Fîntînile Paradisului

43

Pericol
La cinci kilometri de staţia terminus, pilotul Rupert Chang reduse din nou viteza. Pentru prima oară pasagerii aveau ocazia să vadă faţa Turnului altfel decît un zid opac întinzîn­du-se la infinit în ambele direcţii. Deasupra, şanţurile gemene de-a lungul cărora circulaseră continuau la nesfîrşit ― ori cel puţin pe o distanţă de douăzeci şi cinci de mii de kilometri, care pentru om însemna cam tot acelaşi lucru. În schimb dedesubt, sfîrşitul se vedea deja. Baza trunchiată a Turnului se profila limpede pe fundalul verde al insulei Taprobane, pe care avea să o atingă în ceva mai bine de un an de zile.

Pe panoul de control, simbolurile roşii de alarmă clipiră iarăşi. Chang le studie încruntat şi apăsă butonul de reset. Mai clipiră o dată, apoi se stinseră.

Prima dată cînd fenomenul avusese loc, cu două sute de kilometri mai sus, purtase o consultaţie grăbită cu Controlul Staţiei de Mijloc. O verificare rapidă a tuturor componentelor nu dezvăluise nimic defect; într-adevăr, dacă ar fi fost să se dea crezare avertismentelor electronice, toţi pasagerii erau deja morţi. Totul ieşise din limitele de toleranţă.

Era clar că defecţiunea se afla chiar în circuitele de alarmă, iar explicaţia profesorului Sessui fu acceptată cu uşurare ge­nerală. Vehiculul nu se mai găsea în mediul de vid total pentru care fusese proiectat. Vîrtejul ionosferic unde pătrunsese declanşase probabil detectoarele sensibile ale sistemelor de avertizare.

― Cineva ar fi trebuit să se gîndească la asta, mormăi Chang. La doar o oră de destinaţie nu era cu adevărat îngri­jorat. Va face verificări manuale ale tuturor datelor critice. Staţia de Mijloc se arătă de acord şi oricum, altă alternativă nu aveau.

Condiţia bateriei reprezenta poate punctul care-l preocupa cel mai mult pe Chang. Punct de încărcare mai apropiat se găsea la două mii de kilometri în sus, iar dacă nu erau în stare să urce pînă acolo urmau să dea de necaz. Dinspre partea asta totuşi era mulţumit. Pe durata procesului de frînare, motoa­rele principale ale transportorului funcţionaseră ca dinamuri, şi nouăzeci la sută din energia gravitaţională fusese pompată înapoi în baterii. Acum că ele se încărcaseră, sutele de kilowaţi suplimentari generaţi în continuare se răspîndeau în spaţiu prin intermediul aripilor radiatoarelor de la spate.

Acele aripi, după cum colegii lui Chang îi spuseseră de multe ori, făceau ca unicul său vehicul să arate ca o veche bombă aeriană. În prezent, la finalul procesului de frînare, ele trebuiau să fie roşii de căldură. Chang ar fi fost foarte îngrijo­rat să ştie că erau încă destul de reci. Energia nu dispare niciodată, se transformă sau este direcţionată undeva. Şi ade­seori ajunge unde nu trebuie.

În clipa în care semnalul incendiu ― compartimentul bateriilor se aprinse pentru a treia oară, Chang nu ezită să-l reseteze. Un foc veritabil, ştia cu precizie, ar fi declanşat stingătoarele. De fapt, una din grijile sale mari era ca ele să nu intre inutil în funcţiune.

Pe panoul de comandă erau acum prezente mai multe anomalii, în special în circuitele de încărcare a bateriilor. Ime­diat după terminarea călătoriei, Chang avea de gînd să urce în camera motoarelor şi să inspecteze totul îndeaproape.

Nasul îl alertă cei dintîi, în momentul cînd mai rămăsese ceva peste un kilometru de străbătut. Chiar privind neîn­crezător firişorul de fum ieşind din panoul de control, partea rece şi analitică a minţii sale îi spuse "Ce coincidenţă că a aşteptat pînă la sfîrşitul drumului!"

Apoi îşi aduse aminte de întreaga cantitate de energie generată pe durata procesului de frînare, şi avu o idee destul de exactă asupra celor întîmplate. Probabil circuitele de sigu­ranţă nu operaseră, iar bateriile se supraîncărcaseră. Protecţie după proiecţie cedase şi sprijinită de furtuna ionosferică, sim­pla perversitate a obiectelor lipsite de viaţă lovise din nou.

Chang izbi butonul stingătorului compartimentului de bate­rii. Cel puţin acesta funcţiona, deoarece auzea urletul înfundat al jeturilor de nitrogen de cealaltă parte a peretelui etanş. Zece secunde mai tîrziu porni POMPA DE vid, pentru a mătura în exterior gazul, laolaltă cu cea mai mare parte din căldura pe care Chang spera ca acesta sa o fi preluat. Şi ea funcţiona corect. Pentru prima dată asculta pilotul cu uşurare şuierul inconfundabil al atmosferei ieşind dintr-un vehicul spaţial; nădăjduia să fie şi ultima oară.

Nu îndrăzni să se bizuie pe secvenţa automată de frînare, în vreme ce vehiculul pătrundea în sfîrşit în staţia terminus. Din fericire, fusese bine instruit şi recunoscu toate semnalele vizuale, astfel că reuşi să oprească la centimetri de adaptorul de andocare. Cu grabă frenetică, ecluzele fură cuplate, iar proviziile şi echipamentul zvîrlite în tubul de legătură.

La fel se procedă cu Profesorul Sessui, prin eforturile con­jugate ale pilotului, asistentului şi stewardului, cînd omul încercă să meargă înapoi după preţioasele sale instrumente. Porţile ecluzelor fură închise cu secunde înainte ca pereţii etanşi ai compartimentului motoare să cedeze.

După aceea, refugiaţii n-au mai putut face altceva decît să aştepte în încăperea goala şi pătrată, prevăzută cu mult mai puţine facilitaţi decît o celulă de închisoare şi cu speranţa că incendiul se va stinge, de la sine. Poate că era bine pentru starea de spirit a pasagerilor că numai Chang şi inginerul său cu­noşteau o realitate vitală: bateriile supraîncărcate conţineau energia echivalentă unei bombe chimice mari, aşteptînd în prezent să detoneze în exteriorul Turnului.

La zece minute după grăbita lor sosire, bomba explodă, provocînd uşoare vibraţii în Turn, urmate de zgomotul meta­lului smuls şi răsucit. Deşi sunetul nu era impresionant, el îngheţă inimile ascultătorilor. Singurul lor mijloc de transport era distrus, abandonîndu-i la douăzeci şi cinci de mii de kilo­metri de adăpost.

Urmă o altă explozie, mai redusă― apoi tăcerea. Refugiaţii ghiciră că vehiculul se prăbuşise de pe faţa Turnului. Amorţiţi, începură să inventarieze resursele şi încet, încet realizară că miraculoasa lor salvare părea să fi fost complet în van.