Fîntînile Paradisului

47

Dincolo de auroră
Morgan se îndoia că profesorul Sessui, la cinci sute de kilometri mai sus, beneficia de o privelişte mai spectaculoasa. Furtuna se înteţea cu rapiditate. Undele radio de lungime scurtă, încă utilizate în cazul anumitor servicii neesenţiale, erau probabil perturbate în întreaga lume. Morgan nu era sigur dacă auzise, sau simţise un foşnet uşor, precum nisipul care cade ori trosnetul unei crengi uscate. Spre deosebire de sarcina statică a mingii de foc, cu siguranţă nu venea din difuzor, întrucît rămase tot acolo după ce acesta fu închis.

Draperii de flăcări palid-verzui, tivite cu purpuriu, erau trase de-a latul cerului şi scuturate lent de o mînă invizibilă. Tremurau în bătaia vîntului solar, rafalele de un milion de kilometri pe oră suflînd dinspre soare spre Pămînt şi mult dincolo de el. Chiar şi peste Marte coborîse o slabă auroră boreală, iar mai aproape de soare, cerurile lui Venus se găseau în flăcări.

Deasupra încreţitelor perdele, raze lungi ca spiţele unui evantai pe jumătate desfăcut măturau orizonturile. Uneori îl loveau pe, Morgan drept în ochi, ca fasciculul unui gigantic reflector, lăsîndu-l confuz minute întregi. Nu mai era nevoie să stingă iluminatul interior al capsulei; artificiile celeste de afară erau destul de strălucitoare ca la lumina lor să fie în stare să citească.

Două sute de kilometri. Păianjenul urca, fără efort. Nu-i venea să creadă că plecase doar de un ceas. Pămîntul parcă dispăruse, căci urca acum între zidurile unui canion de foc.

Iluzia dură cîteva secunde, după care echilibrul fragil între cîmpurile magnetice şi norii electrici fu distrus. Însă în acel scurt moment, Morgan avu impresia că urca cu adevărat într-un canion alături de care însuşi Vales Marineris, Marele Canion Marţian, era neînsemnat. Apoi marginile lucitoare, înalte de cel puţin o sută de kilometri, deveniră translucide, per­miţînd să fie străbătute de punctele luminoase ale aştrilor. Le vedea aşa cum erau în realitate ― fantome de fluorescentă.

Ca un avion ieşind din plafonul noros, Păianjenul se ridică deasupra spectacolului. Morgan părăsea o regiune ceţoasă, tulburată, care se învîrtea şi se rotea sub el. Cu mulţi ani în urmă se aflase la bordul unui vas navigînd în noaptea tropicală, şi îşi aduse aminte cum se alăturase celorlalţi pasageri pe punte, fermecat de frumuseţea şi stranietatea apelor bio-luminescente. Nuanţele de verde şi albastru clipind sub el se apropiau de culorile planctonului admirat atunci, determinîndu-l să-şi imagineze că privea din nou produsele unor forme deosebite de viaţă ― jocul unor fiare uriaşe, invizibile, locuitori ai atmosferei superioare...

Aproape că uitase de misiune şi încercă un adevărat şoc cînd fu readus la realitate.

― Cum stai cu energia? Mai ai doar douăzeci de minute de mers cu bateria asta, îl întrebă Kingsley.

Morgan studie panoul de control.

― A scăzut la nouăzeci şi cinci de procente, în schimb viteza de urcare a crescut cu cinci. Înaintez cu două sute zece klickuri.

― Cam aşa şi trebuie. Păianjenul simte reducerea gravi­taţiei. La altitudinea ta e cu zece la sută mai mică.

Scăderea nu era de ajuns ca să fie observabilă, mai ales pentru cineva prins cu centura de siguranţă de scaun şi purtînd kilogramele costumului spaţial. Totuşi, Morgan se simţea în­viorat şi se întrebă dacă nu primea prea mult oxigen.

Nu, alimentarea se încadra în limite normale. Probabil de vină era simpla impresie provocată de uimitorul spectacol de sub el, chiar dacă în prezent scădea în intensitate, ca şi cum se retrăgea în contraforturile sale polare. La care se adăuga satisfacţia unei sarcini începute bine, folosind o tehnologie dusă la nişte extreme niciodată atinse.

Explicaţia suna perfect rezonabil, dar nu îl mulţumi. Nu motiva pe deplin sentimentul său de fericire, de bucurie chiar. Kingsley, pasionat de scufundări la adîncime, îi spusese adesea că încerca o asemenea senzaţie în mediul imponderabil al mării. Morgan nu o împărtăşise niciodată, însă aflase astăzi despre ce e vorba. Parcă abandonase toate grijile jos, pe planeta ascunsă de voalurile în destrămare ale aurorei.

Stelele reveneau la strălucirea lor obişnuită, fără a mai fi concurate de ciudatul intrus polar. Morgan cercetă zenitul fără să se aştepte la prea mult, întrebîndu-se dacă Turnul intrase în cîmpul vizual. Nu reuşi să vadă decît primii metri ai îngustei panglici pe care urca silenţios vehiculul.

Banda aceea de care depindea propria lui viaţă şi a altor şapte persoane era atît de uniformă şi de lipsită de trăsături, încît nu oferea nici o indicaţie cu privire la viteză. Morgan nu ar fi crezut că aluneca pe roţile presoare cu mai bine de două sute de kilometri pe oră. Cu acest gînd, se întoarse printre memoriile copilăriei şi descoperi sursa bucuriei.

