americani în ne voia de a-1 scoate din străfundurile pământului”22. În această direcţie, în ultimă instanţă, am fi de părere că totul a fost determinat de departe de conjunctura europeană.

2. Trebuie să admitem existenţa, înainte de

1500, a unui stoc monetar mai considerabil decât se afirma odinioară. Căci în secolul al

15 XV-lea, apariţia statelor moderne, a trupelor

Plătite, a ofiţerilor salariaţi, a impozitelor în bani, consolidarea unei economii monetare In locuri privilegiate (în primul rând în regiunile maritime, Italia, Spania, Portugalia, Anglia, Ţările-de-Jos, care sunt zonele active ale continentului), toate acestea presupun o circulaţie monetară importantă. Avansez, fără a crede prea mult în ele; cifrele de 5 000 tone aur şi 60 000 tone argint, bazându-mă pe un eventual echilibru al cantităţilor de aur şi argint, aflate faţă în faţă şi pe uşoara alunecare de la 12 la 15 a raportului (ratio) dintre metale23, între 1550-1650. Dacă am calcula cum-necum pornind de la circulaţia cunoscută sau cel puţin presupusă către 1600, masa metalică moştenită din secolele precedente, am obţine valori de o mărime considerabilă24 şi expâieaţia cantitativă ar trebui să se conformeze cu ele. Metalul A-mericii, „investiţie gratuită”, a accelerat cu atât mai mult circulaţia monetară chiar în ritmul

Rezolul de secara tn pfenningi alsaciei

Wo

Cahizul de orz în dineros j (redus ia o zecime)

I >-4 1 1 1 I 1 1 t 1 1

— STRASBOURG PRECEDE VALENCIA

După Ren6 Grandamy, în J. FOUHASTIE. Prix de vente et prix de revient, seria a 13-a, p. 26. Cu linie continuă este trasată curba preţurilor secarei la Strasbourg, cu linie punctată, cea a griului la Valencia (medii variabile timp do 30 de ani, 1451-1500 = 100). La dreapta se află scara procentajelor. Se observă felul în care curba preţurilor la Strasbourg urcă mai repede decât aceea din Valencia. Or, neîndoielnic, presiunea argintului american, dacă ar fi numai ea implicată, ar fi trebuit să stabilească o ordine inversă.

Creşterii preţurilor. Metalul acesta a jucat un rol de multiplicare25.

3. Rămâne însă loc şi pentru alte explicaţii.

Dezvoltările rnonedelor-unitate au avut şi ele contribuţia lor. Cititorul va trebui să se raporteze la tabelul nr. 48. O altă demonstra ţie, cea a lui Jean Fourastie şi a elevilor săi26, arată că mai devreme decât în ţările privile giate – Italia, Peninsula Iberică, Ţările-de-Jos

— Creşterea preţurilor începe în Germania încă din 1470 şi în numeroase regiuni franceze încă dinainte de sfârşitul secolului al XV-lea.

Dacă ne mărginim la curbele de preţuri nomi nale, nu mai există nici o îndoială în această privinţă. Ţările sărace ar fi avut, în evoluţia lor demografică, un avans cert faţă de celelalte, şi mai ales faţă de lumea mediteraneană. În centrul ţărilor europene revoluţia preţurilor în cepe înainte de Cristofor Columb. Ea nu atinge lumea Mediteranei decât prin 1520 şi nu se impune decât prin 1550…

4. Curba sosirilor de argint în Sevilla are forma tipică a curbelor de producţie indus trială, asemănătoare celei din Potosi, potrivit cifrelor lui Pa/y Soldan. Ea urcă repede, co boară repede şi culminează între anii 1601-

