Florin Vasiliu

— Spre exemplu?

— Dacă un astronom din Pekin sau Kyoto constata că poziţia lunii este. Radical diferită de ceea ce au calculat matematic, fenomenul era etichetat în mod simplu ca „anormal”, era notat ca atare, teoria sa de bază nefiind cu nimic impietată. Primul astronom oficial al shogunului, Shibukawa Harumi, care a trăit între anii 1639-1715, subliniază că mişcarea regulată a aştrilor este o noţiune prea limitată.

— De aici nu mai este decât un pas către ideea că parametrii astronomici pot varia de la secol la secol.

— Bineînţeles.

— După cum am auzit, concepţiile anatomice şi medicale japoneze sunt mai stranii decât cele din astronomie.

— Este într-adevăr şocant pentru orice om care află că, în chiar plin secol XIX, japonezii nu credeau că gândirea îşi are sediul în creier. Descoperirea creierului drept centru al tuturor proceselor ce ţin ide intelect a însemnat pentru Extremul Orient o adevărată revoluţie.

— De fapt pe ce se baza medicina tradiţională japoneză?

— În principiu pe funcţii, organele şi ţesuturile constituind o problemă secundară. Conform acestei concepţii funcţiile se împart în două grupe ambele situate în torace: primul grup cuprinde şase fu, în baza cărora se digeră alimentele, se separă energia extrasă de reziduuri şi se elimină acestea din urmă; al doilea grup cuprinde cinici tsang, un fel de recipienţi în care se depozitează energia rafinată din alimente.

— Deci sistemul nervos nu exista în concepţia japoneză a timpului.

— Nu. De-abia târziu pe la 1874, odată cu apariţia lucrărilor lui Ogawa Teizo, Sugita Genpaku şi Otsugi Gentaku se menţionează termenul de nerv, pentru ca mai apoi acest termen să se asocieze cu termenul de creier.

— Care este viziunea extrem orientală asupra funcţiilor vitale ale 'Corpului omenesc?

— Chinezii considerau sănătatea ca rezultatul echilibrului lui ch'i, care etimologic înseamnă aer şi este energia rafinată din hrană, care circulă prin corp şi care este cauza tuturor funcţiilor vitale. Apariţia bolilor, a unor tumori, umflături interne sunt rezultatul stagnării şi îngheţării ch'i-ului. De fapt lucrurile sunt mai complicate: sănătatea este rezultatul echilibrului dintre două faze, prima formată din ch'i, yin şi yang şi a doua formată din cinci tipuri de ch'i, corespunzătoare la cinci sfere de funcţii: inimă, plămâni, splină, ficat şi rinichi.

— Problema e complicată.

— Bineînţeles, iar detaliile nu fac decât să pună în evidenţă un mecanism artificial şi complicat. Discuţia despre sănătate şi patologie nu a fost niciodată dusă într-un context anatomic, tulburările niciodată localizate, iar locul tratamentului era de foarte multe ori departe de centrul tulburării.

— Aceeaşi situaţie domina şi concepţia medicală japoneză?

— Desigur, aşa cum am arătat adineauri, până târziu în secolele XVII-XIX conform eticii confuciene şi a principiului de bază shintoist al pietăţii filiale, exista obligaţia de a se păstra intact corpul omenesc primit de la părinţi. Spuneam mai înainte despre cele cinci „containere” tsang în care se depozitează energia vitală. Fără energie, „tsang” e un recipient gol. De aceea disecţia era interzisă. Căci, se susţinea, nu se învaţă nimic disecând un cadavru, deoarece îi lipsea energia vitală. De aceea planşele anatomice europene, bazate pe disecţie, nu aduc nici o lămurire despre funcţiile vitale ale corpului.

— Înţeleg. Şi în ce priveşte matematica, care este statutul ei în Japonia?

