Fîntînile Paradisului

31

Exod
― Ce s-a întîmplat? întrebă Şeicul Abdullah.

Iată o întrebare la care nu voi putea răspunde niciodată, îşi spuse Morgan în sinea lui. Replică însă cu voce tare:

― Muntele ne aparţine, domnule Preşedinte. Călugării au început deja să plece. Este incredibil. Cum poate o legendă de două mii de ani...? Clătină din cap nedumerit.

― Dacă suficient de mulţi cred într-o legendă, atunci ea devine adevăr.

― Presupun că da. Dar sînt şi alte elemente pe lîngă ea. Întregul lanţ de întîmplări pare imposibil.

― Un cuvînt riscant. Permite-mi să-ţi istorisesc o povesti­oară. Un prieten drag, un mare savant astăzi mort, obişnuia să mă tachineze afirmînd că, deoarece politica constituie arta posibilului, atrage doar minţi de mîna a doua. Cele de mîna întîi, declara el, sînt interesate numai de imposibil. Şi ştii ce i-am răspuns?

― Nu, zise Morgan politicos şi previzibil,

― Că avem mare noroc fiind atît de mulţi de mîna a doua, căci cineva trebuie să conducă lumea... Oricum, dacă imposi­bilul s-a întîmplat, trebuie să-l accepţi plin de gratitudine.

Îl accept, gîndi Morgan, dar cu reţinere. Există ceva foarte straniu cu un Univers unde cîţiva fluturi morţi pot contraba­lansa un turn de un miliard de tone.

Şi mai era rolul ironic jucat de Venerabilul Parakarma, care în prezent cu siguranţă se simţea pionul unor zei maliţioşi. Administratorul Centrului de Control Musonic se arătase plin de căinţă, iar Morgan îi acceptase scuzele cu neobişnuita graţie. Desigur, dădea crezare faptului că strălucitul doctor Choam Goldberg revoluţionase micrometeorologia, că nimeni nu înţelesese ce făcea, şi că în final acesta suferise o depresiune nervoasa chiar în timp ce-şi desfăşura experienţele. Nu se va mai întîmpla din nou... Morgan îşi exprimase speranţa, foarte sinceră, în însănătoşirea savantului, şi păstrase suficient din instinctele sale birocratice ca să strecoare o aluzie la viitoare contraservicii din partea Controlului Musonic. Administrato­rul terminase mulţumind încă o dată, fără îndoială mirat de surprinzătoarea generozitate a lui Morgan.

― Din curiozitate, unde se duc călugării? întreba Şeicul. Le-aş putea oferi ospitalitate aici. Cultura noastră a primit întotdeauna alte religii cu braţele deschise.

― Nu ştiu nici eu şi nici Ambasadorul Rajasinghe. Cînd l-am întrebat, mi-a răspuns că se vor descurca. Un ordin care a trăit frugal trei mii de ani nu e tocmai sărac.

― Hmm. Atunci poate ar fi bine sa folosim puţin din averea lor. Acest proiecţel al dumitale devine tot mai scump cu fiecare întrevedere.

― Nu chiar, domnule Preşedinte. Ultima estimare include o cifră pur contabilă pentru operaţiunile spaţiale de adîncime, pe care Narodny Mars a încuviinţat să o finanţeze. Vor localiza un asteroid carbonic şi îl vor aduce pe orbita terestră. Au mai multă experienţă în acest gen de operaţiuni şi astfel rezolvă una din problemele noastre principale.

― Iar carbonul pentru propriul lor turn?

― Au rezerve nelimitate pe Deimos, exact acolo unde e nevoie de ele. Narodny a început deja prospectarea unor terenuri miniere, cu toate ca procesul propriu-zis se va des­făşura în afara satelitului.

― Îndrăznesc să întreb, de ce?

― Datorita gravitaţiei. Chiar şi Deimos prezintă o accele­raţie gravitaţională de cîţiva centimetri pe secundă la pătrat. Hiperfilamentul poate fi fabricat numai în condiţii de imponderabilitate. Nu există altă cale pentru a garanta o structură cristalină perfectă suficient de lungă.

― Mulţumesc, Van. Îmi dai voie să te întreb şi de ce ai schimbat designul de bază? Îmi plăcea mănunchiul acela iniţial de patru tuburi, două în sus şi două în jos. Un sistem clar de metrou constituia ceva ce pricepeam ― chiar dacă era rotit cu nouăzeci de grade.

Nu pentru prima oară, şi neîndoielnic nu pentru ultima, Morgan rămase uimit de memoria bătrînului şi de înţelegerea detaliilor. Nu era niciodată bine să-l subestimezi. Deşi între­bările sale erau uneori inspirate doar din simplă curiozitate ― adeseori curiozitatea şireată a omului atît de sigur pe poziţie încît nu avea nevoie să-şi apere imaginea ― nu uita niciodată lucrurile de o cît de mică importanţă.

― Mi-e teamă că primele noastre schiţe au fost orientate prea terestru. Eram oarecum asemeni primilor constructori de autoturisme, care continuau să producă trăsuri fără cai...

Aşadar, proiectul nostru actual prevede un turn pătrat gol în interior, cu cîte o cale de acces pe fiecare faţă. Gîndiţi-vă la el ca la patru căi ferate verticale... Cînd porneşte din orbită, latura pătratului măsoară patruzeci de metri, scăzînd la două­zeci jos pe Pămînt.

― Ca o stalag... stalac...

― Stalactită. Da, şi eu a trebuit să verific! Din punct de vedere ingineresc, o bună analogie ar fi cu vechiul Turn Eiffel, întors invers şi întins de o sută de mii de ori.

― Aşa de mult?

― Aproximativ.

― Mă rog, bănui că nu există nici o lege care să spună că un turn nu are voie să atîrne de sus în jos.

― Avem unul care urcă, amintiţi-vă de la orbita sincronă pînă la masa de ancorare, destinată ţinerii sub tensiune a întregii structuri.

― Şi Staţia de Mijloc? Sper că nu aţi renunţat la ea.

― Nu. Se găseşte în acelaşi loc, la douăzeci şi cinci de mii de kilometri.

― Bine. Sînt conştient că nu voi ajunge vreodată acolo, însă îmi place să mă gîndesc la ea... Murmură ceva în arabă. Mai există o legendă, ştii, sicriul lui Mahomed, suspendat între Pămînt şi Paradis. Ca Staţia de Mijloc.

― Vom pregăti un banchet în cinstea dumneavoastră, dom­nule Preşedinte, cînd se va inaugura serviciul.

― Chiar dacă te vei ţine de program, şi admit că în cazul Podului ai terminat mai devreme cu un an, voi avea nouăzeci şi opt atunci. Nu, mă îndoiesc că voi reuşi să ajung acolo.

Dar eu unul voi reuşi, îşi spuse Vannevar Morgan. Întrucît acum ştiu că zeii sînt de partea mea, oricine sau orice ar fi zeii aceştia.