1610. In acest moment se schimbă destinul în tregii lumi, nu doar al lumii mediteraneene.

Salariile

Creşterea preţurilor, prezentă pretutindeni, a condus la consecinţe normale. Rapida lor evoluţie a antrenat după sine carul mult mai lent al salariilor, care, uneori, nu avansează defel. Am dovedit până acum că săracii duc o viaţă grea. Salariile nominale se umflă mai repede sau mai încet o dată cu urcarea preţurilor, rămân la un nivel ridicat când preţurile dau ° clipă înapoi, dar traduse în salarii reale, toate cifrele folosesc acelaşi limbaj şi măr-107 turisesc despre mizeria celor săraci. In Spania, Pornind de la baza 100 între 1571-1580, salariile realie care în 1510 erau la indicele de 127,84, cad în 1530 la 91,35; prin urcări şi eo-borâri ele ating între 1550, 96,61; 110,75 în 1560; 105,66 în 1570; 102,86 în 1580; 105,85 în

Indicele preţurilor de consum

^/S^". /svndica: te salariului real a ^^V,) e/muncitorilor în construcţii

46. PREŢURI ŞI SALARII LA VALENCIA

Exemplu din schiţele întocmite de E. H. PHELPS BROWN

$i Sheila HOPKINS: creşterea cheltuielilor zilnice pentru hrană şi, concomitent, scăderea salariului real.

1590, 91,31 în 1600. Abia după criza din 1600 şi în urma epidemiilor cumplite care micşorează populaţia Peninsulei, salariile vor creşte brusc, o dată cu inflaţia monedelor de bilion*, până la 125,49 în 1610 şi 130,56 în 1611. Revoluţia preţurilor nu i-a îmbogăţit cu nimic pe salariaţii din Spania27 deşi le-a fost mai favorabilă decât meşteşugarilor din Franţa, Anglia, Germania sau Polonia28.

Aceeaşi situaţie grea o întâlnim şi la Florenţa29, unde salariile reale sunt strivite de creşterea preţurilor.

Semnele monetare ale acestei situaţii sunt vizibile întrucât salariile săracilor, cheltuielile, viaţa lor zilnică nu scot la iveală, ca să ne exprimăm astfel, niciodată monede de aur ci doar foarte puţine de argint şi de cele mai multe ori de bilion şi de aramă, dintre acelea

* veche monelă de cupru în aliaj cu o cantitate mică de argint (N. tr.).

I/

Preţul real a 2hl de secara la Strasbourg

I I

Preţul real a lOht de ovâz la Lvov

I

Preţul real a 1 hi de orz la Vatencia

47. PREŢURI REALE ALE CEREALELOR LA STRASBOURG, LVOV ŞI VALENCIA

După Ren6 Grandamy, în: J. FOURASTIE Prix de vente et prlx de revient, seria a 13-a p. 31. Preţurile sunt calculate Sn ore de munca de ajutor de zidari. Scăderea nivelului de trai este mai puternică la Valencia decât în celelalte oraşe continentale.

Care la Florenţa, în opoziţie cu moneda albă de argint, erau numite monete nere. Moneda de aramă este aceea care-i interesează pe săraci explică Davanzati, iar Antonio Herrera, agronomul, preciza în felul său simplist: "cu 109 ajutorul monedelor de metale inferioare se

Poate socoti mai bine rodnicia şi belşugul unei ţări, căci prin mijlocirea lor se cumpără cu de-amănuntul, şi de azi pe mâine toate cele trebuincioase vieţii zilnice. Z'30. Mai departe urmează teoria sa despre moneda cu valoare scăzută care ne abate însă departe de subiectul nostru.

În realitate trebuie să vorbim nu de bimetalism, ci de trimetalism. În mod constant, pen tru a fi refăcute, monedele de aramă sau de bilion sunt retrase din circulaţie şi se ordonă readucerea lor în monetarii. Acolo, ele sunt bătute din nou şi, din ce în ce mai uşoare, reintră în circulaţie. Această continuă devalo rizare a aramei se dezvăluie a nu fi propor ţională şi cu necesara armonie a monedelor.

