Filosofie

Scepticism altă şcoală deasemenea foarterăspîndită, apare la sfîrşitul sec.IV î.e.n., a fost fondată de Pyrrhon. Reprezentanti a acestei şcoli au fost Timon, Aenesidem, Sext Empiric. Ei puneau la îndoială verdicitatea oricărei cunoaşteri. La scepticism au dus ideele despre caracterul schimbător al lucrurilor (Heraclit – panta rei), caracterul relativ al obiectelor percepute, lipsa unui criteriu suficient ce ar îndreptăţi alegerea între două judecăţi contrare. Grecii au observat contradicţia dintre lucrurile schimbătoare (aparente după părerea lor) percepute cu senzaţiile şi caracterul neschimbător al existenţei constatat cu raţiunea. Lucrurile nu le puten cunoaşte. Nici cunoaşterea senzorială, nici cunoaşterea ratională nu ne dau cunoştinţe adevărate. Despre lucruri nu se poate face nici o concluzie, deci trebuie de obţinut de la orice judecăţi. Iar aceaste va duce la o linişte netulburată (ataraxia) şi lipsa de suferinţe (apateia). Aenesidemos formulează zece obiecţii (tropi) ce argumentează scepticismul, argumente contra judecăţilor despre realitate: că lucrurile sunt diferite, unul şi acelaşi lucru poate să provoace diferite efecte; că oamenii sunt diferiţi şi despre unul şi acelaşi lucru pot face diferite concluzii; organele de sinţ ale omului tot sunt diferite; obiectele se percep în diferit mod în dependenţă de starea omului etc.

Neoplatonismul – ultima şcoală filozofică integrală, apărută în antichitate (sec. II î.e.n. – III – V e.n.). Neoplatonismul se formează pe aceeaşi bază socială ca şi creştinismul. Asemănător celorlalte şcoli filozofice iraţionaliste din clasica tîrzie este manifestarea refuzului de la filozofia raţionalistă precedentă. Neoplatonismul este reflectarea specifică a degradării relaţiilor sociale pe care se baza imperiul Roman. Fondatorul acestei şcoli a fost Plotin ( a.205 – 270) – unul din cei mai mari filozofi ai antichităţii ce se apropie de filozofiy clasică (de care se desparte mai mult de 500 ani). A fost elevul lui Amonias Saccas (care a vrut să unească platonismul cu aristotelismul). Plotin este mai mult un mistic religios, teosof, decît filozof ori savant. El considera, că la baza lumii stă un principiu divin supranatural, suprasensibil, supraraţional – Unicul (sau Binele), care pătrunde materia (întunericul) ca lumina. Principiul divin există în trei ipostaze. Cel mai superior este Unicul, apoi urmează Ratiunea (inteligenţa) şi Sufletul. Natura este treapta inferioară a acestei iposteze. Sufletul este o punte de la divin la material. Neoplatonismul pune accent pe spiritual (Binele) ce duce la reprimarea a tot ce este corporal şi material (Răul), la ascetism. Unica cunoaştere este cunoaşterea principiului divin, însă aceasta nu poate fi realizată nici prin treapta senzorială, nici prin treapta raţională. Plotin consideră că unica modalitate de a se apropia de principiul divin este extazul, care poate fi realizat numai prin concentrarea spirituală, meditarea şi reprimarea dorinţelor corporale.

Doc. 3 med

Filozofia medievală.
Filozofia medievală ocupă o mie de ani – din sec. V - VI pînă în sec. XIV – XV,acesta este perioada căderii imperiului Roman şi instaurarea feudalismului. Perioada evului mediu în diferite regiuni a lumii este diferită, evul mediu european nu coincide cu cel oriental, în orient el se prelungea încă cu 2 – 3 sec. În comparaţie cu Europa. Pînă nu demult epoca medievală era privită ca predominată de scolastică şi obscurantism religios.Epoca medievală este o perioadă multiaspectuală şi contradictorie, ea nea lăsat o arhitectură splendidă, o măiestrie a juvaierilor şi pictorilor. Pentru filozofia medievală este caracteristic:

