Fîntînile Paradisului

53

Stingere
Că avea doar treizeci de minute întîrziere părea prea fru­mos ca să fie adevărat. Morgan ar fi jurat că vehiculul zăbovise mai bine de o oră. Acolo sus în Turn, la mai puţin de două sute de kilometri distanţă, comitetul de recepţie se pregătea să îl întîmpine. Refuza să ia măcar în consideraţie posibilitatea altor probleme.

Cînd trecu de semnul de la cinci sute de kilometri, înaintînd mulţumitor în continuare, primi un mesaj de felicitare de la sol.

― Apropo, adăugă Kingsley, paznicul de vînătoare de la Sanctuarul Ruhana a raportat prăbuşirea unui avion. L-am liniştit. Dacă găsim groapa, vom avea un suvenir pentru tine.

Lui Morgan nu-i fu greu să nu se arate entuziasmat; nu dorea să mai vadă vreodată bateria aceea. Pe de altă parte, dacă cineva ar fi recuperat sfîrlează... dar asta însemna o sarcină fără speranţă de reuşită...

Primul semnal de neregulă apăru la cinci sute cincizeci de kilometri. Viteza de ascensiune ar fi trebuit să depăşească două sute de clickuri; în schimb era numai de unu-nouă-opt. Oricît de mică diferenţa ― şi nu implica o întîrziere aprecia­bilă ― îl îngrijoră pe Morgan.

La circa treizeci de kilometri de Turn diagnostică problema, şi înţelese că de astă dată nu mai avea ce face. Deşi rezerva de energie trebuia să fie suficientă, bateria începea să se epuizeze.

Probabil acele porniri şi opriri bruşte cauzaseră boala; poate provocaseră cine ştie ce defecţiune fizică delicatelor componente. Indiferent de explicaţie, curentul scădea treptat, iar odată cu el viteza capsulei.

Raportul lui Morgan cu datele indicatoarelor produse con­sternare.

― Mi-e teamă că ai dreptate, se lamentă Kingsley, aproape izbucnind în lacrimi. Îţi sugerăm să reduci viteza la o sută de clickuri. Vom încerca să calculăm timpul de viaţă al bateriei, cu toate că asta înseamnă mai degrabă să ghicim.

Încă douăzeci şi cinci de kilometri de parcurs ― cincispreze­ce minute, chiar şi cu această viteză redusă! Dacă ar fi fost în stare să se roage, Morgan ar fi făcut-o.

― Estimăm că ai între zece şi douăzeci de minute, judecînd după rata de scădere a curentului. Va fi la limită.

― Să reduc din nou viteza?

― Nu pentru moment. Ne străduim să-ţi optimizăm curba de descărcare, iar viteza actuală pare a fi potrivită în prezent.

― Mă rog, aprindeţi atunci lumina. Dacă nu ajung la Turn, vreau măcar să-l văd.

Nici Kinte şi nici celelalte staţii orbitale nu-l puteau ajuta să privească partea inferioară a construcţiei. Era o misiune pen­tru propriul reflector al lui Sri Kanda, îndreptat vertical către zenit.

O clipă mai tîrziu, capsula fu străpunsă de o rază orbitoare pornită din inima insulei Taprobane. La numai cîţiva metri, atît de aproape încît se simţea în stare să le atingă, celelalte trei benzi de ghidaj se transformaseră în panglici de lumină, convergînd spre Turn. Le urmări din ochi topindu-se în de­părtare, şi iată...

La doar douăzeci de kilometri! Ar fi trebuit să ajungă acolo în zece minute, sosind prin podeaua acelei mici clădiri pătrate pe care o zărea sclipind pe cer, aducînd cadouri ca un preistoric Moş Crăciun. În pofida hotărîrii de a se relaxa şi de a respecta sfaturile corei, descoperi că-i este imposibil. Se surprinse încordîndu-şi muşchii, ca şi cum propriile tribulaţii fizice ar fi reuşit să ajute Păianjenul pe parcursul ultimei fracţiuni din călătorie.

