Fîntînile Paradisului

57

Ultimul răsărit
Morgan se întoarse în Subsol doar pentru cinci minute. Nu era momentul schimburilor de amabilităţi şi nu dorea să con­sume nimic din preţiosul oxigen pe care-l transportase cu atîta dificultate. Strînse mîinile tuturor celor din jur şi se grăbi înapoi în Păianjen.

Era bine să respire din nou fără mască, şi încă mai bine să ştie misiunea dusă la capăt şi că în trei ore avea să fie înapoi în siguranţă pe Pămînt. Totuşi, după întreg efortul depus să atingă Turnul, îi era greu să pornească, iarăşi la drum, pre­dîndu-se atracţiei gravitaţionale ― chiar dacă în prezent ea îl purta spre casă. Eliberă în sfîrşit punţile de andocare şi începu să cadă, în imponderabilitate vreme de cîteva secunde.

Cînd indicatorul de viteză atinse trei sute de clickuri, siste­mul automat de frînare intră în funcţiune, iar greutatea se reinstală. Bateria brutal secătuită se încărca, însă probabil fusese deteriorată dincolo de orice reutilizare, trebuind să fie înlocuită.

Exista un paralelism îngrijorător. Morgan nu putea să nu se gîndească la propriul trup suprasolicitat, dar o mîndrie în­căpăţînată nu-l lăsa să ceară un doctor la sosire. Încheiase un mic pariu cu sine însuşi: îl va cere dacă CORA va vorbi din nou. CORA tăcea în timp ce vehiculul cobora rapid în noapte. Morgan se simţea complet relaxat şi lăsă Păianjenul să-şi poarte singur de grijă. Privi bolta. Puţine nave spaţiale ofereau o asemenea panoramă, şi nu mulţi oameni văzuseră vreodată stelele în asemenea condiţii superbe. Aurora boreală dispăruse complet, reflectorul fusese stins şi nimic nu mai concura vizibilitatea constelaţiilor.

Exceptînd, desigur, stelele construite chiar de mîna omului. Aproape drept în sus se găsea farul strălucitor al lui Ashoka, poziţionat pentru totdeauna deasupra Hindustanului şi la nu­mai cîteva sute de kilometri de complexul Turnului. La jumătatea drumului spre est era Confucius, mult mai jos Kamehameha, în vreme ce sus în vest sclipeau Kinte şi Imhotep. Ele repre­zentau numai cele mai luminoase posturi de semnalizare de pe ecuator. Existau roiuri de alţi sateliţi, cu toţii mai străluci­tori decît Sirius. Cît de uimiţi ar fi fost vechii astronomi să observe acest colier celest! Şi cît de nedumeriţi ar fi fost să vadă că, după ore de observaţie, erau în continuare imobili, fără să răsară, fără să apună, în timp ce stelele familiare treceau pe alături pe traiectoriile lor cunoscute.

Privind colierul de diamante întins pe cer, mintea adormită a lui Morgan transformă încet imaginea în ceva mult mai impresionant. Cu un mic efort de imaginaţie, acele stele insta­late de mîna omului deveniră lampadarele unui pod titanic.

Se scufundă în visări şi mai fanteziste. Cum se numea podul spre Valhalla, peste care eroii legendelor nordice treceau din această lume în cealaltă? Nu reuşea să-şi aducă aminte, însă era un vis glorios.

Oare alte creaturi, cu mult înaintea omului, încercaseră să unească cerurile propriilor lumi? Se gîndi la splendidele inele din jurul lui Saturn, la arcurile fantomatice ale lui Uranus şi Neptun. Chiar dacă ştia cu precizie că nici una din aceste planete nu simţise vreodată atingerea vieţii, îl amuza să-şi închipuie că acolo se găseau fragmente ale unor poduri care eşuaseră.

Dorea să doarmă dar, împotriva voinţei sale, imaginaţia preluă ideea. Ca un cîine ce descoperă un os, nu mai voia să renunţe.

Conceptul nu era absurd, nici măcar original. Multe din staţiile geostaţionare măsurau deja kilometri în lungime, sau erau legate de cabluri întinse pe fracţiuni apreciabile ale orbi­tei lor. Să fie legate împreună, dînd astfel naştere unui inel în jurul lumii, constituia o sarcină inginerească mult mai simplă decît construcţia Turnului, şi ar fi implicat material mai puţin.