De fiecare dată, câştigă statul, nu publicul şi, în special, săracii. Asemenea manipulări s-au practicat de timpuriu în Spania şi în Sicilia, unde i piccioli* erau retopiţi şi rebătuţi între

— 15683l ' >¦

Veniturile funciare

Inflaţia îi loveşte pe bogaţi ca şi pe săraci, dar nu pe toţi bogaţii. Ea loveşte în „industriaşi”, negustori, financiari (să ne fie iertat că întrebuinţăm asemenea denumiri comode, pe jumătate anacronice). Ea loveşte în cei care sunt prinşi direct sau indirect la periculosul curent al monedelor şi mai puţin pe proprietarii a-gricoli. Este ceea ce demonstrează precisul studiu al lui Carlo M. Cipolla, despre Finanze dei Borghi e Castelli sotto ii dominio spag-nuolo32 care aduce în discuţie castelul Tegiole, aproape de Alessandria, vechi fief al episcopului de Pavia. În legătură cu acest caz particular se constată că drepturile în natură şi corvezile n-au devenit toate redevenţe în bani (si când există plata în bani, totdeauna îi apar-

* monede mărunte, gologani (lb. Ital.

— N. tr.).

C 110

Tine seniorului sau reprezentantului său dreptul de reevaluare a sumei). În sfârşit, alături de veniturile cu caracter feudal, cu o valoare destul de mică, ii castello posedă şi altele, moderne am putea spune, corespunzând unor locaţii şi care îi aduc din partea ţăranilor – contadini – livrări de saci cu grâu, ovăz* bob, butoaie cu vin, căruţe cu fân. Or aceste venituri reprezintă cea mai mare parte a bugetului castelului.

Dacă pornind de la aceste amănunte reflectăm la ambasadorul spaniol Bernardino de Mendoza33, a cărui soră administrează domeniile în absenţa sa, vânzând grâu în fiecare vară, sau dacă evocăm figura ducelui de Alcalâ, vicerege al Neapolelui, care în 1558 se prezenta drept cumpărător a 1 500 de vasali de pe domeniile regale34, dacă ne întoarcem cu gândul la acei seniori din Aragon, stăpâni de mici stătuleţe sau la Granzii de Castilia, proprietari de pământuri, turme, ogoare de grâu, sau, în fine, la acei seniori din Sicilia, vânzători de cereale, vin sau mătase, impresia rămâne aceeaşi: pământul procură acestor seniori, atât de-deosebiţi unii de alţii, o protecţie sistematică, în epoca instabilă a creşterii preţurilor el îi menţine deasupra prăpastiei inflaţiei. Dacă a-ceastă lume seniorială domină Europa la începutul secolului al XVII-lea, explicaţia este că ea a cedat mai puţin decât se spune de obicei. Astfel stând lucrurile, nu-i o nebunie dacă" atâţia negustori şi bogătaşi din oraşe cumpără ogoare sau domenii. Perseverenţa îmbogăţiţilor toscani, a foarte avuţilor genovezi în a cumpăra domenii şi titluri la Neapole este poate o vanitate dar şi o prudenţă, un calcul, o înţelepciune de capi de familie.

Chiar şi cei mai puţin înstăriţi sunt atraşi de aceste valori sigure. Către sfârşitul vieţii sale (moare în 1570), Benvenuto Cellini a devenit proprietarul unui mic domeniu, aproape de Florenţa, pe care 1-a cumpărat în martie 111 1560, sub formă de rentă viageră de la nişte

Ţărani de o cinste mai mult sau mai puţin îndoielnică. Că aceştia ar fi vrut să-1 otrăvească sau nu, niciodată nu vom şti ce trebuie să credem, întrucât Cellini avea o imaginaţie pripită, puţin cam prăpăstioasă. Interesant este însă că prin proprietatea funciară el a vrut să-şi asigure tihna zilelor sale de bătrâneţe35…

