Filosofie


Rezultatul activităţii materiale şi spirituale a oamenilor formează cunoştinţele



Yüklə 1,2 Mb.
səhifə11/27
tarix01.11.2017
ölçüsü1,2 Mb.
#26392
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   27
    Bu səhifədəki naviqasiya:
  • Adevăr

3.
Rezultatul activităţii materiale şi spirituale a oamenilor formează cunoştinţele - informaţie sau sistem de informaţii dobîndit, prelucrat, asimilat în procesul cunoaşterii. Cunoştinţele sunt expresia ideală sub formă de semne, formule, noţiuni a trăsăturilor şi relaţiilor obiective a lumii înconjurătoare. În cunoştinţe se fixează experienţa umană, se formează planul ideal al activităţii. După esenţa sa şi modul de funcţionare cunoştinţele sînt un fenomen social. Ele formează un sistem complex care există ca memoria socială şi se transmite din generaţie în generaţie prin intermediul limbajului şi culturii. Există cunoştinţe preştiinţifice (obişnuite) şi ştiinţifice (care la rîndul lor sînt empirice şi teoretice). Ştiinţa este o totalitate de cunoştinţe sistematizate şi exprimate în formă de legi şi teorii. În afară de aceasta în societate există cunoştinţe mitologice, religioase, etice, estetice ş.a. care reflectă diferite tipuri de activitate. Cunoştinţele sunt necesare pentru dezvoltarea de mai departe a cunoaşterii şi activităţii practice a oamenilor.

Însă cea mai importantă problemă a teoriei cunoaşterei este problema adevărului. Toate problemele gnoseologiei se referă la aceea ce este adevărul, cum poate fi el atins, cum există el şi ce caracter are. Adevărul se referă la problemele conceptuale şi se găseşte într-un rînd cu aşa noţiuni, ca sensul vieţii, echitate, dreptate, bine. În dependenţă de aceea cum se înţelege adevărul şi posibilitatea atingerii lui va fi poziţia civică a omului şi activitatea lui.



Adevăr este categoria filosofică care vizează corespunderea adecvată a imaginei cu obiectul, a cunoştinţelor cu realitatea obiectivă. Adevăr sunt cunoştinţe care reproduc obiectul aşa cum există el în afară şi independent de conştiinţă. Fiind rezultatul activităţii subiective a omului, adevărul reproduce obiectiv existenţa lumii reale. În acest sens adevărul este obiectiv. Adevărul obiectiv - categorie filosofică, care vizează cunoştinţele conţinutul cărora e determinat de obiectul cunoaşterii şi este independent de subiect. Adevărul se referă la concluziile noastre despre lume şi nu la însuşi lume. Lumea ca atare nu-i nici adevărată, nici falsă. Cunoştinţele sunt subiective după formă şi obiective după conţinut. Adevărul se referă numai la conţinutul cunoştinţelor. Principiul fundamental în aprecierea vericidităţii cunoştinţelor este principiul gnoseologic al corespondenţei imaginii cu obiectul. Adevărul nu depinde om, omenire, epocă, de numărul de voturi. De exemplu, din faptul, că ideea indivizibilităţii atomului pînă la finele secolului XIX era susţunită de majoritatea oamenilor nu reiesă, că ea era adevărată.

Paradigma idealistă substituie principiul gnoseologic cu principiul subiectivismului. De exemplu, existenţialiştii recunosc adevărate acele cunoştinţe pentru care omul poate să-şi jertfească viaţa, convenţionaliştii afirmă că adevărul e rezultatul convenţiei savanţilor, pragmatismul leagă adevărul cu folosul, machiştii cu o gîndire economică şi a.m.d. Interpretarea subiectivistă a adevărului, negarea conţi-nutului obiectiv al cunoştinţelor noastre duce la negarea în genere a adevărului.

