Fîntînile Paradisului

36

Cerul crud

Ochiul urmărea mai bine panglica pe timp de noapte decît ziua. La apus, cînd luminile de avertizare se aprindeau, ea devenea o bandă subţire de incandescenţă, micşorîndu-se în­cet în depărtare pînă se pierdea pe fundalul de stele.

Deja era considerata cea mai mare minune a lumii. Pînă în clipa în care Morgan pusese piciorul în prag şi limitase accesul strict la personalul ingineresc indispensabil, se scursese un potop continuu de vizitatori ― pelerini, îi denumise ironic cine­va ― aducînd un omagiu ultimului miracol al muntelui.

Cu toţii se comportau în acelaşi mod. Mai întîi întindeau mîinile şi atingeau uşor panglica lată de cinci centimetri, mîn­gîind-o cu vîrfurile degetelor, plini de reverenţă. Apoi ascultau, cu urechea strîns lipită de materialul neted şi rece al benzii, ca şi cum ar fi sperat să prindă ceva din muzica sferelor. Unii chiar pretindeau că auziseră un bas profund situat la limita de jos a audibilităţii, dar se păcăleau singuri. Chiar cele mai înalte armonice ale frecvenţei naturale de rezonanţă ale benzii se găseau cu mult sub pragul inferior al auzului uman.

Alţii se îndepărtau clătinînd din cap şi murmurînd "Pe mine n-o sa mă facă nimeni să urc în chestia aceea!" Însă erau genul de oameni care rostiseră comentarii asemănătoare la apariţia rachetei, a navetei spaţiale, a avioanelor şi automobilului ― chiar şi a locomotivei cu abur.

Pentru aceşti sceptici, răspunsul obişnuit era: "Nu vă îngri­joraţi, face parte doar din schelă, una din cele patru benzi menite să dirijeze Turnul jos către Pămînt. Ascensiunea pe structura finală va fi exact ca într-un lift din orice clădire înaltă. Doar că voiajul va fi mai lung şi mult mai confortabil."

Pe de altă parte, călătoria lui Maxine Duval avea să fie foarte scurtă şi nu deosebit de confortabilă. Dar odată ce capitulase, Morgan făcuse tot posibilul ca ea să se desfăşoare fără evenimente neplăcute.

Păianjenul subţire ― prototipul de test al unui vehicul ce arăta ca un scaun motorizat pentru nostrom ― executase deja o duzină de ascensiuni la douăzeci de kilometri, cu o sarcină dublă faţă de cît avea de suportat acum. Probleme tehnice minore interveniseră ca de obicei, însă nimic serios; ultimele cinci experienţe avuseseră loc fără necazuri. Şi ce ar fi putut să meargă prost? În eventualitatea unei pene de energie, aproape de neimaginat într-un sistem cu baterii atît de simplu, gravitaţia ar fi adus-o pe Duval în siguranţă jos, frînele auto­mate limitînd viteza coborîrii. Singurul risc real consta în blocarea mecanismului de antrenare, prinzînd păianjenul şi pasagerul său în capcana atmosferei superioare. Iar Morgan pregătise o soluţie şi în această eventualitate.

― Numai cincisprezece kilometri? protestase Duval. Chiar şi un planor reuşeşte să ajungă mai sus!

― Dar tu nu, echipată doar cu o mască de oxigen. Desigur, dacă aştepţi un an, pînă avem gata unitatea operaţională cu sistemul ei de suport vital...

― Ce e rău la un costum spaţial?

Morgan refuzase să cedeze, din motive bine întemeiate. Cu toate că spera să nu fie nevoie de ea, o mică macara reactivă aştepta la poalele lui Sri Kanda. Operatorii ei de înaltă ca­lificare erau obişnuiţi cu misiuni bizare; nu ar fi întîmpinat dificultăţi în a salva o Duval naufragiată, fie şi de la o altitudine de douăzeci de kilometri.