— Matematica tradiţională japoneză se numea wasan, concept care o situa printre formele de artă, gei, ca bonsai, bonkei, haiku, aranjarea florilor, ceremonia ceaiului, fiind gustată de anumite grupuri, datorită elementelor sale distractive şi recreative. Distincţia care se făcea între formele de artă şi ştiinţă era de cu totul altă natură decât cea pe care o facem noi în prezent; formele de artă, gei, amintite erau considerate ca nişte preocupări particulare, fără valoare socială semnificativă, în timp ce gaku, erudiţia, respectiv, ştiinţa, avea o oarecare funcţie publică.

Un exemplu de ceea ce constituia wasan în concepţia japoneză a epocii îl constituie grupul de probleme „yojutsu”, care consta în încercarea de a înscrie cel mai mare număr posibil de cercuri mici tangente într-un triunghi. O astfel de problemă nu se baza pe o logică demonstrativă de tip euclidian. De aceea wasan nu aspira la elaborarea şi fundamentarea unor principii generale de rezolvare a problemelor, cum se orientase matematica -occidentală încă de pe vremea lui „noii turbare circulos meos”. Ea se dezvolta ca un club de amatori, care din când în când erau cu totul întâmplător şi pe la hotarele matematicii adevărate. Deşi existau doctori în aritmetică, aceasta fiind asociată cu unele activităţi tehnice ale administraţiei, măsurarea terenurilor, evidenţa impozitelor etc, preocupările matematice erau un apanaj al persoanelor particulare, al unor grupuri care agreau micile miracole oferite de jocul numerelor şi figurilor geometrice, matematica în sine nefiinld recunoscută oficial printre domeniile „consacrate”, în cercurile guvernamentale, aşa cum se bucura, spre exemplu, grupul de-savanţi confucianişti, căci statutul de disciplină savantă era acordat de administraţia politică.

— Din ce trăia un matematician?

— Unii lucrau ca astronomi bakufu, adică în slujba guvernului, cei din provincie lucrau ca simpli contabili, topografia militari, fermieri, meşteşugari sau negustori, acestea fiindu-le adevărata lor profesie. Majoritatea celor care părăseau ocupaţia de bază, pentru a se dedica matematicii, se descurcau greu, primeau stipendii de la nobili scăpătaţi, amatori de matematici.

— Deci un fel de mecenat nobil şi ca să spun aşa şi progresist.

— Da, un patronaj al câtorva indivizi bogaţi era singurul for protector al matematicii wasan, care nu era recunoscută nici ide guvern, nici de vreo instituţie de învăţământ. Poate o să vă miraţi, dar matematicile japoneze au devenit o preocupare de seamă a… samurailor. Fenomenul este legat de începutul descompunerii vechii societăţi feudale şi a evoluţiei castei militare, Sncepând cu secolul XVI, către activităţi administrative, financiare şi economice din care se vor recruta cadrele viitorilor manageri, oamenii întreprizi ai Japoniei moderne. Samuraii care deţineau funcţii oficiale aveau oarecare scrupule în a se arăta adepţi ai acestei discipline, dat fiind statutul ei de disciplină de amatori, dar după ce părăseau funcţiile oficiale, luau drumul anevoios al matematicii şi o practicau cu toată ardoarea, mai ales când puteau să-şi permită aceasta la adăpostul siguranţei oferite de averile câştdgate de-a lungul carierei lor. Iată, Seki Kowa, cunoscut sub numele de Takakazu (şi care a trăit între 1642-1708), fiu de samurai, a întemeiat o adevărată şcoală matematică, care a stimulat crearea altor şcoli rivale. În 1639 Imamura Chisho propune pentru n valoarea 3,162. Samuraiul Takebe-Kenko cunoscut şi sub numele de Katahiro inventează un fel de calcul integral, pe principiul enri, al cercului; calculul este perfecţionat de samuraii Ajima Chokruyen şi Wada Yasusi care calculează suprafaţa sferei, ca limită a diferenţei dintre volumele a două sfere coneentice cu razele foarte apropiate.