Dar cum e posibil adevărul obiectiv dacă lumea reală şi cunoştinţele despre ea se găsesc în permanentă schimbare şi dezvoltare? Adevărul este un fenomen istoric determinat şi este posibil numai ca proces. Teoriile sau ideile nu sunt adevăruri imuabile, trebuie să fii totdeauna gata de a renunţa la ele, a le modifica sau a le schimba cînd ele nu mai corespund realitîţii. Teoria trebuie modificată pentru a o adapta la netură şi nu natura pentru a o adapta teoriei1. Cunoştinţele oamenilor nu-s ceva încremenit, static, ele sunt flexibile şi schimbătoare ca şi realitatea însăşi. Realitatea schimbătoare poate fi corect cunoscută numai cu ajutorul noţiunilor şi reprezentărilor tot schimbătoare. Cunoaşterea lumii obiective niciodată nu poate fi definitiv terminată, ea permanent se perfecţionează, se completează cu nou conţinut. În acest sens evidenţiem adevăr absolut şi relativ - categorii filosofice, care oglindesc procesul dialectic al cunoaşterii de la cunoştinţe incomplete la cele complete.

Adevăr absolut - categorie filosofică ce vizează coincidenţa completă, definitivă a imaginii cu obiectul reflectat. Aceste cunoştinţe nu depind de dezvoltarea cunoaşterii şi practicii sociale de aceea sînt adevăriri eterne. Ca exemple de adevăruri absolute servesc constatarea evenimentelor, faptelor (Chişinăul este capitala Moldovei, Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 şi a.) şi tezele fundamentale ale ştiinţei (substanţa este alcătuită din atomi, conştiinţa e funcţia creerului, materia este realitatea obiectivă şi a.). Adevărurile absolute se referă la unele laturi, aspecte, însuşiri, manifestări particulare ale lumii. Concepţia metafizică susţine ideea posibilităţii obţinerii numai adevărurilor absolute şi despre întreaga lume. Paradigma dialectică afirmă, că cunoaşterea este un proces infinit, de aceea omenirea niciodată nu va cunoaşte lumea definitiv şi în ultimă instanţă. Cea mai mare parte a cunoştinţelor umane poartă un caracter relativ.

Adevăr relativ - categorie filosofică care reflectă coincidenţa incompletă a imaginii cu obiectul. Adevărul relativ sunt cunoştinţe care corect reflectă realitatea, dar nu cuprinde toate laturile, aspectele obiectului reflectat, ceva rămne neconoscut. În procesul cunoaşterii are loc trecerea treptată de la adevărul relativ la cel absolut. Adevărul absolut poate fi înţeles ca o sumă a adevărurilor relative. Iar în adevărul relativ se conţin elemente ale adevărului absolut (aceea ce se păstrează şi se completează ulterior).

Adevărurile absolute şi relative sunt dialectic legate între ele, exprimînd diverse aspecte ale unui şi acelaşi adevăr obiectiv. De ex. judecata “conştiinţa e funcţia creerului” e un adevăr absolut, dar e de ajuns să punem întrebarea dacă ştim tot despre conştiinţă ca funcţie a creierului şi atunci se manifestă caracterul relativ al adevărului.Dogmatismul priveşte lumea şi cunoaşterea umană ca ceva static, respectiv concepţiile teoretice sunt nişte dogme neschimbătoare. Ei supraapreciază momentul absolut în adevăr, considerînd că adevărurile sunt veşnice, aceea ce duce la stagnarea ştiinţei şi practicii. Relativismul este un principiu conform cărui în lume totul este relativ, că cunoştinţele noastre sunt schimbătoare şi au semnificaţie numai din careva punct de vedere. Ei dimpotrivă supraapreciază momentul relativ în adevăr, astfel negînd existenţa adevărului obiectiv.

Totodată adevărul există ca ceva concret, valabil în anumite condiţii şi în anumit timp. Adevăr abstract nu există. Orice teză a ştiinţei, orice judecată despre lume va fi adevărată numai fiind privită ca o reflectare a existenţei temporal - spaţiale concrete. De exemplu, judecata “ploaia e folositoare” este adevărată în condiţiile de secetă, şi nicidecum cînd plouă necontenit zile la rînd. La fel şi teza “conştiinţa e funcţie a creerului” este adevăr absolut în condiţiile noastre, pe Pămînt.