• 
  Orientarea generală şi caracterul religios – teocentrism. Religia se bazează pe monoteism (în comparaţie cu antichitatea unde era politeism – fiecare localitate avea zeul său, fiecare profesie deasemanea avea zeul său, zeii erau cava obişnuit şi se găseau între oameni, în natură). In perioada medievală se realizează trecerea la un zeu unic şi puternic, care se ridică deasupre naturii. Dominaţia religiei şi bisericii (iar din sec XI biserica catolică formează detaşamente paramilitare care cu sabia şi focul întroduceau credinţa şi luptau cu păgînismul) a dus la aceea, că orice problemă era privită din punctul de vede re a religiei, se coordona cu învăţătura bisericii.
  

• 
  Pentru filozofia medievală important era ideea creaţionismului – creării omului şi naturii de către Dumnezeu. Lumea este compusă din două părţi : lumea lucrurilor, naturii şi lumea supranaturală, divină. Adevărata lume este lumea divină. Ideea creării este temelia ontologiei medievale, iar ideea revelaţiei este baza teoriei cunoaşterii. Omul deasemenea avea o natură dublă: el avea ceva de la Dumnezeu şi era chipul şi înfăţişarea lui, avea suflet, iar din altă parte el era animal raţional, fiinţă păcătoasă, sclavul dorinţelor şi pasiunilor sale. Trupul era ceva josnic şi tot ce era trupesc trebuia suprimat şi negat. Prin aceasta se lămureşte ascetismul care era mod de trai popular în acea perioadă.
  

• 
  Din teocentrism şi creaţionism reesă interpretarea simbolică şi alegorică a realităţii, concepţia religioasă obliga de a vedea în toate obiectele şi fenomenele lumii înţelepciunea şi creaţia lui Dumnezeu. Spre exemplu, boala era interpretată nu ca proces patologic, ci ca o încercare ori pedeapsă.
  

• 
  Filozofia medievală purta un caracter retrospectiv, principala autoritate era antichitatea şi cu cît mai vechi, cu atăt mai important. De aici conţinutul ei scolastic. Suprema autoritate se considera cărţile sfinte, Biblia şi operele părinţelor bisericii.
  

• 
  În filozofia medievală maximal se excludea subiectivitatea din procesul creaţiei. Ultima se înţelegea ca activitate inspirată de Dumnezeu, subiectul, individualitatea se ignora. Noi nu cunoaştem pe autorii multor icoane, sculpturi, biserici ş.a. Tot ce era subiectiv trebuia dat lui Dumnezeu.
  

• 
  Filozofia medievală nu era ceva abstract, rupt de realitate, ea avea un caracter sentenţios, propovăduitor, în ea este exprimat momentul instructiv.
  

Filozofia medievală există ca o totalitate de idei şi concepţii care pot fi condiţional numite ca filozofia bizantină, arabă, evreiască şi occidental-europeană. Bizantia era partea răsăriteană a imperiului Roman, care a scăpat de năvălirile barbare şi se dezvolta specific. În filozofia bizantină continue să se dezvolte tradiţiile antice, principala orientare a fost neoplatonismul – doctrina sistematizată a lui Platon despre ideile inteligibile ca esenţe sinestătătoare şi adevărată existenţă. Principalii reprezentanţi a neoplatonismului au fost Plotin (205-270), Iamblichos (245-330), Proclos (412-485). Conform neoplatonismului lumea prezintă un sistem ierarhic cu mai multe trepte unde cea inferioară treaptă se datorează celei superioare. Treapta superioară este Unicul care-i incognoscibil şi cauza întregii existenţe. A doua treaptă este Raţiunea ca atare şi ideile inteligibile, care sunt generate de unicul. A treia treaptă – Sufletul care-i repartizat organismelor vii şi este izvorul mişcării, pasiunilor. Cea mai inferioară treaptă sunt corpurile materiale care capătă formă de la suflet. Materia ca substrat al lucrurilor concret-senzoriale este inertă şi pasivă. Unicul prin emanaţie (ca lumina) străbate toate sferele inclusiv si materia şi corpurile materiale. Alţi reprezentanţi a filozofiei bizantine medievale au fost Pseudo-Dionisii Areopagul (sec.V), Ioan Damaschin (sec.VII), Mihail Pselos (sec.XI). Pentru filozofia creştină bizantină sunt caracteristice două tendinţe: raţionalist-dogmatică şi mistico-etică.

