Fîntînile Paradisului

50

Moliile căzătoare
"01 15 24 Aici Friendship Seven. Voi încerca să explic în ce mă aflu. Mă găsesc într-o masă întinsă de particule foarte mici, luminate strălucitor, ca şi cum ar fi luminescente... Au înconjurat capsula şi arată ca nişte stele mărunte. Un roi se în­dreaptă.....

01 16 10 Sînt foarte lente; nu se îndepărtează de mine decît cu cel mult trei sau patru mile pe oră...

01 19 38 Soarele tocmai a răsărit în spate, în cîmpul periscopului... privind iarăşi pe fereastră, am văzut literalmente mii de particole mici şi lumi­noase rotindu-se în jurul navei..."

John Glenn,

Comandantul lui Mercury Friendship Seven

20 februarie 1962
Cu vechile modele de costume, atingerea piuliţei fluture ar fi ieşit cu totul din discuţie. Chiar şi în Flexisuit-ul purtat de Morgan sarcina era dificilă, dar măcar îi permitea să încerce.

Cu mare atenţie, întrucît şi alte vieţii depindeau de acţiunea sa, recapitulă secvenţa evenimentelor. Trebuia să verifice cos­tumul, să depresurizeze capsula şi să deschidă trapa ― care, din fericire, era lungă aproape cît el. Apoi trebuia să-şi desfacă centura de siguranţă, să se lase pe genunchi ― dacă izbutea! ― şi să se întindă către piuliţă. Totul depindea de strînsoarea ei. La bordul Păianjenului nu se aflau nici un fel de scule, dar Morgan era pregătit să-şi folosească degetele, chiar înmă­nuşate, dacă nu se cerea un moment de torsiune foarte mare.

Era pe punctul să descrie planul de operaţii, în caz că cineva de la sol i-ar fi găsit vreo lacună, cînd deveni conştient de un uşor disconfort. Ar fi putut să-l suporte încă mult, la o adică, însă n-avea sens să rişte. Dacă folosea propria instalaţie a capsulei, nu se va vedea obligat să se complice cu stîngaciul dispozitiv încorporat în costum...

După ce termină, răsuci cheia de eliminare a urinei ― şi fu surprins de o mică explozie lîngă baza vehiculului. Aproape imediat, spre uimirea lui, un nor de stele sclipitoare luă fiinţă, ca şi cum o galaxie microscopică tocmai ar fi fost creată. O clipă trăi iluzia că norul pluteşte în exteriorul capsulei, înainte ca să înceapă să cadă drept în jos, la fel de rapid ca orice piatră lăsată să cadă pe pămînt. În cîteva secunde se reduse la un punct şi dispăru.

Nimic altceva nu ar fi reuşit să-l facă mai conştient de faptul că rămînea în continuare un prizonier deplin al cîmpului gra­vitaţional terestru. Îşi aminti cum, în primele zile ale zborurilor orbitale, primii astronauţi fuseseră nedumeriţi şi apoi amuzaţi de halourile din cristale de gheaţă ce-i acompaniau în jurul planetei; o serie de glume slabe se rostiseră despre Constelaţia Orion. Acelaşi lucru nu se putea întîmpla aici; orice obiect scăpat jos, oricît de fragil, ar fi căzut înapoi în atmosferă. Nu trebuia să uite că, în ciuda altitudinii, nu era un astronaut bucurîndu-se de libertatea imponderabilităţii.

Era un om în interiorul unei clădiri înalte de patru sute de kilometri, pregătindu-se să deschidă fereastra şi să iasă pe pervaz.