În activitatea medicală principala formă de cunoaştere este diagnosticarea. Stabilirea diagnozei este un proces de cunoaştere complicat, esenţa cărui este reflectarea legităţilor obiectiv-existente în conştiinţa medicului. Veridicitatea diagnozei depinde de coincidenţa concluziilor medicului cu procesul patologic însăşi, dacă ele nu coincid – aceasta-i greşală medicală. Dacă diagnoza este adevărată, atunci apare întrebarea – ce fel de adevăr este diagnoza medicală? Trebuie să recunoaştem, că în concluziile medicului există şi adevăr absolut (constatarea anumitor fapte, datele de la autopsie şi din laborator) şi adevăr relativ (forma bolii, srecificul procesului patologic ş.a.).


4.
Teoria cunoaşterei se ocupă mai mult cu cunoaşterea ştiinţifică care este o activitate specifică ce se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită. Ea cercetează mecanismul, principiile şi legităţile cunoaşterei în genere. Însă în filozofie există încă o direcţie ce are obiect de studii ştiinţa – filozofia ştiinţei. Ultima cercetează preponderent aspectele cognitive şi socio-culturale a cunoaşterei, dezvoltarea noţiunilor şi teoriilor ştiinţifice. Prima filozofie a ştiinţei a fost pozitivismul.

Pozitivism - curent în filosofia contemporană întemeiat de August Comte (1798-1857), care neagă rolul filosofiei ca concepţie generalizată despre lume şi se limitează la ştiinţele concrete (empirice), confirmate de experienţă. Noţiunea “pozitiv” înseamnă ceea ce este dat ori prezentat, ceea ce trebuie acceptat aşa cum este dat fără explicaţii. Cunoaşterea umană veritabilă este cunoaşterea ştiinţifică care nu-i altceva decît studierea sistematică a fenomenelior şi evidenţierea legilor după care ele se dezvoltă. Filozofia explică specificul metodelor ştiinţei şi folosirea lor, evidenţierea principiilor generale a cunoaşterei ştiinţifice. Dar filozofia nu trbuie să pretindă că dispune de metode ce ar căpăta cunoştinţe inaccesibile ştiinţei. Pozitivismul apare la mijlocul secolului trecut ca reacţie la dominaţia naturfilosofiei, ce pretindea la rolul ştiinţei ştiinţelor şi nu mai putea juca rol progresiv în dezvoltarea spirituală.

A.Comte socotea, că progresul social este determinat de progresul intelectual. Spiritul uman în dezvoltarea sa trece trei etape: 1) stadiul teologic; 2) stadiul metafizic; 3) stadiul pozitiv. Pînă în sec.XVII-XVIII predomina capacitatea teologică a raţiunii, iar în societate religia. În sec.XVIII o dezvoltare capătă metafizica, ce duce la dominaţia filosofiei, a însăşi metafizicii, iar în sec.XIX capacitatea pozitivă a raţiunii duce la dominaţia ştiinţei.

Principala problemă în pozitivism este raportul dintre filosofie şi ştiinţă. Pozitiviştii neagă filosofia (speculativă), o reduc la ştiinţă, contrapun ştiinţa filosofiei şi socoteau că adevărata ştiinţă este ştiinţa concretă, experimentală. Problemele filosofice le priveau ca fără sens, ca speculaţii metafizice ce nu pot fi verificate experimental. Pozitiviştii deasemenea confundă cunoaşterea cu ştiinţa.

În dezvoltarea sa filosofia pozitivistă a trecut trei etape:



I etapă - pozitivismul clasic a lui A.Comte, J.S.Mill, H.Spencer. Ei neagă rolul filosofiei, valoarea cognitivă a cercetării filosofice. După părerea lor problemele şi tezele filosofiei, care au un caracter abstract, nu pot fi nici controlate, nici rezolvate cu ajutorul experienţei, deatîta le declară false ori lipsite de sens.