— Care a fost soarta matematicii wasan?

— Când matematica occidentală a pătruns în Japonia, matematicienii nu s-au simţit deloc ameninţaţi; stoici, ei s-au retras în lumea lor artistică din care nu s-au putut desprinde…

— Care este explicaţia rămânerii în urmă în domeniul ştiinţelor pe care a înregistrat-o Japonia până în pragul secolului nostru Sensei?

— Despre caracterul insular al ţării noastre am discutat. Este o condiţie – ce e drept, nu o cauză. Acest caracter i-a permis însă să aplice în mod reuşit, putând uşor controla, politica de autoizolare pe care şi-a impus-o. Creat prin forţa istoriei, cuplul Japonia insulară-autoizolarea şi-a dus viaţa într-un mariaj sui generis, evoluţia ştiinţei modelându-se în retorta ideilor şi concepţiilor confucianilste, singurele în stare să hrănească cu oxigen o flăcăruie care pâlpâia timid consumând o substanţă eterogenă ce avea să se dovedească în mare parte străină de adevărata ştiinţă, ce mijea la orizontul îndepărtatului secol XX.

— Ce s-a întâmplat în Japonia la impactul cu cultura, ştiinţa şi tehnologia occidentală?

— Începând cu secolul XVII apar şi primele legături cu ştiinţa europeană, prin iezuiţii portughezi, până la 1630. Prin olandezi timp de un secol în continuare, dar în m'odul cel mai tainic posibil, adevărate acţiuni subversive, sub nasul vigilent al autorităţilor japoneze exponente ale unei xenofobii radicale puse pe o pază straşnică împotriva tuturor felurilor de intruziuni. Din 1720 şi până la 1868, într-o perioadă de o sută cincizeci de ani, are loc o invazie a ştiinţei occidentale prin pătrunderea unor lucrări de astronomie, medicină, matematică, chimie, f ilosofie şi multe altele.

Guvernarea Meiji realizează rămânerea în urmă gravă a Japoniei şi instituţionalizează întreaga educaţie a tinerei generaţii. Sunt chemaţi specialişti europeni şi americani pentru instruirea studenţilor autohtoni: francezii pentru mine, şantiere navale şi armată; germanii pentru medicină, chimie, mineralogie; olandezii pentru irigaţii; americanii pentru agricultură şi creşterea vitelor. La sfârşitul secolului XIX, corpul profesoral al Colegiului Imperial de Inginerie Kobu daigakko este format în principal din englezi. In universităţi se cultivă limbile străine pentru ca absolvenţii să-şi aleagă ţara de perfecţionare în funcţie de limba însuşită. Ministerul Educaţiei, Monbusho şi Ministerul Tehnologiei, Kobusho, acordau burse absolvenţilor de elită pentru a pleca în străinătate în vederea continuării studiilor. La întoarcere, aceştia vor înlocui pe profesorii şi specialişti istrăini care sunt plătiţi cu salarii de zece ori mai mari decât japonezii. Această primă generaţie de profesori japonezi vor revoluţiona programa de învăţământ într-o manieră curajoasă.

Impresionaţi de procesul de investigaţie a legilor fizice ale naturii, realizat de Occident şi stăpâniţi de sentimentul de autofrustrare a legităţilor fundamentale ale lumii materiale, japonezii orientează învăţărnântul spre latura pozitivă a disciplinelor.

— Japonia a trebuit în acei ani să-şi reconsidere totul în privinţa instrucţiei. Ceea ce învăţase din propriul ei rezervor era autorizat şi pertinent doar în direcţia morală a vieţii, dar nu şi în aceea practică. Cu ceea ce ştia Japonia imediat după Restauraţie nu ajuta să operezi pe cineva de apendicită, nici să pornească un motor electric şi nici să oprească un automobil pornit de altcineva.

