Forsyte saga

— Stai jos, Jon! Vino să stăm de vorbă.

Ea se aşeză pe fotoliul din faţa ferestrei, Jon pe patul lui. Privind-o din profil, Jon fu emoţionat de frumuseţea şi graţia trupului ei; de linia fină a frunţii, nasului, gâtului: toată făptura ei avea un rafinament straniu. Mama lui nu se potrivise niciodată cu mediul înconjurător. Parcă venise de undeva din altă lume! Oare ce avea să-i spună? Inima lui era împovărată şi avea multe de spus.

— Ştiu că Fleur a fost azi aici. Nu mă surprinde. Deşi n-a spus-o, se înţelegea gândul ei: "Este fata tatălui ei!" Inima lui Jon se împietri. Irene continuă liniştită: Scrisoarea tatălui tău este la mine. Am strâns-o de pe jos în noaptea aceea şi am păstrat-o. Vrei să ţi-o dau înapoi, scumpul meu? Jon dădu din cap. Am citit-o, fireşte, înainte ca el să ţi-o fi dat. Mi se pare că nu m-a judecat destul de aspru pentru crima pe care am săvârşit-o.

— Mamă! izbucniră buzele lui Jon.

— Tatăl tău a descris totul cu prea multă îngăduinţă, dar eu ştiu că am făcut un lucru îngrozitor căsătorindu-mă cu tatăl lui Fleur fără să-l fi iubit. O căsătorie nefericită, Jon, poate distruge nu numai viaţa ta, ci şi a altor oameni. Tu, dragul meu, eşti foarte tânăr şi înspăimântător de sentimental. Crezi că ai putea fi fericit cu fata aceasta?

Jon, cu privirea aţintită asupra ochilor ei negri, şi mai întunecaţi de durere, răspunse:

— Da! Oh! Da — dacă ai fi şi tu fericită.

Irene zâmbi.

— Admiraţia faţă de frumuseţe şi dorinţa de a poseda obiectul iubit nu înseamnă iubire. Ce te faci dacă se repetă şi cu tine cazul meu — când în profunzime totul este otrăvit? Trupurile unite, sufletele în război?

— Dar de ce să mi se întâmple şi mie, mamă? Tu crezi că Fleur trebuie să semene cu tatăl ei, dar n-ai dreptate. L-am văzut.

Pe buzele lui Irene apăru din nou un zâmbet, iar în Jon ceva se cutremură; în zâmbetul acela era atâta ironie şi atâta experienţă!

— Tu, Jon, te dăruieşti, iar ea primeşte.

Din nou aceeaşi josnică îndoială, din nou aceeaşi ameninţare a incertitudinii! Apoi zise pe un ton vehement:

— Nu-i adevărat, nu-i egoistă. Singurul argument valabil e că nu vreau să te fac nenorocită, mamă, acum când tata...

Şi, ridicându-şi pumnii încleştaţi, îşi lovi fruntea. Irene se ridică.

— Ţi-am spus-o în noaptea aceea, scumpul meu, să nu te gândeşti la mine Crede-mă, ţi-o spun cu toată convingerea. Gândeşte-te numai la tine şi la fericirea ta. Eu pot îndura tot ceea ce îmi va aduce viaţa de aici încolo — mi-am făcut-o singură.

Şi cuvântul "Mamă!" izbucni din nou de pe buzele lui Jon. Ea veni lângă el şi-şi puse mâinile peste ale lui.

— Te doare capul, scumpul meu?

Jon dădu din cap. Nu capul îl durea, dar în piept simţea cum cele două iubiri îl sfâşiau.

— Jon, orişice ai face, eu am să te iubesc întotdeauna la fel. Tu nu vei pierde nimic. Îl mângâie dulce pe cap şi ieşi.

Jon auzi uşa închizându-se în urma ei; apoi se aruncă pe pat şi zăcu multă vreme aşa, cu respiraţia reţinută, înăbuşindu-şi cumplita durere.