II etapă - empiriocriticismul, curent întemeiat în a doua jumătate a sec. XIX de către E.Mach şi R.Avenarius (cunoscut încă sub numele de “al doilea pozitivism”). Noţiunea de empiriocriticism înseamnă “critica experienţei”. Ca filosofie empiriocriticismul are scopul de a curăţi experienţa de orice elemente “metafizice” şi de a formula o filosofie a ştiinţelor moderne ale naturii care să depăşească opoziţia dintre materialism şi idealism. Principalele idei a empiriocriticismului sunt teoria “elementelor neutre” ale existenţei, care stau la baza lumii (formulată de E.Mach) şi teoria “coordonării principiale”, conform căreia obiectul nu poate exista fără subiect, iar subiectul fără obiect (formulată de R.Avenarius). Empiriocriticismul la sfîrşitul sec. XIX - începutul sec. XX s-a manifestat ca “idealismul fizic”.

III etapă - neopozitivismul, apare în anii 20 a secolului nostru ca cercul de la Viena şi cuprinde o mulţime de diverse teorii ce au la baza sa teoriile logice ale lui B.Russel şi L.Wittgenstein. Principalii reprezentanţi - R.Carnap, M.Schlick, N.Reichenbach, G.Ryle, G.Moore, I.Austin, A.Ayer sînt logicieni, matematicieni, reprezentanţi ai ştiinţelor naturii. Ei au încercat de a formula o filosofie după analogie cu logica cu un caracter riguros. Neopozitiviştii înlocuiesc filosofia cu analiza logică a limbajului ştiinţei. Ei socot că atît materialismul, cît şi idealismul sînt speculaţii metafizice, lipsite de sens. Neopozitivismul, ca şi celelalte varietăţi a pozitivismului, a avut o influenţă asupra multor fizicieni, logicieni şi altor oameni de ştiinţă. Practic ei au pregătit baza teoretică pentru trecerea le computerizare.



5.

Practica - activitatea materială, concret sensorială a omului orientată spre transformarea şi asimilarea realităţii. Ea este aşa fel de activitate în care omul, bazînduse pe cunoaştere, transformă mediul natural şi social şi le adaptează conform necesităţilor şi interesele sale. Practica este o activitate materială contrară activităţii de cunoaştere, ea este o conexiune substanţial-energetică a omului cu natura, pe cînd cunoaşterea este o activitate spirituală, o conexiune informaţională. Practica este o activitate transformatoare, modificatoare a realităţii.

Practica este activitate specifică a omului, este un mod de existenţă a omului. În procesul activităţii practice, orientat spre transformarea şi asimilarea mediului natural şi social, omul crează o nouă realitate - cultura materială şi spirituală, care este o condiţie necesară pentru existenţa şi funcţionarea societăţii. Cultura se produce şi reproduce în procesul dezvoltării omenirii şi se transmite din generaţie în generaţie. Asimilînd şi perfecţionînd cultura materială şi spirituală, omul se schimbă pe sine însăşi.

În structura practicii deosebim următoarele momente: 1) relaţiile subiect-obiect, orientate spre transformarea realităţii obiective; 2) relaţiile subiect-subiect, orientate spre o comunicare între oameni şi perfecţionarea acestor relaţii; 3) totalitatea de norme şi valori, care există ca diferite scheme şi imagini a conştiinţei şi sînt necesare pentru activitatea practică. Deci, practica este unitatea relaţiilor obiective şi subiective, unitatea schimbărilor materiale a naturii şi relaţiilor sociale în procesul căror se dezvoltă omul ca subiect al practicii.