În schimb nici un vehicul existent nu ar fi ajuns la o înălţime de două ori mai mare. Peste patruzeci de kilometri se întindea tărîmul nimănui, prea jos pentru rachete, prea sus pentru baloane.

Teoretic, o rachetă ar fi reuşit să se menţină lîngă bandă cîteva minute, înainte să-şi consume carburantul. Dar proble­mele de navigaţie şi contactul propriu-zis cu păianjenul se profilau atît de cumplite, încît Morgan nici măcar nu se obosise să se gîndească la o astfel de soluţie. Nu se va întîmpla nici­odată în viaţa de zi cu zi, iar el nădăjduia că nici un producător de video-drame nu va considera decorul potrivit unui alpinist. Era tipul de publicitate de care se putea dispensa.

Apropiindu-se de păianjen şi de grupul de tehnicieni din jurul lui, sclipind în termocostumul metalic, Duval arăta ca un turist tipic al Antarcticii. Îşi alesese cu grijă timpul. Soarele răsărise de-abia de o oră, iar razele piezişe aveau să pună la maximum în evidenţă relieful taproban. Rem-ul ei, mai tînăr şi mai solid chiar decît precedentul, înregistra secvenţa eveni­mentelor pentru larga audienţă a lui Duval.

Ca de obicei, repetase temeinic. Nu bîjbîi şi nu ezită cîtuşi de puţin cînd îşi legă centura de siguranţă şi apăsă butonul sarcină BATERIE; inspiră adînc o dată în masca de oxigen şi verifică toate monitoarele canalelor video şi de sunet. Apoi, asemeni unui pilot de vînătoare dintr-un film de altădată, ridică degetul mare în sus şi împinse înainte maneta de viteză.

Un scurt ropot de aplauze ironice izbucni dinspre inginerii adunaţi în preajmă, mulţi dintre ei deja familiarizaţi cu voiajuri de plăcere la înălţimi de cîţiva kilometri. Cineva strigă:

― Aprindere! A decolat!

Mişcîndu-se la fel de repede ca un lift de alamă de pe timpul reginei Victoria I, păianjenul îşi începu ascensiunea.

Ca un balon, aprecie Duval. Fără zdruncin, fără efort, în linişte. Nu, nu complet în linişte. Auzea torsul slab al motoa­relor acţionînd roţile multiple de tracţiune de pe feţele benzii.

Nu simţea deloc vibraţia sau tangajul la care pe jumătate se aşteptase. În ciuda fragilităţii, panglica incredibilă în lungul căreia urca era la fel de rigidă ca o bară de oţel, iar giroscoapele vehiculului îl menţineau la fel de nemişcat. Dacă şi-ar fi închis ochii, ar fi putut uşor să-şi închipuie că urca Turnul final.

Dar nu voia să închidă ochii. Erau atît de multe de văzut şi chiar mai multe de auzit. O uimea cît de bine circula sunetul; conversaţiile de dedesubt reuşeau încă să se audă.

Flutură mîna spre Morgan şi îl căută din priviri pe Kingsley. Spre surpriza ei, nu îl zări. Deşi o ajutase să urce în păianjen, bărbatul dispăruse. Apoi îşi aduse aminte de mărturisirea lui cinstită ― uneori o făcea să sune de parcă s-ar fi mîndrit cu ea ― că cel mai bun inginer de structuri din lume nu suportă înălţimea.

Oricine are un secret anume, poate nu atît de secret pe cît crede el. Lui Duval nu-i plăceau păianjenii şi ar fi dorit ca vehiculul unde se găsea să poarte alt nume. Totuşi, la o adică s-ar fi descurcat cu o astfel de insectă. Creatura pe care niciodată n-ar fi suportat să o atingă, deşi o întîlnise adesea în scufundările sale submarine, era timida şi blajina caracatiţă.