Capitolul VII

MISIUNE
După-masă, la ora ceaiului, Soames întrebă de Fleur şi află că plecase cu automobilul la ora două. De trei ceasuri! Unde s-o fi dus? A plecat la Londra fără a-i spune? El nu se împăcase nici acum cu automobilele. Le acceptase în principiu — fiind un Forsyte, era un empiric din naştere — căci îşi însuşea orice simptom al progresului, socotind că numai astfel poate ţine pas cu vremea: "N-am ce-i face, fără ele nu se poate trăi în ziua de azi." Dar în realitate le socotea nişte motoare urâte, cu miros greu, care gonesc fără nici o socoteală. Anette insistase să cumpere şi el un automobil — un Rollhard cu perne îmbrăcate în cenuşiu deschis, lumină electrică, oglinjoare mici, scrumiere pentru cenuşa ţigaretelor, vase de flori, care miroseau toate a gaz şi cauciuc. Soames avea faţă de automobil o atitudine asemănătoare cu cea pe care o avusese faţă de cumnatul său, Montague Dartie. Era simbolul a tot ceea ce înseamnă viteză, incertitudine şi superficialitate în viaţa modernă. Pe măsură ce viaţa modernă devenea mai grăbită, mai puţin sigură şi mai tânără, Soames îmbătrânea, devenea mai greoi, mai sever, semănând din ce în ce mai mult, atât la gândire, cât şi la vorbă, cu tatăl său, James. El era aproape conştient de acest fapt. Progresul şi ritmul rapid al acestor vremuri îi plăceau din ce în ce mai puţin; iar un automobil i se părea un lucru ostentativ faţă de atmosfera care domnea printre muncitori. Într-o zi, Sims, şoferul, a călcat un câine, singura proprietate a unui muncitor. Soames n-a uitat purtarea acelui om, cu toate că nici în ziua de azi cei din automobil nu prea au obiceiul să oprească şi să se intereseze de victimă. Desigur, i-a fost milă de câine şi era gata să-l despăgubească pe stăpân, dacă mârlanul acela n-ar fi fost atât de obraznic. Trecuse ora patru, era aproape cinci, şi Fleur nu mai venea; încercă din nou toate vechile simţăminte pe care le avusese faţă de automobil, şi acestea luară proporţii, provocându-i o durere stranie în stomac. La ora şapte îi telefona lui Winifred. Fleur nu fusese şi nici nu era în Green Street. Unde s-o fi dus? Începu să fie chinuit de imagini îngrozitoare: fata lui adorată în vreo catastrofă oribilă, tăvălită prin praful şoselei cu rochia ei frumoasă, înecată în sânge. Urcă în camera ei şi începu să-i scotocească lucrurile. Nu luase nimic cu ea. Trusa era la locul ei şi bijuteriile de asemenea. Acest fapt îl uşura în oarecare măsură, dar teama că ar fi putut suferi vreun accident crescu. Era îngrozitor să nu poţi face nimic... când fiinţa pe care o iubeşti cel mai mult pe lume dispare, iar el nu putea lua nici o măsură, căci avea oroare de publicitate. Ce se face dacă nu se întoarce până la noapte?

La ora opt fără un sfert auzi zgomotul motorului. Greutatea de pe inimă i se ridică; ieşi în grabă în calea ei. Fleur coborî din automobil, palidă, istovită, dar întreagă. O întâlni în vestibul:

— Am tras o spaimă! Unde ai fost?

— La Robin Hill. Iartă-mă, n-am vrut să te supăr. Trebuia să mă duc; am să-ţi povestesc mai târziu totul.

Îl sărută în treacăt şi fugi sus.

Soames o aşteptă în salon. Fusese la Robin Hill! Ce-o fi însemnând asta?

La masă nu se putea vorbi despre aşa ceva; valetul era prea atent şi curios. Încordarea nervoasă prin care trecuse şi uşurarea pe care o simţise văzând-o teafără îi luaseră puterea de a o condamna pentru ceea ce făcuse sau de a se opune vreunei hotărâri luate de ea. Aştepta, obosit şi înmărmurit, destăinuirea ei. Viaţa e foarte ciudată. Iată-l, la şaizeci şi cinci de ani, neputincios în faţa ei, de parcă n-ar fi muncit patruzeci de ani în care singura lui preocupare a fost să-şi dureze oarecare siguranţă — dar întotdeauna poate apărea câte ceva neprevăzut care depăşeşte orice putere! În buzunarul smochingului avea o scrisoare de la Anette. Peste două săptămâni se întoarce. Soames habar n-avea ce face ea în Franţa. Şi se bucura că nu ştie nimic. Plecarea ei fusese chiar o uşurare. Nevăzând-o, nici nu se mai gândea la ea! Dar în curând va veni acasă. O grijă în plus! Iar tabloul acela de bătrânul Crome, din colecţia Bolderby, se dusese, Dumetrius pusese mâna pe el — din pricina acelei scrisori anonime uitase de tablou. Observă în treacăt expresia încordată de pe faţa fiicei lui; parcă şi ea privea un tablou pe care nu-l putea cumpăra. Aproape că fusese mai bine în timpul războiului. Pe vremea aceea parcă grijile nu erau atât de mari. Din căldura glasului ei, din expresia feţei ei, se convinsese că Fleur îi va cere ceva, iar el nu ştia dacă e bine să-i făgăduiască. Dând la o parte prăjitura neatinsă, aprinse, o dată cu Fleur, o ţigaretă.