Există următoarele forme a practicii: 1) Activitatea de producţie, care presupune crearea mijloacelor de producţie şi producerea bunurilor materiale şi spirituale; 2) Practica social-istorică, activitatea de schimbare a structurilor sociale în toate sferele (politic, moral, juridic ş.a.); 3) Experimentul ştiinţific, care presupune modificarea unor fragmente a realităţii pentru cunoaşterea lot mai bine. Practica îndeplineşte mai multe funcţii. Ea este izvorul principal a cunoaşterii. Toate cunoştinţele noi le căpătăm din activitatea practică. Practica este principala bază şi forţă motrică a cunoaşterii. Realitatea obiectivă se reflectă în conştiinţa noastră prin intermediul necesităţilor practice şi în acest sens practica prin subiect determină cunoaşterea. Practica este principalul criteriu al adevărului, toate cunoştinţele noastre noi le putem verifica numai în această activitate. Şi în sfîrşit, practica este scopul cunoaşterii. Cunoaşterea nu este un scop în sine, ea este destinată de a lărgi, adînci şi uşura activitatea de transformare a realităţii.

Orice activitate umană, inclusiv şi activitatea medicală are cîteva momente comune. Ea este o activitate orientată spre transformarea realităţii, obiectului (aspectul praxiologic), ea presupune producerea cunoştinţelor (aspectul gnoseologic) şi atitudinii apreciative a subiectului către obiect (aspectul axiologic). Activitatea medicală apare odată cu formarea societăţii. Ea reesă din necesitatea obiectivă a oamenilor în păstrarea şi reproducerea existenţei lor corporale. Activitatea societăţii în privinţa ocrotirii sănătăţii membrilor săi, în lupta cu bolile ca orice activitate materială, obiectual-practică era atît mai efectivă, cu cît mai dezvoltat era componentul ei spiritual-teoretic. Cu alte cuvinte, activitatea medicală presupune două componente principale: obiectual-practic şi spiritual-teoretic. În conştiinţa obişnuită deseori apare discuţia în privinţa medicinei – este ea oare meserie, artă ori teorie, ştiinţă? Avînd aceste două componente activitatea medicală (medicina) este şi meserie, artă şi teorie, ştiinţă.

În procesul dezvoltării medicinei aceste două componente au diferite semnificaţii. Iniţial, în comuna primitivă, medicina exista îndeosebi ca activitate obiectual-practică, ca activitate materială, iar componentul spiritual-teoretic era neînsemnat. Acastă activitate (obiectual-practică) există ca medicina populară, care presupunea inexistenţa diviziunii muncii. Medicina populară avea un caracter general, cu ea se ocupau practic toţi membrii societăţii, avea un caracter empiric şi se manifesta ca autoajutor şi ajutor reciproc. În comuna primitivă medicina nu exista ca profesie, ea apare mai tîrziu în legătură cu diviziunea muncii, cu separarea muncii intelectuale de munca fizică, cănd anumiţi oameni încep a se specializa în această activitate. Cu acumularea cunoştinţelor ca rezultat al generalizării practice şi mai ales în depăşirea generalizărilor empirice, medicina devine ştiinţă, unde componentul spiritual-teoretic joacă rolul hotărîtor.

Din activitatea populară medicina devine activitate profesională ca rezultat al procesului sociocultural. Ştiinţa medicală era necesară pentru fundamentarea şi argumentarea activităţii medicale practice. Dezvoltarea medicinii pe tot parcursul ei istoric era determinată de două grupuri de factori – interne, ştiinţifice şi sociale. Trebuie de menţionat, că factorii sociali jucau un rol determinant. Necesitatea ocrotirii sănătăţii şi lupta cu bolile ca cerinţă socială acţionau nemijlocit asupra activităţii medicilor. De aceea medicina încă din antichitate se găseşte în strănsă legătură şi colaborare cu filosofia. Şi medicina şi filozofia au unul şi acelaşi obiect – omul cu problemele sale. În medicină, spre deosebire de alte tipuri de activitate, pe primul plan se situiază umanismul. Pentru rezolvarea problemelor medicale era nevoie de a depăşi activitatea îngustă medicală şi de a privi omul cu bolile şi suferinţele lui de pe poziţii mai largi – sociale, deatîta se cere o atitudine şi pregătire metodologică, filosofică.