— Interesant este însă un aspect inedit al noii situaţii: majoritatea profesiunilor noi, să le spunem moderne, au fost însuşite tot de foştii samurai. Fenomenul seamănă cu cel care s-a petrecut în secolul XVI, când matematica devenise apanajul roninilor răzleţi, dar se diferenţia prin proporţii. Guvernul instaurat ca urmare a Revoluţiei Meiji a absorbit pentru administraţia oficială doar 10% din totalul samurailor existenţi în vechea administraţie. Casta fusese desfiinţată prin abolirea tuturor privilegiilor vechiului regim feudal. Samuraii însă nu aveau vreo altă sursă de venit. Codul bushido, în spiritul căruia fuseseră crescuţi şi educaţi, nu le permitea să se angajeze în activităţi tradiţionale. Ei n-au pregetat însă să se angajeze în noile proiecte de exploatare agricolă din Hokkaido, sau în industriile mătăsii şi textilă, după ce vor fi trecut prin şcoli de specialitate. S-a ajuns să se spună că, în Japonia modernă, filatorii au înlocuit pe vechii daimyo”.

— Cunoscând puţin spiritul bushido, îmi vine să cred că ştiinţa şi tehnologia erau domenii nu numai de atracţie ci şi care se potriveau caracterului acestor oameni loiali, cinstiţi, obişnuiţi cu rigorile unei vieţi dure, supusă unor restricţii şi reguli severe de comportament.

— Este în mare parte adevărat şi realitatea o confirmă, căci aproape toţi primii absolvenţi ai Colegiului de Inginerie au fost… Foşti samurai. În anul 1890 aceştia reprezentau 85,7% dintre ingineri, 80% dintre oamenii de ştiinţă, 75% dintre absolvenţii de la litere, 68,3% dintre absolvenţii facultăţii de drept, 55,9% dintre agronomi şi 40,8% dintre medici.

— Într-un cuvânt, Japonia păşeşte din feudalism în capitalism târziu, la sfârşitul veacului trecut, într-o manieră energică, imprimată de vechiul spirit bushido, al cărui exponent era samuraiul, care şi-a părăsit ţinuta tradiţională şi cele două săbii şi a călcat demn în universitate sau în consiliile de administraţie.

— Trebuie să recunosc că acest spirit îşi va continua existenţa în noile haine: universitare, salopetă şi – hai s-o spunem cinstit!

— Şi militare. Căci Japonia nu păşeşte pur şi simplu în capitalism ca o domnişoară scoasă la primul bal. Ea intră în contact cu un capitalism monopolist de ultimă ediţie, ea învaţă de la acest capitalism, pe lingă cea mai modernă lecţie de economie industrială —, angajându-se în dezvoltarea unei puternice industrii chimice şi grele – şi lecţia militarismului expansionist. Clasele conducătoare ale Japoniei vor folosi puternica industrie a cărei dezvoltare este isub controlul lor direct, pentru crearea unei puternice baze de cercetare în domeniul militar, organizând o armată de mare capacitate şi forţă, imperiul nipon devenind o putere de prim rang.

— Ce se va afirma cu brutalitate în zona Extremului Orient încă de la sfârşitul secolului trecut.

— Şi va continua acest proces până va suferi o tragică experienţă…

După ultimul război Japonia se orientează din nou pentru a se salva atât de la pieire cât şi pentru a-şi restabili locul printre naţiunile de frunte, spre care a aspirat întotdeauna. Ea va aborda subiectul dezvoltării economice şi iarăşi de o manieră proprie, nu lipsită de caracteristicile spiritului bushido, bazându-se chiar pe generaţia învinsă, aceea crescută la şcoala „vechilor samurai” ce au pierdut lupta armată în marea conflagraţie, dar care au găsit loc într-un front nou de luptă, în care s-au aruncat ca să spele urmele unui orgoliu naţional rănit, ale onoarei lezate de ruşinea unei înfrângeri, pe care unii n-au putut-o înţelege şi suporta, cei mai mulţi înăbuşindu-şi-o pentru un timp în resemnare.