Nu, nu un inel, o roată. Acest turn ar reprezenta doar prima spiţă. Vor fi şi altele (patru? şase? o mulţime?) de-a lungul ecuatorului. După ce vor fi conectate rigid pe orbită, proble­mele de stabilitate afectînd un singur turn ar dispare. Africa, America de Sud, Insulele Gilbert, Indonezia ― toate puteau oferi poziţii pentru terminale terestre, dacă se dorea.

Deoarece, pe măsură ce materialele se vor îmbunătăţi iar cunoaşterea va avansa, turnurile vor fi făcute invulnerabile chiar în faţa celor mai cumplite uragane, iar amplasamentele montane nu vor mai fi obligatorii. Dacă ar fi aşteptat încă o sută de ani, poate că nu ar mai fi fost nevoit să-l tulbure pe Mahanayake Thero...

Semiluna lunii în descreştere se ridicase lent deasupra ori­zontului estic, deja aprins de primele semne ale răsăritului. Strălucirea Pămîntului lumina întregul disc selenar atît de puternic, încît Morgan zărea multe din detaliile de suprafaţă, îşi încordă ochii în speranţa să vadă acea minunată privelişte, imposibilă în epoci mai timpurii, a unei stele situate între braţele semilunei. Dar nici unul din oraşele celei de a doua, case a omului nu era vizibil în această seară.

Încă două sute de kilometri ― mai puţin de o oră de drum. Nu avea sens să se străduie să rămînă treaz. Păianjenul avea o programare finală automată şi ar fi atins terminalul încet, fără să-i deranjeze somnul...

Prima îl trezi durerea. CORA întîrzie doar o fracţiune de secundă.

― Nu încerca să te mişti, spuse ea şoptit. Am trimis după ajutor. Ambulanţa e pe drum.

Asta era nostim. Dar nu rîde, îşi ordonă Morgan; CORA face ce crede că e mai bine. Nu simţea spaimă. Cu toate că durerea din coşul pieptului era intensă, nu-l incapacita. Încercă să-şi concentreze mintea asupra ei, iar actul în sine îmblînzi simpto­mele. De multă vreme, descoperise că cel mai potrivit mod de a trata durerea era să o studieze obiectiv.

Warren Kingsley îl chema, însă cuvintele lui erau departe şi aveau puţin sens. Recunoştea anxietatea din vocea prietenului său şi dorea să fie în stare să o potolească, dar nu mai avea putere să facă faţă acestei probleme ― sau oricărei alteia.

Nu mai auzea nici vorbele. Un murmur slab însă constant ştersese toate celelalte sunete. Deşi îl ştia prezent doar în creierul său, ori în canalele labirintice ale urechii, părea deplin real. Îşi putea închipui că stă la baza unei cascade importante.

Devenea mai slab, mai moale, mai muzical. Şi deodată, îl recunoscu. Ce plăcut să audă din nou, la graniţa frontierei tăcute a spaţiului, sunetul pe care şi-l amintea de la prima vizită pe Yakkagala!

Gravitaţia îl trăgea iarăşi spre casă, aşa cum mîna ei invizibi­lă modelase de-a lungul veacurilor forma Fîntînilor Paradisului. El unul însă crease ceva pe care gravitaţia nu mai era capabilă să pună mîna, atît timp cît oamenii posedau înţelepciune şi voinţa de a o păstra.

Picioarele îi erau reci. Ce se întîmplase cu sistemul de suport vital al Păianjenului? Oricum, curînd va răsări soarele şi atunci va fi suficient de cald.

Stelele apuneau, mult mai rapid decît ar fi avut dreptul. Ciudat; deşi ziua aproape că sosise, în jurul lui creştea întune­ricul. Iar fîntînile coborau înapoi către pămînt, cu vocile tot mai slabe... mai slabe... şi mai slabe...

Apoi izbucni o alta voce, dar Vannevar Morgan nu o auzea, între bipuri scurte, ascuţite, CORA striga răsăritului care se năştea:

ajutor! oricine mă aude îl rog să vină imediat! a­ceasta estE O urgenţă CORA!

ajutor! oricine mă aude ÎL rog să vină imediat!

Încă mai striga cînd soarele îşi făcu apariţia, iar primele sale raze mîngîiară culmea muntelui odinioară sacru. Departe de­desubt, umbra lui Sri Kanda alergă pe covorul de nori, conul său perfect nealterat în pofida a tot ceea ce întreprinsese omul. Astăzi nu mai existau pelerini care să privească simbolul eternităţii întins pe faţa Pămîntului deşteptat. Milioane însă îl vor privi, în secolele ce aveau să vină, călătorind în confort şi siguranţă către stele.