Specificul activităţii medicale constă în aceea că medicul are de a face cu informaţia despre pacient care este “codificată” în diferite simptome şi sindrome şi trebuie descifrată şi interpretată. Obiectul medicinei (omul, sănătatea şi boala) este foarte complicat. În activitatea vitală normală şi patologică a omului se manifestă şi subordonează toate formele de mişcare a materiei, unitatea aspectului biologic şi social, de aceea rezolvarea problemelor medico-biologice, sanitaro-igienice şi clinice este imposibilă fără o metodologie filosofică.

Activitatea medicală are un caracter contradictoriu, complex, în care se intercalează factorul obiectiv şi subiectiv, conştient şi spontan, necesar şi întîmplător. Bolnavul este şi obiect şi subiect al medicinei. În procesul activităţii sale medicul percepe în mod subiectiv starea obiectivă a bolnavului, iar în senzaţiile subiective ale pacientului se reflectă schimbările obiective ale organismului, care în unele momente nu pot fi descoperite cu ajutorul aparatelor, dar care trebuie să fie evidenţiate de către medic. Şi în acelaşi timp, metodele de examinare a organismului uman sunt într-o măsură oarecare subiective, deoarece rezultatul acestor metode depind de experienţa şi calificarea medicului, de atitudinea lui faţă de profesia sa.

Specificul activităţii medicale constă în unitatea abordării ştiinţifice şi valorice în studierea omului. O trăsătură distinctivă importantă a cunoştinţelor medicale este orientarea lor axiologică. Omul cu sănătatea lui este valoarea supremă şi aceasta determină caracterul relaţiilor subiect-obiect în medicină.

După conţinut activitatea medicală este o organizare integrală cu anumite elemente structurale. Principalul component al activităţii medicale este sistemul de cunoştinţe profesionale, care nemijlocit determină calitatea diagnosticării şi tratamentului, realizarea acţiunilor profilactice. Medicul trebuie să posede deasemenea o poziţie conceptuală referitor la obiectul şi activitatea sa. Al treilea component al activităţii medicale este orientarea social-psihologică şi valorică a medicului, care este identică după conţinut cu motivarea morală (o anumită atitudine faţă de datoria sa profesională şi socială).


6.

Cunoaşterea ştiinţifică se deosebeşte de cunoaşterea obişnuită prin aceea că ea este o activitate specifică socială, presupune o anumită organizare, mijloace, metode, programe şi orientată spre atingerea scopurilor respective. Cunoaşterea ştiinţifică se ocupă cu constatarea, acumularea şi generalizarea faptelor ştiinţifice. Faptul ştiinţific este un fragment al realităţii obiective inclus în activitatea omului, în atenţia şi gîndirea subiectului, în sistemul de cunoştinţe. Faptul ştiinţific este realitatea obiectivă prelucrată cu ajutorul metodelor ştiinţifice, din care este exclusă întîmplarea şi evidenţiată necesitatea pură. Faptul este nu realitatea ca atare, ci cunoştinţe despre ea, el este rezultatul prelucrării în gîndire a materialului cunoaşterei şi exprimării lui în limbaj în formă de diferite judecăţi. Faptul ştiinţific este imaginea subiectivă a realităţii obiective. De aceea faptele, ca şi orice cunoştinţe pot fi adevărate ori false, precise ori aproximative, complete ori incomplete. Pentru ele este obligatoriu obiectivitatea, veridicitatea şi caracterul izomorf (obiectului).