— Dar iată că analizând lucrurile după 37 de ani de la terminarea războiului, tabloul Japoniei se prezintă strălucit în perspectiva vremii. Ţara este a treia putere economică din lume, după S. U. A. şi U. R. S. S., în ceea ce priveşte produsul naţional global. În aceşti ani Japonia a menţinut unul dintre ritmurile de dezvoltare cele mai mari din lume: 12% între 1950 şi 1955, 10% între 1955-1963, 5% între 1964-1965, 12% între 1965-1970, pentru ca datorită recesiunii să se menţină în prezent la 4,8%, procentul fiind însă ©el mai ridicat printre ţările industrializate occidentale.

În anul 1980 Japonia înregistrează două recorduri, fiind primul producător de oţel dintre ţările occidentale şi primul de automobile, lăsând pe locul doi şi trei pe concurenţii tradiţionali S. U. A. şi R. F. G. Dar Japonia este pe locul întâi în lume încă din anii 1970 în ceea ce priveşte producţia navelor de mare tonaj, în producţia de motociclete, iar în anii care au urmat, în producţia de microscoape electronice, piane, optică, televizoare, aparate de radio cu circuite integrate şi tranzis-tori, aparate fotografice şi altele.

În presa economică capitalistă, Japonia este considerată, alături de S. U. A. şi R. F. G., drept una din cele trei „locomotive” ale ţărilor capitaliste industrializate, capabilă să „remorcheze” restul acestor ţări. Mai mult, se spune că Japonia ar fi „locomotiva Orientului”.

— Să luăm în discuţie industria de automobile. Am realizat în 1980 peste 11 milioane de autovehicule, faţă de 8 milioane cât au fabricat S. U. A., înregistrând o creştere a producţiei faţă de anul 1979 de 14,6%. Exporturile? Am consemnat o creştere de 30% în 1980. Priviţi ce se petrece în Europa: scăderea producţiei de autoturisme, reducerea zilelor de lucru la marile uzine ale Franţei şi Angliei; fenomenul se resimte şi peste Ocean, America înregistrând o scădere de 21%. De ce acest fenomen? A scăzut cererea de automobile? Nu. Atunci? Japonia a început să atace pieţele. Am pătruns în Asia. Europa este inundată de automobilele japoneze. Am înlăturat pe francezi din Africa francofonă şi pe englezi din Africa anglofonă. Am pătruns până şi pe piaţa Australiei, acolo unde un picior de japonez n-a călcat fără să nu lase vreun resentiment. Cum a fost cu putinţă o astfel de cucerire? Simplu: prin lansarea pe piaţă a unor automobile ieftine, cu preţuri de 30% mai mici decât preţul pieţii.

— Bine şi ice le-a permis astfel de reduceri?

— Un ansamblu de factori, dintre care realizarea unor automobile simple, nesofisticate, cu performanţe în utilizare şi cu o fiabilitate ridicată.

Al doilea exemplu îl constituie roboţii industrialii, unde, de asemenea ocupăm primul loc în lume. La sfârşitul anului 1980 aveam 76 000 de roboţi în toată Japonia; am început anul 1982 cu 300 000.

Avem în vedere crearea de roboţi inteligenţi, care „să vadă-' şi „să înţeleagă”, totodată ne gândim şi la exportul de roboţi.

Tot aşa şi cu calculatoarele. Pentru o perioadă nimeni nu s-a apropiat de S. U. A. în tehnologia calculatoarelor; japonezii însă au recuperat avansul americanilor, ajungându-i din urmă, e drept târziu, dar bine pregătiţi.

— De ce elemente s-a folosit Japonia în procesul de „expansiune interioară” pe tărâm economic?