După cină, Fleur puse să cânte pianul electric. Iar când se aşeză pe un taburet mic la picioarele tatălui ei şi puse mâna pe mâna lui, Soames se aşteptă la tot ceea ce era mai rău.

— Scumpul meu, te rog să fii bun cu mine. Trebuia să mă duc la Jon — îmi scrisese o scrisoare. El spune că va încerca tot ce-i stă în putinţă în ceea ce o priveşte pe mama lui. Dar eu m-am gândit la altceva. Tată, acum totul e în mâinile tale. Tu trebuie s-o convingi că prin căsătoria mea cu Jon trecutul nu va reînvia! Să-i spui că eu voi rămâne pentru totdeauna a ta, iar Jon al ei; că tu nu-l vei vedea niciodată pe Jon sau pe ea, şi că nici ea nu trebuie să dea vreodată cu ochii de mine sau de tine! Numai tu o poţi convinge, tată dragă, pentru că numai tu poţi să-i făgăduieşti asta. Nimeni nu poate lua angajamente în numele altuia. Cred că nici nu-ţi va fi prea greu s-o întâlneşti de data aceasta — mai ales acum, după ce a murit tatăl lui Jon.

— Prea greu? repetă Soames. Tot ce spui tu e o absurditate.

— Să ştii, tată, zise Fleur fără a-l privi în ochi, sunt convinsă că-ţi face chiar plăcere s-o revezi.

Soames tăcu. Fata spusese un adevăr atât de profund, încât îl admitea cu greu. Degetele ei subţiri, agitate, fierbinţi alunecară între ale lui, şi rămaseră multă vreme aşa, cu mâinile înlănţuite. Acest copil al lui nu voia să ştie de nici un obstacol!

— Spune şi tu, tată! Ce mă fac dacă tu nu vrei să mă ajuţi? îi zise cu glas foarte blând.

— Sunt gata să fac orice pentru fericirea ta, răspunse Soames; dar ceea ce-mi ceri tu mie nu duce la fericirea ta.

— Oh! Ba da, tată! Ba da!

— Mă pui să tulbur toate apele, zise Soames trist.

— Sunt tulburate. Acum nu-ţi mai rămâne decât să le potoleşti. Tu trebuie să-i explici că de data aceasta e vorba de vieţile noastre, şi nu are nimic de-a face cu viaţa ta sau cu a ei. Tu poţi s-o convingi, tată. Ştiu că tu poţi.

— Ştii cam multe, fetiţo, îi răspunse Soames posomorât.

— Dacă vrei, Jon şi cu mine suntem gata să aşteptăm şi un an — sau doi dacă vrei tu.

— Mi se pare că puţin îţi pasă de ceea ce vreau eu, mârâi Soames.

Fleur îşi lipi obrazul de mâna lui.

— Ba îmi pasă, scumpul meu. Dar ştiu că nu ţi-ar plăcea să mă vezi nenorocită.

Cât de bine ştia să-l încânte pentru a-şi atinge ţelul! Soames făcea eforturi neînchipuite pentru a crede că Fleur se gândeşte şi la simţămintele lui, dar nu era convins, nu, deloc. Nu-l iubea decât pe băiatul acela! Cum s-o ajute pentru a-l cuceri pe băiatul acela, care a ucis în fata lui toată dragostea faţă de el? Cum să facă el aşa ceva? După legile neamului Forsyte asta era o adevărată nebunie! Nu-i putea fi de nici un folos... Dimpotrivă! Să i-o dăruiască pe fata lui! S-o ajute să treacă în lagărul duşmanilor lui, sub influenţa femeii care l-a jignit atât de profund? Încetul cu încetul, în mod inevitabil, va pierde această floare a vieţii lui! Brusc, îşi dădu seama că mâna i se umezise. Inima îi zvâcni dureros. Nu suporta s-o vadă plângând. Puse iute cealaltă mână peste mâna ei, dar o lacrimă i-o udă şi pe aceasta. Aşa nu mai merge!

