Fîntînile Paradisului

39

Soarele rănit

Ultima oară cînd Morgan îl văzuse pe Dev, nepotul său era încă un copil. În prezent devenise adolescent şi probabil la următoarea întîlnire avea să-l vadă bărbat în toată firea.

Pe inginer nu-l încerca decît un uşor sentiment de vină. Legăturile de familie slăbiseră continuu în ultimele două se­cole. El şi sora lui aveau puţine în comun, exceptînd harta genetică. Cu toate că se felicitau şi discutau de vreo zece ori pe an, aflîndu-se în relaţii foarte bune, el nu era deloc sigur unde şi cînd se văzuseră ultima dată.

Totuşi, atunci cînd salutase băieţelul dornic şi inteligent (pare-se deloc copleşit de personalitatea faimosului său unchi), Morgan devenise conştient de o anume melancolie dulce-amă­ruie. Nu avea nici un fiu să-i continue numele. Cu mult înainte, făcuse acea alegere între muncă şi viaţă care arareori poate fi evitată la nivelurile cele mai înalte de perseverenţă umană. În trei ocazii, fără să includă legătura cu Ingrid, ar fi putut să păşească pe o cale diferită, dar accidentul sau ambiţia îl oprise.

Cunoştea termenii înţelegerii încheiate şi îi acceptase; era prea tîrziu ca să se plîngă astăzi de paragrafele scrise cu litere mici. Oricine era capabil să-şi împrăştie genele, şi cei mai mulţi chiar o făceau. Fie însă că istoria avea sau nu să îi acorde credit, puţini realizaseră ceea ce făcuse el ― şi era pe cale să facă.

Pe parcursul ultimelor trei ceasuri, Dev văzuse mai multe detalii ale Terminalului Terestru decît oricare vip într-o vizită obişnuită. Intrase în interiorul muntelui jos, la poale, lîngă peroanele aproape terminate ale Staţiei Sudice, şi făcuse rapid turul facilităţilor de direcţionare a pasagerilor şi a bagajelor, al centrului de control şi al hangarului de transbordare, unde capsulele urmau să fie schimbate de pe şinele estice şi vestice de Coborîre pe cele nordice şi sudice de Urcare. Privise în susul puţului de cinci kilometri ― o gigantică ţeavă de tun îndreptată către aştri, cum deja remarcaseră cu voci şoptite sute de reporteri― în care urmau să fie instalate liniile de trafic. Iar întrebările sale epuizaseră trei ghizi înainte ca ulti­mul să i-l predea recunoscător unchiului său.

― Iată-l, Van, spuse Warren Kingsley cînd ajunseră în vîrful despicat al muntelui. Ia-1 înainte să-mi înhaţe slujba.

― Nu ştiam că eşti atît de pasionat de tehnică, Dev.

Băiatul luă o figură rănită şi puţin surprinsă.

― Nu-ţi aminteşti, unchiule, setul Meccamax 12 pe care mi l-ai făcut cadou la zece ani?

― Desigur, desigur. Glumeam. Şi, ca să spună adevărul, nu uitase complet jocul de construcţie; pur şi simplu pe moment îi scăpase... Nu ţi-e frig? Spre deosebire de adulţi, tînărul nu acceptase să-şi pună uzualul termocostum.

― Nu, sînt bine. Ce fel de reactor e acela? Cînd veţi deschide puţul? Pot atinge benzile?

― Înţelegi ce voiam să spun? zîmbi Kingsley.

― Unu: aparatul aparţine Şeicului Abdullah; fiul său Feisal ne vizitează. Doi: vom păstra pe poziţie acest capac pînă cînd Turnul va atinge muntele şi va intra înăuntru. Avem nevoie de el ca platformă de lucru, şi nu lasă să pătrundă ploaia. Trei: ai voie să atingi benzile dacă doreşti. Nu alerga ― nu e sănătos la altitudinea aceasta!

― Dacă ai treisprezece ani, mă îndoiesc, aprecie Kingsley, privind silueta în descreştere a lui Dev. Fără să se grăbească, îl ajunseră pe băiat lîngă ancora estică.

Acesta se uita, aşa cum procedaseră atîtea mii înaintea lui, la îngusta panglică cenuşie ce ţîşnea direct din sol şi se ridica vertical în cer. Ochii lui Dev o urmăreau în sus, sus, tot mai sus, pînă ce capul i se înclină la maximum pe spate. Morgan şi Kingsley se abţinură să-l imite, deşi tentaţia era încă puternică după atîţia ani. Nici nu-l avertizară că unii privitori ameţeau atît de tare, încît aveau nevoie de ajutor ca să meargă iarăşi.

Tînărul era rezistent; se uită ţintă spre zenit timp de un minut, ca şi cum spera să vadă miile de oameni şi milioanele de tone de material poziţionate acolo, dincolo de albastrul profund al boitei. Apoi închise ochii cu o strîmbătură, scutură capul şi îşi privi picioarele o secundă, parcă pentru a se asigura că se găseşte încă pe pămînt solid.

Întinse o mînă precaută şi lovi banda îngustă legînd planeta de noul ei satelit.

― Ce s-ar întîmpla dacă s-ar rupe? întrebă.

Era o întrebare veche. Pe mulţi răspunsul îi surprindea.

― Foarte puţine lucruri. În acest punct, practic nu se află sub tensiune. Dacă ai tăia-o, ar rămîne suspendată, fluturînd în vînt.