Băncile şi inflaţia\par Cu excepţia pământului, toate sectoarele de „afaceri” au fost zdruncinate, îndeosebi băncile36. Toate operaţiunile bancare făcându-se în monedă-unitate şi nu în monede reale, băncile au fost expuse vicisitudinilor inflaţiei deoarece aceste monede fictive, lire veneţiene, sau genoveze, oncie sau tari din Sicilia, mara-vedis şi ducaţi spanioli, livres tournois din Franţa, pierd constant din valoarea lor intrinsecă. Uncia siciliana, care în 1546 încă mai echivala cu 91,01 lire italiene din 1866, nu mai valora decât 20,40 în 1572-1573. La fel, livra tournois, exprimată în franci „Germinai” trece de la 4 în 1515, la 3,65 în 1521 (această devalorizare este un mod de a atrage în Franţa numerarul străin şi, în special, aurul Castiliei); la 3,19 în 1561, 2,94 în 1573, 2,64 în 1575, 2,46 în 160237. Dialogul dintre monedele reale şi monedele-unitate este astfel continuu şi una dintre cele două părţi, prima, câştigă totdeauna. Rămâne de aflat la pasivul cui se înscriu pierderile. Dacă, la un interval de mai mulţi ani o depunere în bancă înregistrată în monede de cont este rambursată la tariful vechii depuneri, pierde proprietarul ei; dacă este vorba însă de un avans la bancherului acesta i se înapoiază, în aceste condiţii, pierderea se înscrie în contul lui. Timpul lucrează împotriva banilor contabilizaţi, oricât de puţin ar fi imobilizaţi.

Mario Siri consideră că astfel s-a produs o uzură a tuturor băncilor şi a tuturor formelor de negoţ din secolul al XVI-lea. Teoretic, el

48. DEVALORIZĂRILE MONEDELOR-UNITATE

Graficul va apărea printre contribuţiile Iul F. BRAUDEL şi F. C. SPOONER în Cambridge Economic History. Diferitele monede au fost clasate după valoarea lor intrinseca, estimata în grame de argint. Există monede grele şi monede uşoare. Unele sunt relativ stabile ca de exemplu lira sterlină, altele foarte instabile ca, de exemplu, groşii polonezi, asprii turceşti şi chiar livra tournois. Cifrele pentru ruble şi aspri sunt aproximative.

PfPf. Hcch = PLund Pfennig Rechengulden; FI. Gu =nortn, ineepind din 1579, guilder; PJ. HG.

— Piund Hcller

Gulden.

Are dreptate; pierderile care sunt când de o parte când de alta, rămân înscrise în acelaşi sector, cel al afacerilor comerciale şi financiare. Dar în privinţa indivizilor pierderile şi câştigurile oare se compensează? Iată o altă problemă. In orice caz, dat fiind ritmul afacerilor (mă gândeso la schimburile din târgu-rile ţinute la fiecare trei luni), date fiind locaţia capitalului, drumul, uşor în pantă, al inflaţiei nimic nu se lasă intuit, de la o zi la alta, din această uzură internă. Nici un registru comercial nu vorbeşte despre ea, ceea ce nu înseamnă că nu s-ar fi realizat o lentă transformare cu timpul. De regulă, falimentele comerciale sau bancare sunt legate mai curând de oscilaţiile conjuncturii temporare. Băncile sunt numeroase şi uneori de o sănătate aparent orbitoare. Banca Pisani-Tiepolo, în martie 158338, anul care-i precede prăbuşirea, aduce dintr-o singură lovitură la Veneţia 200 000 de ducaţi în reali spanioli. Dar toate fac greşeala de a acorda avansuri şi, chiar şi mai grav, de a angaja o parte din banii depuşi în afaceri cu o finalizare înceată. Apare apoi refluxul unei conjuncturi temporare, ca în 1584; avansurile nu se întorc, depunerile sunt retrase şi criza izbucneşte iremediabilă. Aşa a dat faliment banca Pisani-Tiepolo la 17 martie 157439. Pentru a înainta pe un sol ferm ar trebui să studiem enormele registre de contabilitate ale acelor banchieri antichi, păstrate în Archivio di Stato din Neapole, să extindem studiile, atât de importante, ale lui A. Silvestri40 şi să le interpretăm. Sarcina ar fi imensă.