— Linişteşte-te, îi zise, am să mă mai gândesc. Am să fac tot ce-mi stă în putinţă. Haide, Fleur, nu mai plânge!

Dacă numai cu băiatul acesta se va simţi fericită — va trebui să-l aibă, nu-i putea refuza ajutorul. Şi pentru a evita mulţumirile ei, se ridică şi se îndreptă spre pianul electric — prea făcea mult zgomot! Înainte de-a ajunge la el, cântecul se isprăvi şi pianul se oprise, hârâind. Îşi aduse aminte de gramofonul care-i otrăvise copilăria; aproape în fiecare duminică după-amiază, mama lui punea să cânte The Harmonious Blacksmith, Gloriaus Port, iar acum, în locul lui, alt instrument, mai mare şi mai scump, cânta The Wild, Wild Women şi The Policeman's Holiday, dar de data aceasta el nu mai purta costum de catifea neagră cu guler de mătase albastră ca cerul. "Profond are dreptate, îşi zise, totul e deşertăciune! Mergem cu toţii spre mormânt!" Surprins de reflecţia lui, ieşi.

În seara aceea n-o mai văzu pe Fleur. Însă, dimineaţa la ceai, ochii ei îl urmăreau atât de rugători, încât nu-i putu rezista; adică nici nu încercă să i se opună. Nu! Se hotărâse să îndeplinească această sarcină chinuitoare. Se va duce la Robin Hill — la casa amintirilor lui. Amintiri neplăcute — mai ales ultima! Se dusese acolo pentru a despărţi pe tatăl băiatului de Irene, ameninţându-i cu divorţul. Şi de atunci nu o dată s-a gândit că tocmai această ameninţare a consolidat legătura lor. Iar acum se duce să consolideze legătura dintre băiatul ei şi fata lui. "Nu ştiu cu ce am greşit, cugetă el, de trebuie să îndur atâtea necazuri!" Luă trenul până la Londra, de acolo la Robin Hill, iar de la gară porni pe jos peste câmpie, urcă dealul şi parcă era ca acum treizeci de ani. Ce curios — atât de aproape de Londra şi totuşi neschimbat! Desigur că proprietarul acestor terenuri nu vrea să le vândă. Gândindu-se la valoarea pământului, uită de necazurile lui şi, cu toate că era o zi destul de răcoroasă, traversă încetişor colina, pentru a nu se încălzi. Poate să zică cine ce-o vrea, pământul e pământ, rămâne pe loc. Pământ şi tablouri bune! Chiar dacă valorile oscilează puţin, privite în linii mari se urcă mereu, deci tot acestea sunt cele mai bune investiţii, mai ales în timpurile acelea, cu atâtea aiureli, construcţii ieftine, mode schimbătoare şi cu zicala "Ce-am avut şi ce-am pierdut" drept principiu călăuzitor. Poate că francezii au dreptate când îşi apără cu atâta îndârjire proprietăţile rurale, cu toate că el nu avea părere bună despre francezi. O bucată de pământ reprezintă ceva solid! Auzise de multe ori spunându-se că moşierii sunt nişte prostănaci, ba chiar şi tânărul Mont spusese despre tatăl său că e un retrograd, care citeşte ziarul Morning Post — ce băiat obraznic! Totuşi erau pe lume şi lucruri mai condamnabile decât să citeşti Morning Post şi să fii retrograd. Ce să mai zicem de Profond şi şleahta lui, sau de laburişti şi de politicienii cu gura mare, sau de feministe? Da, sunt o grămadă de rele mult mai mari!

Soames simţi deodată o slăbiciune, fierbinţeală şi ameţeli. Nervii — nici nu era de mirare când îl aştepta asemenea întâlnire! Mătuşa Juley, vorbind ca tatăl ei, "Superior Dosset", ar fi spus acum: "Nervii tăi sunt cu adevărat surmenaţi." Printre pomi zări casa, casa clădită sub ochii lui, cu grija lui, pentru el şi femeia aceea care, dintr-un capriciu al sorţii, a locuit într-însa cu un alt bărbat! Începu a se gândi la Dumetrius, la împrumuturi cu ipotecă şi alte forme de investiţii. Trebuia să facă un efort, nu putea da ochii cu ea tremurând din toate încheieturile; el, care reprezenta pentru ea Ziua Judecăţii de Apoi atât pe pământ, cât şi în cer, el, întruchiparea dreptului de proprietate, păşea spre această întruchipare a frumuseţii nesupusă legii. Demnitatea lui îi impusese calm şi indiferenţă, căci îndeplinea o misiune importantă: trebuia să lege odraslele lor, care, dacă Irene s-ar fi purtat ca lumea — ar fi fost frate şi soră. "Ah! Femei, femei, femei!"; stranie întâmplare, căci de obicei el nu-şi amintea nici o melodie. Trecând prin faţa plopilor dinaintea casei, gândi: "Uite cât de mari au crescut, eu i-am sădit."