Însă cunoaşterea ştiinţifică se ocupă nu numai cu constatarea faptelor, dar şi cu evidenţierea cauzelor şi legităţilor obiectelor şi fenomenelor. Cunoaşterea ştiinţifică se bazează pe o măsurare foarte precisă, pe demonstrativitate şi verificabilitate în practică, pe capacitatea de a prognoza dezvoltarea ulterioară. Ea este o cunoastere ce se conduce de anumite principii şi metode gnoseologice. Metoda ştiinţifică este modul de cercetare şi transformare a realităţii obiective, este totalitatea de mijloace şi procedee de asimilare teorierică şi practică a realităţii. Metoda este o anumită ordine de formulare a cunoştinţelor şi folosirea lor pentru a transforma realitatea, pentru a căpăta noi cunoştinţe. Ea nu este ceva arbitrar, se formulează pe baza legităţilor obiectului cercetat şi deatîta metoda se înţelege ca teorie în acţiune. Metoda joacă un rol foarte important în ştiinţă, ea disciplinează şi orientează cercetarea ştiinţifică, este uneori mai principală decît rezultatul cunoaşterii. Metoda trebuie să corespundă următoarelor cerinţe - să fie productivă, economică, demnă de încredere, lipsită de arbitrar şi haos, orientată cu un scop determinat, clară.

După sfera de utilizare metodele pot fi clasificate: 1) metode concret-ştiinţifice, care se folosesc într-o ştiinţă concretă, într-o ramură a ştiinţei; 2) metode general-ştiinţifice, care se folosesc în mai multe ştiinţe, dar nu în toate; 3) metode universale, filosofice, care se folosesc în toate ştiinţele şi se bazează pe legităţile universale a realităţii. La metodele general-ştiinţifice se referă metoda informaţională, cibernetică, sistemică, analogia, analiza şi sinteza, inducţia şi deducţia ş.a. Metoda universală ori filosofică nu-i altceva decÎt dialectica materialistă, care se foloseşte nu direct, ci prin intermediul metodelor particular-ştiinţifice.



După nivelurile cunoaşterii deosebim metode a cunoaşterii empirice (observaţia, comparaţia, măsurarea, experimentul) şi teoretice (abstractizarea, idealizarea, formalizarea, concret şi abstract, istoric şi logic, ascensiunea de la abstract la concret). Cunoaşterea empirică este etapa iniţială a cunoaşterei, este legată cu contemplarea vie şi experienţa individuală a subiectului. Ea reflectă realitatea la nivelul fenomenului şi se bazează pe activitatea cotidiană a omului. Cunoaşterea teoretică are drept obiect esenţa şi legităţile interne a fenomenelor, foloseşte metode speciale. Ambele niveluri a cunoaşterei se găsesc în interacţiune dialectică.
Metodologia este totalitatea principiilor şi metodelor de cercetare ce se folosesc într-o ştiinţă, deasemenea teoria filosofică despre principiile şi metodele cunoaşterii şi transformării realităţii, ştiinţa despre metode. Metodologia se ocupă cu un şir de problemee care pot fi reduse la trei principale: 1) ce prezintă metoda; 2) cum trebuie să fie metoda; 3) cum trebuie folosit metoda. În dependenţă de gradul de generalizare deosebim următoarele niveluri a metodologiei: 1) concret-ştiinţifică - fiecare ştiinţă are metodele sale de cercetare şi formulează anumite reguli şi normative pentru folosirea lor; 2) general-ştiinţifică - metode şi principii ce se folosesc într-un şir de ştiinţe, sau o ştiinţă cu metodele şi principiile sale care poate servi metodologie pentru alte ştiinţe (spre exemplu, biologia pentru fiziologie şi medicină, fiziopatologia pentru disciplinele medicale ş.a.); 3) universală, filosofică - principiile şi legile dialecticii servesc ca metodologie pentru toate ştiinţele. Metodologia se referă nu numai la activitatea de cunoaştere ci şi la activitatea practică. Ea este necesară pentru dezvoltarea capacităţilor creatoare a specialistului, posibilităţilor de a formula probleme ştiinţifice şi determină strategia cercetărilor ştiinţifice.
Yüklə 1,2 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   7   8   9   10   11   12   13   14   ...   27




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin