Fîntînile Paradisului

41

Meteorit
Uriaşul lac artificial cunoscut de două mii de ani ca Marea lui Paravana se întindea calm şi limpede sub privirea de piatră a creatorului său. Deşi puţini erau cei care mai vizitau statuia părintelui lui Kalidasa, lucrarea acestuia, dacă nu faima, o depăşise în timp pe cea a fiului; şi servise ţării infinit mai bine, asigurînd hrană şi apă la o sută de generaţii de locuitori.

Şi la mult mai multe generaţii de păsări, căprioare, bivoli, maimuţe, prădătorilor acestora, precum leopardul cu blană lucioasă adăpîndu-se în prezent la marginea apei. Pisicile cele mari începuseră să fie des întîlnite, înclinînd să devină agasante acum că nu se mai temeau de vînători. Nu atacau însă nicio­dată omul dacă nu erau molestate sau încercuite.

Încrezător în siguranţa sa, leopardul se adăpa pe săturate, în vreme ce umbrele din jurul lacului se lungeau, iar amurgul înainta dinspre est. Brusc, ciuli alertat urechile; dar simţurile omeneşti n-ar fi fost în stare să observe nici o schimbare pe pămînt, apă sau cer. Seara era la fel de liniştită ca întotdeauna.

Apoi, drept dinspre zenit, sosi un fluierat uşor ce crescu constant pînă deveni un urlet, încărcat de tonalităţi sfîşietoarc şi de tunet, foarte deosebit de cel al unei nave reintrînd în atmosferă. Sus pe cer, ceva metalic sclipea în ultimele raze ale soarelui, devenind tot mai mare şi lăsînd o dîră de fum în urmă.

Pe măsură ce creştea, se dezintegra. Bucăţi zburau în toate direcţiile, unele din ele arzînd. Cîteva secunde, un ochi la fel de ager ca al leopardului ar fi zărit un obiect relativ cilindric, înainte să explodeze într-o mic de fragmente. Dar felina nu rămăsese să aştepte catastrofa finală; dispăruse deja în adîncul junglei.

Marea lui Paravana erupse cu tunet. Un gheizer de noroi şi apă se ridică la o sută de metri în aer, o fîntînă arteziană depăşind cu mult pe toate cele ale Yakkagalei, aproape la fel de înalt ca însăşi Stînca. Jetul rămase suspendat un moment, într-o sfidare inutilă aruncată gravitaţiei, înainte de a se pră­buşi înapoi în lacul sfărîmat.

Cerul se umplu de păsări, zburînd care încotro. Aproape la fel de numeroşi, fîlfîind ca nişte pterodactili care supravieţui­seră cumva pînă în epoca contemporană, erau imenşii lilieci ieşiţi din bezna lor obişnuită. La fel de îngroziţi, păsări şi şoareci înaripaţi împărţeau văzduhul.

Ultimele ecouri ale prăbuşirii se topiră în jungla încon­jurătoare, iar liniştea se reinstală pe lac. În schimb, minute lungi se scurseră înainte ca oglinda apei să încremenească, iar valurile să înceteze a mai alerga încoace şi încolo sub ochii orbi ai lui Paravana cel Mare.