În prezent se vedea întregul munte, cu toate că din poziţia ei era greu să-i apreciezi adevărata înălţime. Cele două antice scări urcînd pe coasta lui puteau foarte bine să fie drumuri, nivelate, ciudat de întortocheate. Pe întreaga lor lungime, atît cît reuşea ea să observe; nu se zărea nici un semn de viaţă. O secţiune fusese blocată de căderea unui arbore, ca şi cum Natura ar fi dat un preaviz că, după trei mii de ani, este gata să-şi ceară drepturile înapoi.

Lăsînd camera unu îndreptată în jos, Duval începu să panorameze cu numărul doi. Cîmpuri şi păduri defilară pe ecran, apoi domurile îndepărtate ale Ranapurei şi apele întunecate ale mării interioare. Şi, după aceea, apăru Yakkagala...

Apropie imaginea Stîncii, reuşind să desluşească palidul model de ruine răspîndite în vîrf. Peretele Oglinzilor se afla încă în umbră, ca şi Galeria Prinţeselor ― deşi nu se punea problema identificării lor de la o asemenea distanţă. În schimb, aranjamentul grădinilor plăcerii, cu heleşteele, potecile şi ma­sivul şanţ înconjurător, se vedea cu claritate.

Şirul de pene mici şi albe o deconcertă o vreme, pînă ce-şi dădu seama că privea un alt simbol al provocării lansate de Kalidasa zeilor: aşa-numitele sale Fîntîni ale Paradisului. Se întreba ce ar fi gîndit regele urmărind-o ridicîndu-se atît de uşor spre paradisul invidiat de el.

Trecuse aproape un an de la convorbirea ei cu Ambasado­rul Rajasinghe. Cuprinsă de o pornire bruscă, chemă vila.

― Bună, Johan, îl salută Duval. Cum îţi place această privelişte a Yakkagalei?

― Aşadar pînă la urmă l-ai convins pe Morgan. Cum te simţi?

― Nemaipomenit este singurul cuvînt potrivit. Şi unicul. Am zburat şi am călătorit în tot ce ţi-ar trece prin minte, dar acum e cu totul diferit...

― "Să călăreşti în siguranţă cerul crud..."

― Ce-a fost asta?

― Un poet englez de la începutul secolului douăzeci. "Nu-mi pasă dacă pasu-ţi calcă peste mări / sau călăreşti în siguranţă cerul crud... "

― Ei bine, mie-mi pasă şi mă simt în siguranţă. Văd întreaga insulă, chiar şi coasta Hindustanului. La ce altitudine mă aflu, Van?

― Te apropii de kilometrul doisprezece, Maxine. Ai masca de oxigen pusă bine?

― Da. Sper să nu-mi acopere glasul.

― Nu-ţi face griji, nimeni nu te va confunda. Încă trei kilometri.

― Cît gaz a mai rămas în rezervor?

― Destul. Iar dacă încerci să treci de cincisprezece kilome­tri, să ştii că voi folosi comanda manuală ca să te aduc acasă.

― Nici prin gînd nu mi-a trecut. Oricum, felicitări. Este o excelentă platformă de observaţie. Probabil clienţii vor sta la coadă pentru un loc.

― Ne-am gîndit la asta. Cei de la comsat şi metsat au început deja să liciteze. Le putem oferi relee şi senzori la orice altitudine doresc. Ne va ajuta să plătim chiria.

― Te văd! exclamă Rajasinghe brusc. Ţi-am prins reflexia în telescop... Acum fluturi din mînă... Nu te simţi singură acolo sus?

O clipă se lăsă o tăcere neobişnuită. După care Duval răspunse liniştită:

― Nu atît cît trebuie să fi fost Yuri Gagarin, la o sută de kilometri mai sus. Van, ai adus ceva nou pe lume.

O fi el cerul crud, dar l-ai îmblînzit. S-ar putea să existe oameni care să nu facă niciodată faţă acestei călătorii: sincer îi compătimesc.