— Sunt oîţiva factori importanţi, decisivi, precum propaganda tehnică, lupta pentru productivitate, forma de planificare tipic japoneză şi spiritul japonez, specific acestei naţiuni. Pe aceştia îi vom analiza pe îndelete.

Realizarea ritmului înalt de dezvoltare economică a Japoniei a mai fost explicat şi ca urmare a concursului unor factori favorabili şi condiţii propice ca: pierderea coloniilor cu care Japonia ar fi cheltuit mai mult decât ar fi câştigat, necesitatea refacerii economiei distruse de război, reducerea totală a cheltuielilor militare, abundenţa mare de forţă de muncă, ca urmare a reformei agricole postbelice, când populaţia satelor pleacă în exod la oraş, accesul facil la capitalul străin şi la tehnologia occidentală şi ca urmare introducerea rapidă a tehnicii noi, comerţul extern abil, lărgirea pieţii interne etc.

— Să abordăm factorii decisivi. Aceştia par să fie legaţi de elemente specifice ale epocii şi zonei în care au avut loc.

Vorbeaţi de rolul propagandei tehnice în dezvoltarea economică postbelică. În ce a constat?

— De regulă, ştiinţa şi tehnologia pătrund în ţările în curs de dezvoltare, în straturile superioare ale societăţii. Aşa s-a petrecut şi cu Japonia secolului trecut şi până în deceniile 4-5 ale secolului nostru şi aşa se întâmplă cu ţările din restul lumii, care trec în prezent prin acest proces. In perioada de după cel de al doilea război mondial am organizat la scară naţională pătrunderea ştiinţei şi tehnologiei în toate straturile societăţii. A avut loc o adevărată democratizare a învăţămân-tului tehnologic. Fiecare din cele două trepte au fost parcurse de Japonia sub imperiul unor necesităţi istorice şi de aceea au fost realizate într-un mod deosebit de organizat şi controlat. Ne-am orientat cu precădere spre ridicarea nivelului de pregătire tehnică a forţei de muncă; am cheltuit în primul rând banii în această direcţie, considerând că împrumutul este mai puţin costisitor decât cheltuielile cu cercetările originale. După război era nevoie acută de muncitori şi tehnicieni talentaţi, iar noi am început procesul de a pregăti asemenea oameni, în pofida unei lipse a foarte talentaţilor laureaţi Nobel, care ne-ar fi fost atât de necesari, dar care nu vor întârzia să apară într-o etapă viitoare.

Am abordat subiectul învăţării folosind trei mijloace: televiziunea, învăţământul naţional şi şcoala externă.

Televiziunea a constituit mijlocul prin care am „contactat” naţiunea. Suntem printre primele ţări teleficate de pe glob, tocmai pentru a duce o luptă perseverentă, după război, cu fenomenul rămânerii în urmă a japonezului faţă de evenimente. Trebuia să schimbăm o anumită mentalitate cu care fusese educat omul de rând, îndelung, într-o şcoală cu prejudecăţi, trebuia să schimbăm xm fel de a gândi învechit, trebuia să eliberăm cele 75 de milioane de japonezi de povara înfrân-gerii şi de coşmarul de ţară condamnată la înapoiere, trebuia să informăm poporul că guvernul avea un program de refacere, de reconstrucţie, de ridicare a economiei, să arătăm tuturor unde se construieşte, ce anume, unde este necesară forţa de muncă şi ce se cere unui om să facă. Cu acest prilej am scos din anonimat şi am emancipat femeia, bineînţeles într-o anumită măsură, dar suficient pentru a constitui un imbold şi un exemplu pentru categorii tot mai largi de femei.

În domeniul învăţării am aplicat principiile: învaţă-ţi bine lecţiile, meditatorii costă”, ca şi „a învăţa pentru tine înseamnă a învăţa pentru alţii”.

O direcţie importantă a constituit-o pregătirea celor din uzine. Şi aici am mers paralel: atât pentru calificarea muncitorilor cât şi specializarea cadrelor de conducere în străinătate.