Îşi revenise repede după pierderea zmeului şi trecuse la confecţionarea unor modele mai mari şi mai complexe. Apoi, chiar înainte de a descoperi setul Meccamax şi de a abandona pentru totdeauna zmeele, experimentase scurt timp cu pa­raşutele miniaturale.

Îi plăcea să-şi închipuie că el singur inventase ideea, deşi era posibil să fi venit în contact cu ea în lecturile sau vizionările sale de filme. Tehnica era atît de simplă, încît generaţii de băieţi probabil o redescoperiseră iar şi iar.

Pentru început tăiase o bucată subţire de lemn, lungă de vreo cinci centimetri, iar pe ea fixase cîteva agrafe de hîrtie. Prin ele strecurase sfoara zmeului, astfel că micul dispozitiv să culiseze în sus şi în jos.

Confecţionase după aceea o paraşută cît o batistă, din hîrtie de orez, cu legături de mătase. Un mic pătrat de carton servise drept sarcină. După ce legase cartonaşul de bucata de lemn cu un cauciuc, nu foarte strîns, afacerea demarase.

Suflată de vînt, paraşuta urca de-a lungul sforii, căţărîn­du-se pe graţioasa ancoră a zmeului. Apoi Morgan trăgea scurt, iar cartonaşul aluneca din bucla de cauciuc. Paraşuta plutea departe pe cer, în vreme ce călăreţul din sîrmă şi lemn se întorcea în mîna lui, pregătit pentru lansarea următoare.

Cu cîtă invidie privise gingaşele creaţii zburînd fără efort spre mare! Cele mai multe cădeau în apă înainte să parcurgă un kilometru, însă alteori cîte o paraşută mititică îşi menţinea curajoasă înălţimea pînă dispărea din vedere. Lui îi plăcea să creadă ca aceşti călători norocoşi atingeau insulele fermecate ale Pacificului; dar, cu toate că pe cartonaşe îşi scrisese numele şi adresa, nu primise niciodată nici un răspuns.

Morgan nu îşi reţinu zîmbetul rememorînd aceste amintiri; explicau atît de multe. Visele copilăriei fuseseră de mult de­păşite de realitatea maturităţii. Cîştigase dreptul să se bucure.

― Te apropii de trei optzeci, îl anunţă Kingsley. Cum stai cu energia?

― Începe să scadă ― optzeci şi cinci la sută.

― În fine, dacă mai rezistă încă douăzeci de kilometri şi-a făcut treaba. Cum te simţi?

Morgan fu tentat să răspundă cu superlative, dar precauţia lui caracteristică îl determină să renunţe.

― Bine, răspunse. Dacă am fi în stare să asigurăm un astfel de spectacol pentru toţi pasagerii noştri, nu am mai reuşi să controlăm mulţimea de la cozi.

― Poate se aranjează. Putem cere Controlului Musonic să verse cîteva butoaie cu electroni în locurile potrivite. Nu-i tocmai ocupaţia lor uzuală, dar se descurcă bine la improvi­zaţii... nu-i aşa?

Morgan zîmbi, dar nu răspunse. Ochii îi erau fixaţi pe panoul de comandă, unde atît indicatorul de viteză cît şi cel de putere scădeau vizibil. Nu se alarma. Păianjenul atinsese trei sute optzeci şi cinci de kilometri din cei patru sute programaţi, iar bateria de booster încă mai avea putină vlagă.

La trei sute nouăzeci de kilometri, Morgan reduse viteza de ascensiune, pînă ce Păianjenul ajunse să se caţere tot mai încet. În cele din urmă, capsula abia se mai mişcă; se opri cu puţin sub patru sute de kilometri.

― Dau drumul bateriei, raportă Morgan. Atenţie la capete. Se consumase multă materie cenuşie în încercarea de a găsi o modalitate de recuperare a acelei grele şi scumpe baterii, însă nu fusese timp să se improvizeze un sistem de frînare care să o aducă în siguranţă înapoi, asemeni călăreţilor zmeielor lui Morgan. Şi cu toate că o paraşută s-ar fi găsit la o adică, se temuseră ca firele să nu se încurce în filament. Din fericire, zona de impact, la zece kilometri est de Terminalul Terestru, se găsea în junglă. Fauna sălbatică a insulei trebuia să rişte, iar Morgan era pregătit să discute cu Departamentul Ecologic după aceea.

Răsuci cheia şi apăsă butonul roşu, declanşînd încărcătura explozivă. Păianjenul se zgudui scurt după detonaţie. Apoi comută pe bateria interioară, eliberă încet frînele şi porni iarăşi motoarele.

Capsula începu să urce pe ultima porţiune a drumului. O singură privire aruncată panoului de comandă fu însă sufi­cientă să-i indice lui Morgan că ceva nu era deloc în ordine. Păianjenul ar fi trebuit să înainteze cu peste două sute de klickuri; făcea mai puţin de o sută, chiar la puterea maximă.

N-avu nevoie de teste sau calcule. Diagnosticul lui Morgan veni instantaneu, deoarece cifrele vorbeau de la sine. Negru de frustrare, comunică Pămîntului:

― Avem necazuri. Încărcătura a explodat, în schimb bateria nu a căzut. Ceva continuă să o ţină în loc.

Era de prisos să mai adauge că misiunea trebuia abando­nată. Cu toţii ştiau perfect de bine că Păianjenul nu era echipat să atingă baza Turnului cărînd cîteva sute de kilograme în plus.