Filozofia medievală evreiască se dezvoltă paralel cu cea creştină şi islamică avînd conţinutul principal neoplatonismul şi aristotelismul. În dezvoltarea sa a suferit o influenţă din partea elementelor mistice a învăţăturii iudaice kabbala, care alegoric interpretau Vechiul testament. Reprezentanţii filozofiei evreieşti au fost Ibn Gabirol (1020-1057) care dezvolta teoria emanaţiei divine şi Mozes Maimonid (1135-1204). Ultimul încearcă să împace credinţa şi raţiunea, să unească kabbalistica cu filozofia raţionalistă a lui Aristotel.

Filozofia arabă apare în ţările vorbitoare de limbă arabă. După unirea triburilor nomade arabe sub drapelul islamului se formează califatul Arab care era mai mare decît imperiul Roman şi se extindea de la Turchestan pînă în Spania. Au existat cîteva centre culturale în Mekka, Bagdad, Cordoba. Filozofia, arta şi ştiinţa în occident în această perioadă se dezvoltau foarte slab, practic se stopează. Se explică aceasta prin nivelul scăzut al modului de producţie, ruperea cu tradiţiile antichităţii şi supunerea deplină intereselor bisericii feudale. De aceea ştiinţa şi cultura europeană rămînea cu mult în urmă faţă de cea arabă. Datorită cugetătorilor arabi ştiinţa şi cultura în ţările arabe depăşea ştiinţa europeană şi după volum şi după problematică şi interese. Aproape pînă în sec. XIII aici se dezvolta puternic trigonometria, algebra, optica, psihologia, astronomia, chimia, geografia, zoologia, botanica, medicina. Filozofia arabă era o punte între filozofia greacă antică şi filozofia europeană scolastică. În ea se dezvoltă mai departe ideile lui Platon şi neoplatonismul, concepţiile filozofice ale lui Aristotel referitor la ştiinţele naturii şi logică.

Principalii reprezentanţi a filozofiei arabe au fost medicul Al-Kindi (800-870) – traducătorul şi comentatorul lui Aristotel, al-Farabi (870-950) – succesorul lui Aristotel. Este vestit nu numai în lumea arabă medicul Ibn Sina (980-1037) (latinizat Avicenna). El definea filozofia ca ştiinţa despre existenţa absolută care-i compusă din trei compartimente: fizica – învăţătura despre naturp, logica – toeria despre metodele cunoaşterii naturii şi omului, metafizica – teoria despre cunoaşterea existenţei. Actuale sunt şi astăzi operele lui Avicenna “Canonul medicinei”, “Cartea tămăduirii”, “Cartea cunoştinţelor” ş.a. Avicenna recunoaşte existenţa materiei ca ceva necreabil, veşnic şi infinit. O atenţie deosebită el atrăgea dezvoltării formelor logice de gîndire. Dacă Avicenna era patriarhul filozofiei şi ştiinţei în orientul arab, atunci aşa figură în occident era medicul Ibn Rushd (1126-1196) (numele latinizat Averroes). El este cunoscut ca comentatorul lui Aristotel, a scris “Despre primul motor”, “Discurs despre raţiune”, “Incoerenţa incoerenţei”, “Despre acordul religiei şi filozofiei”. Ibn Rushd considera, că lumea materială este veşnică, infinită, diminua rolul lui Dumnezeu în calitate de creator al materiei, depăşea “ruptura” aristotelică dintre formă şi materie, dezvolta teotia ciunoaşterii. La filozofia arabă medievală se referă şi al-Ghazali (1059-1111) – reprezentantul misticismului şi scepticismului. El afirma că filozofia trebuie să contribuie la dezvoltarea religiei, că lumea este creată de atotputernicul Dumnezeu.