O servitoare răspunse la sonerie.

— Anunţă, te rog: domnul Forsyte, într-o chestiune foarte importantă.

Dacă ea înţelege despre cine e vorba, s-ar putea să nu-l primească. "Să fie al dracului! îşi zise, pregătindu-se pentru această lovitură. Urâtă treabă!"

Servitoarea se întoarse.

— Sunteţi bun să spuneţi despre ce e vorba?

— Spune, te rog, că-l priveşte pe domnul Jon, zise Soames.

Şi iată-l din nou aşteptând în holul acela cu bazin de marmură albă-cenuşie, desenat de primul ei iubit. Ah! cât de urât s-a purtat — a iubit doi bărbaţi, şi pe el nu! Acum, dacă o va mai întâlni o dată, nu trebuie să uite acest lucru. Pe neaşteptate, o văzu printre perdelele grele, de piele roşie; mlădie şi ezitând parcă; aceeaşi siluetă şi linie desăvârşită de odinioară, ochii negri, speriaţi şi profunzi, ca odinioară, şi acelaşi glas calm, cu o nuanţă defensivă, care zise:

— Intră, te rog!

Soames dădu perdelele la o parte şi intră. Irene era tot atât de frumoasă ca atunci când o revăzuse în sala de expoziţie a lui June şi la cofetărie. Aceasta era prima dată — prima dată de când se căsătorise cu ea, cu treizeci şi şase de ani în urmă, când îi vorbea fără a avea asupra ei vreun drept consfinţit de lege. Nu era îmbrăcată în negru — desigur că Jolyon, original cum era, i-a impus această ţinută.

— Iartă-mă că am venit, zise Soames posomorât, dar chestiunea aceasta trebuie rezolvată într-un fel sau altul.

— Vrei să iei loc?

— Nu, mulţumesc.

Furios pentru poziţia falsă în care se afla, enervat pentru că trebuia să respecte această convenienţă faţă de ea, Soames nu se putu stăpâni şi începu a vorbi iute:

— E un ghinion infernal; am făcut tot ce mi-a stat în putinţă pentru a-i împiedica. După părerea mea, fata mea e nebună, dar ştiu că nu-i pot rezista, întotdeauna cedez în faţa ei. Astfel se explică prezenţa mea aici. Îmi închipui că şi tu îl iubeşti pe băiatul tău.

— Din tot sufletul.

— Şi atunci?

— Depinde de el.

Soames se simţi învins şi batjocorit. Aşa a fost totdeauna, femeia aceasta l-a ironizat întotdeauna, chiar din primele zile ale căsniciei lor.

— Mi se pare o nebunie din partea lor, zise el.

— Aşa şi este.

— Ah, dacă tu!... Aceşti doi copii... ar fi fost — nu putu isprăvi fraza "frate şi soră, şi nu s-ar mai fi pus această problemă"; căci, văzând cum se cutremură numai la acest gând, Soames îşi înghiţi vorbele şi, izbit de expresia ei, se apropie de fereastră şi privi afară; pomii nu mai crescuseă — nu mai puteau creşte, erau prea bătrâni!

— În ceea ce mă priveşte pe mine, îi zise el, nu trebuie să-ţi faci nici o grijă. Dacă copiii noştri se căsătoresc, eu nu vreau să te văd nici pe tine şi nici pe fiul tău. Tinerii din ziua de azi sunt atât de ciudaţi! Dar eu nu pot răbda s-o văd pe fata mea nefericită. Ce să-i spun când ajung acasă?

— Spune-i, te rog, exact ce ţi-am spus eu: totul depinde de Jon.

— Tu nu te-opui?

— Cu inima da, dar cu buzele mele niciodată.

Soames stătea nemişcat, muşcându-şi degetul.

— Îmi aduc aminte, cum într-o seară..., începu pe neaşteptate, dar se opri brusc. Ce-o fi având femeia aceasta — ce-o fi având de nu putea s-o condamne pentru ceea ce făcuse şi nici s-o urască? Unde e... băiatul tău?