La zece kilometri, o schimbare distinctă surveni în zgomotul motorului. Morgan o aşteptase şi reacţionă pe dată. Fără să mai aştepte instrucţiuni de la sol, tăie viteza la cincizeci de clickuri. În acest fel mai avea douăsprezece minute de mers. Începu să se întrebe cu disperare dacă nu fusese prins într-o curbă asimptotică de apropiere, o variantă a cursei dintre Ahile şi ţestoasă. Dacă înjumătăţea viteza la fiecare înjumă­tăţire a distanţei, avea să atingă Turnul în timp finit? Altădată ar fi ştiut imediat răspunsul; în prezent era prea obosit să se mai gîndească la el.

La cinci kilometri începu să desluşească detaliile de con­strucţie ale Turnului, pasarela şi gardul de protecţie, inutila plasă de siguranţă prevăzută pentru liniştirea opiniei publice. Deşi îşi încordă ochii, nu reuşi să vadă ecluza spre care se tîra cu o încetineală agonizantă.

Iar după aceea, oricum nu mai contă. La doi kilometri de ţintă, motoarele Păianjenului se opriră complet. Capsula chiar alunecă înapoi cîţiva metri înainte ca Morgan să apuce să cupleze frînele.

Spre uimirea lui Morgan, de astă dată Kingsley nu păru descurajat.

― Încă ai şanse. Lasă zece minute bateriei să se odihnească, în ea este încă suficientă energie pentru aceşti ultimi kilometri.

Fură cele mai lungi zece minute din viaţa lui Morgan. Deşi ele ar fi putut să treacă mult mai rapid dacă ar fi răspuns apelurilor tot mai disperate ale lui Duval, era prea epuizat din punct de vedere emoţional ca să vorbească. Îi părea sincer rău, şi spera ca Maxine să-l ierte şi să-l înţeleagă.

Avusese în schimb o scurtă convorbire cu Chang. Pilotul îi raportase că refugiaţii erau în stare destul de bună şi mult încurajaţi de apropierea lui. Făceau cu schimbul să-l privească prin geamul mic de pe poarta exterioară a ecluzei, pur şi simplu nevenindu-le să creadă în posibilitatea ca el să nu fie capabil să străbată infima distanţă care-i despărţea.

Morgan lasă bateriei un minut în plus pentru noroc. Spre uşurarea sa, motoarele răspunseră cu putere, cu o încuraja­toare izbucnire de energie. Păianjenul se apropie la o jumătate de kilometru de Turn înainte de a se opri din nou.

― Data viitoare reuşim, zise Kingsley, cu toate că lui Mor­gan încrederea colegului sau îi suna puţin forţat.

― Încă zece minute? întrebă cu resemnare.

― Mi-e teama că da. Iar de această dată, utilizează impul­suri de cîte treizeci de secunde, cu pauze de un minut. Astfel vei stoarce ultimul erg din baterie.

Şi din mine însumi, gîndi Morgan. Ciudat că atîta timp CORA rămăsese tăcută. Dar nu se obosise fizic; se simţea numai obosit.

În vîrtejul evenimentelor, îşi neglijase propria persoană. În ultima oră uitase complet de pastilele sale energetice şi de sucul de fructe. Gustînd din amîndouă, se simţi înviorat şi îşi dori să poată transfera cîteva din caloriile suplimentare bate­riei muribunde.

În sfîrşit, momentul adevărului, cel din urmă efort. Eşecul era de negîndit la o distanţă atît de mică. Soarta nu putea fi atît de crudă, cînd îi mai rămăseseră doar cîteva sute de metri de parcurs.

Fireşte, vorbea în vînt. Cîte avioane nu se prăbuşiseră chiar la marginea pistei de aterizare, după ce străbătuseră cu succes oceanul? De cîte ori nu cedaseră muşchii ori maşinile la mili­metri de ţintă? Noroc sau ghinion, se întîmpla oricui odată şi odată. Nu avea dreptul să aştepte un tratament special.

Capsula urca în salturi frînte, asemeni unui animal rănit de moarte în căutarea propriului paradis. Cînd bateria cedă de­finitiv, baza Turnului părea să umple jumătate de cer.

Dar încă se găsea la douăzeci de metri deasupra.