În orice caz, falimentele bancare se înmulţesc după 1550-1570 şi se agravează o dată cu „ciclul regal al argintului” care este totodată şi ciclul regal al inflaţiei. Răul este atât de mare încât remediul nu se iveşte decât o dată cu Băncile de stat care îşi fac apariţia în serie chiar în această epocă. Singură, printre aceste instituţii publice, Banca din Palermo care organizează sub supravegherea şi garanţia

Senatului oraşului, se va naşte de timpuriu, în 155141. Ea se instalează în locul numit La Loggia*2- Nu e nici o îndoială că Banca din Pa-lermo se alătura prin origine, de Tavola Com-munale o della Prefetia din Trapani care data de la sfârşitul secolului al XV-lea43. Faptul explică de ce, excepţională prin momentul înfiinţării, Banca din Palermo era astfel şi prin natura sa. La fel ca băncile publice din sudul Italiei, cărora adesea le-a servit drept model, Banca din Palermo era specializată în perceperea impozitelor, în girarea banilor şi plăţile publice. Ea a sfârşit prin a fi zdrobită sub greutatea acestor sarcini politice şi administrative când, odată cu domnia lui Filip al III-Iea, a fost încărcată cu misiunea, puţin rentabilă, de însănătoşire a monedei siciliene.

Marea perioadă de creare a băncilor publice nu începe decât vreo treizeci de ani mai târziu, după crearea Băncii palermitane. În 1586, Casa di San Giorgio îşi relua activitatea bancară la care renunţase eu mai mult de un secol înainte, în 1444, în perioada crizei aurului. La 23 septembrie 1587 se inaugura Tavolla della cittă di Messina ale cărei statute fură sancţionate de Filip al II-lea abia la 1 iulie 1596. Se spera, nu fără îndreptăţire, să se pună capăt cu ajutorul falimentelor repetate şi fraudelor dei collottori însărcinaţi cu strângerea banilor publici. Noua bancă avea în chip firesc privilegiul de a recepţiona depunerile de bani ale administraţiilor publice. Ea era plasată sub garanţia şi controlul oraşului Messina44.

În 1587 se întemeia celebra Banca della Piazza di Pdalto la Veneţia care va absorbi în 1619 nu mai puţin celebra Banco Giro. În 1593, se constituia la Milano Banca di San Ambrogio, cu o administraţie autonomă, ca şi Banco Giro. Cam în aceeaşi perioadă se organiza la Neapole banca anexată la Muntele de Pietate şi la Ospedale della Santa Casa dell Anunziata, iar la Roma, banca anexată la 115 Ospedale del Santo Spirido… Mişcarea destul

De amplă şi bine grupată în timp, are valoarea unei mărturii.

Dar lucrurile nu sunt încă atât de simple, îndeosebi în nord funcţiile băncilor publice ajung repede să depăşească domeniul strimt al finanţelor statului. Astfel banca din Piazza Rialto, în ciuda interdicţiilor stabilite, începuse imediat să acorde împrumuturi, deschis, folosind depunerile clienţilor săi. Ea a răspândit cu generozitate o adevărată monedă de bancă mai căutată decât cea metalică. Procedând astfel, băncile nu aduceau nimic nou, mărginin-du-se să copieze metodele vechilor bănci particulare. Originalitatea lor a constat însă în practicarea avansurilor pe o scară necunoscută până atunci. Căci tocmai falimentul, imperfecţiunea, nesiguranţa băncilor particulare au provocat apariţia subită a băncilor publice. Gino Luzzatto, de la care am împrumutat mult fn rândurile de mai sus, conchide: „Dacă aceste bănci publice n-au creat nimic nou, ele au asigurat, cel puţin, clienţMor care veneau la ele acea linişte şi acel sentiment de securitate care de prea multe ori le fuseseră refuzate de băncile particulare.”46. Să ne gândim, într-adevăr, la lungul şir de falimente bancare din Veneţia, de la bancruta Priuli, în 1552 şi a celei de a doua bănci Pisani în 158447 sau la lunga serie de crahuri financiare napolitane, urmând celor ale genovezului Ravasquez (în realitate un semi-faliment) până la acele reduceri (de la 11 la 4 bănci) mult discutate, dacă nu şi realizate în 158048.