Kingsley luă o expresie dezgustată; amîndoi ştiau că era o simplificare considerabilă. În clipa de faţă, fiecare din cele patru benzi suporta o sarcină de circa o sută de tone, însă neglijabilă în raport cu greutăţile proiectate să fie transportate de sistem în momentul integrării benzilor în structura Turnului. Nu avea totuşi sens să zăpăcească băiatul cu astfel de detalii.

Dev rămase pe gînduri. Apoi lovi experimental panglica, ca şi cum ar fi sperat să scoată o notă muzicală. Singurul răspuns fu însă un pocnet neimpresionant, care se stinse rapid.

― Dacă o loveşti cu un baros şi te întorci peste zece ore, vei sosi tocmai la timp să auzi ecoul de la Staţia de Mijloc, explică Morgan.

― Nu mai e valabil, interveni Kingsley. În sistem sînt prea multe amortizoare.

― Nu ne strica plăcerea, Warren. Hai acum să-ţi arătăm ceva cu adevărat interesant.

Merseră spre centrul discului de metal acoperind în prezent muntele şi sigilînd puţul subteran ca un capac uriaş de oală. Aici, echidistant faţă de cele patru benzi de-a lungul cărora Turnul era ghidat către Pămînt, se găsea o cabană geodezică, cu o înfăţişare la fel de provizorie ca suprafaţa pe care fusese ridicată. Adăpostea un telescop de construcţie bizară, aţintit drept în sus şi aparent imposibil de îndreptat în altă parte.

― Înainte de apus e momentul cel mai bun ca să priveşti. Baza Turnului este atunci foarte frumos iluminată.

― Vorbind de soare, ia uitaţi-vă acum, spuse Kingsley. Se vede chiar mai clar decît ieri. Glasul lui trăda o uimire ames­tecată cu teamă, în timp ce indica cu mîna elipsa turtită şi aprinsă, pe cale de a se scufunda dincolo de orizontul vestic. Ceaţa îi diminuase strălucirea, încît putea fi privită cu uşurinţă.

De un secol nu se mai observase un asemenea grup de pete. Se întindeau pe aproape jumătate din suprafaţa discului auriu, făcîndu-l să arate ca lovit de boală, sau izbit de lumi prăbuşite în foc. Dar nici Jupiter nu ar fi fost în stare să creeze o asemenea rană în atmosfera solară. Cea mai mare pată măsura un sfert de milion de kilometri în diametru, gata să înghită o sută de planete precum Pămîntul.

― La noapte s-a anunţat încă o auroră boreală. Profesorul Sessui şi oamenii lui veseli cu siguranţă au prevăzut-o bine!

― Să vedem cum se descurcă, rosti Morgan executînd cîteva ajustări la ocular. Priveşte, Dev.

Băiatul se uită cu atenţie un moment.

― Văd cele patru benzi mergînd spre centru, adică în sus, pînă cînd dispar.

― Nimic în mijloc?

Altă pauză.

― Nu, nici o urmă de Turn.

― Corect. Se află încă la şase sute de kilometri, iar noi folosim puterea cea mai scăzută a telescopului. Acum voi mări imaginea. Leagă-ţi centura de siguranţă!

Dev rîse la auzul vechiului clişeu, familiar din zeci de spec­tacole. La început nu reuşi să observe nici o diferenţă, exceptînd faptul că cele patru linii din centrul cîmpului vizual deveniră mai puţin accentuate. Îi luară cîteva secunde să-şi dea seama că nu trebuia să se aştepte la nici o schimbare pe măsură ce cîmpul său vizual se deplasa în lungul axei sistemului. Cvartetul celor patru benzi arăta identic în orice punct de pe lungime. Apoi, foarte brusc, fu acolo, luîndu-l prin surprinde­re, deşi se aşteptase să îl vadă. Un punct mic, strălucitor, se materializase în centru. Creştea şi pentru prima dată avu senzaţia de viteză.

Cîteva secunde mai tîrziu izbuti să vadă un cerculeţ ― ba nu, atît creierul cît şi ochiul căzură de acord că era vorba de un pătrat. Se uita ţintă la baza Turnului ce înainta către Pămînt, de-a lungul benzilor de ghidaj, cu cîţiva kilometri în fiecare zi. Cele patru benzi dispăruseră, prea mici ca să rămînă vizibile de la această distanţă. În schimb, acel pătrat fixat ca prin farmec pe cer continua să crească, deşi se înceţoşase din cauză mărimii extreme.

― Ce vezi? întreba Morgan.

― Un mic pătrat strălucitor.

― Bun. Este partea de jos a Turnului, aflată în plin soare. După ce aici pe munte se lasă întunericul, încă o mai poţi zări cu ochiul liber vreme de un ceas, pînă intră în umbra Pămîntu­lui. Mai observi şi altceva?

― Nu... replică băiatul, după o lungă pauză.

― Ar trebui. O echipă de cercetători vizitează secţiunea inferioară să instaleze nişte instrumente. Au coborît de pe Staţia de Mijloc. Dacă priveşti cu atenţie, vei vedea transpor­torul lor. E pe şina sudică ― deci în dreapta imaginii. Caută o pată luminoasă, cam un sfert din mărimea Turnului.

― Îmi pare rău, unchiule, nu o găsesc. Încearcă dumneata.

― Mă rog, poate vizibilitatea nu e foarte bună. Uneori Turnul dispare complet, deşi atmosfera pare―

Înainte ca Morgan să-i ia locul lui Dev la ocular, receptorul său personal scoase două bipuri duble ascuţite. O clipă mai tîrziu alarma lui Kingsley răsuna şi ea.

Pentru prima dată Turnul lansa o alertă de urgenţă de categorie patru.