— Una dintre acestea au constituit-o schimburile de cunoştinţe tehnice cu specialiştii din S. U. A. Ca urmare multe sute de cadre japoneze au vizitat S. U. A.

— Toţi aceşti oameni au învăţat multe lucruri acolo. Am procedat şi invers, ca pe vremea Restauraţiei: am invitat specialişti americani la noi. Unul dintre aceştia a fost Deeming, analist statistician, care a început un curs de perfecţionare cu 400 de ingineri din diferite domenii. A avut un asemenea succes încât premiul anual pentru productivitate din Japonia a fost denumit „Premiul Deeming”. Este unul dintre cele mai renumite premii japoneze cu numele unui american, care în propria lui ţară nu era la vremea aceea recunoscut. Deeming a lucrat şi în anul 1979 ca angajat la compania Nashua, care şi-a început activitatea prin 1904 cu o mică fabrică de hârtie, astăzi având un profil complex: discuri magnetice, maşini de copiat, hârtie carbon etc.

Deeming este adeptul metodei statistice; după ce a introdus-o la secţia de hârtie carbon s-au economisit peste jumătate de milion de dolari, printr-o uniformizare a calităţii produsului, care a permis creşterea productivităţii maşinii de hârtie.

— Metoda statistico-matematică, Sensei, conduce la o creştere a productivităţii, deoarece oamenii lucrează cu mai multă inteligenţă şi mai puţin efort fizic. Oricine poate produce la un nivel calitativ ridicat dacă scade nivelul productivităţii, dar metodele statistice îţi permit să ridici permanent nivelul amân-durora. Să abordăm, Sensei, al doilea factor, productivitatea muncii. Este problema cheie în procesul de dezvoltare economică a oricărei naţiuni şi constă în a produce mai mult, de calitate superioară, mai ieftin, cu forţă de muncă redusă.

— De vreme ce ne găsim printre primele trei naţiuni din lume, putem face comparaţia dintre Japonia şi S. U. A., în acest domeniu. Americanii ne-au învăţat cum să procedăm pentru creşterea productivităţii muncii. Pe vremea aceea nimeni nu ştia mai mult decât S. U. A. despre productivitate, dar după 35 de ani lucrurile se prezintă complet diferit.

Acţiunile privind creşterea productivităţii au fost strâns legate de ridicarea nivelului profesional al muncitorilor, de sistemul angajării pe viaţă, de sistemul cointeresării muncitorilor, de grija faţă de salariaţi de o manieră aproape necunoscută în S. U. A., începând cu preţurile reduse la unele produse, cu pauze în timpul lucrului pentru exerciţii fizice.

— Cu lipsa de grijă faţă de fenomenul concedierilor, tocmai prin asigurarea locului de muncă pe viaţă şi ca urmare şi cu grija faţă de sănătatea lor şi a familiilor lor, cu aplecare asupra preocupărilor lor pentru a lucra mai. Bine.

Japonia este o ţară cam de 20 de ori mai mică decât S. U. A. şi este lipsită de resurse naturale, în bună parte şi de energie, pentru care depinde de importuri. Cu toate acestea Japonia a înregistrat o creştere a productivităţii muncii de 8% în 1978 şi de 11,4% în 1979, în timp ce creşterea productivităţii în S. U. A. a fost aproape zero, în aceşti ani. Venitul anual pe locuitor era de 200 de dolari după ultimul război, astăzi este de 8 000 de dolari. Industriaşii japonezi au iniţiat o acţiune de amploare, de automatizare a liniilor de fabricaţie, introducând utilaje controlate de calculator. In multe uzine schimbul trei este deservit de maşini automatizate. In Japonia lucrează o populaţie de peste 300 000 de roboţi, în timp ce în S. U. A., sunt abia 5 000. Şi asta în pofida faptului că robotul este o invenţie americană.