— Cred că e sus, în atelierul tatălui său.

— Ai vrea să-l chemi jos?

O urmări din ochi până ajunse la sonerie, apoi veni servitoarea.

— Spune-i, te rog, domnului Jon că-l rog să coboare.

— Dacă depinde de el, zise Soames în grabă, cum ieşi servitoarea din cameră, mă tem că putem socoti încheiată această căsătorie nefirească; va trebui să îndeplinim anumite formalităţi. Ce avocaţi să angajez — pe Herring?

Irene dădu din cap.

— Nu ai de gând să locuieşti cu ei?

Irene, tot din cap, îi dădu un răspuns negativ.

— Ce-o să se întâmple cu casa aceasta?

— Ceea ce vrea Jon.

— Casa aceasta, zise Soames deodată; îmi pusesem atâtea nădejdi în ea! Dacă ei vor locui în ea... copiii lor... Oamenii zic că există Nemesis. Tu crezi în ea?

— Da.

— Ah! Crezi?

Soames se întoarse de la fereastră, făcu vreo câţiva paşi şi se opri foarte aproape de ea; dar ea părea că se adăposteşte în adâncitura pianului ei mare.

— Cred că n-am să te mai revăd, spuse el încet. Vino să ne dăm mâna — buzele îi tremurau, vorbea sacadat — şi să uităm trecutul! Şi îi întinse mâna.

Faţa ei palidă păli şi mai tare, ochii ei negri, neînduplecaţi, priveau fix în ai lui, dar mâinile îi rămaseră încleştate la piept. Auzind zgomot, Soames întoarse capul. În faţa perdelelor întredeschise stătea băiatul. Ce stranie expresie, nu mai semăna deloc cu tânărul de la expoziţia din Cork Street — foarte straniu, mult mai bătrân, nici urmă de tinereţe pe faţa lui, privirea rătăcită, trăsăturile crispate, părul vâlvoi, ochii adânciţi în orbite! Soames făcu un efort şi, ridicându-şi colţul buzei — nu era nici zâmbet, nici ironie — spuse:

— Ei bine, tinere! Am venit aici pentru fiica mea. După cât am aflat, totul depinde de dumneata. Mama dumitale te lasă să hotărăşti.

Băiatul, cu ochii mari deschişi, o privea pe mama lui; nu răspunse.

— De dragul fetei mele mă aflu aici, continuă Soames. Ce să-i spun când ajung acasă?

Băiatul continuă s-o privească pe mama lui şi răspunse liniştit:

— Vă rog să-i spuneţi lui Fleur că nu e bine să facem ceea ce hotărâsem. Eu trebuie să procedez aşa cum a dorit tatăl meu înainte de a muri.

— Jon!

— Lasă, mamă! Totul e în ordine!

Soames, uluit, îşi plimbă privirile de la unul la altul; apoi luându-şi pălăria şi umbrela, pe care le pusese pe un fotoliu, dădu perdelele la o parte şi ieşi. Băiatul se feri din calea lui pentru a-l lăsa să treacă. După ce ieşi, Soames auzi zgomotul inelelor pe bară, şi perdelele se închiseră în urma lui. Şi sunetul acesta păru că-i ia povara de pe inimă. "Va să zică asta-i!", îşi zise, şi ieşi pe uşa principală.

Capitolul VIII

MELODIA TRISTĂ

În timp ce Soames se îndepărta de casa de la Robin Hill, soarele, străbătând prin atmosfera cenuşie a acelei după-amiezi reci, dădea aerului proaspăt o învăluire de fum. Fiind atât de preocupat de peisagiile pictate, el nu prea vedea frumuseţea celor naturale, dar de data aceasta strălucirea mohorâtă a Naturii îl mişcă: părea îndoliată şi totuşi victorioasă, întocmai ca simţămintele lui. Biruinţă şi înfrângere! Misiunea lui nu reuşise. În schimb scăpase de oamenii aceia şi îşi recucerise fata, dar cu ce preţ! Cu preţul fericirii ei. Ce-o să spună Fleur? Oare va crede că el îşi dăduse toată osteneala? Şi sub lumina aceea a soarelui care scălda în razele ei ulmii, alunii, scaieţii din poieni şi toate terenurile necultivate, Soames simţi cum îl cuprinde groaza. O să fie distrusă! Dar va face apel la mândria ei. Băiatul a renunţat la ea, s-a declarat pe faţă solidar cu femeia care odinioară renunţase la tatăl ei! Soames îşi încleştă pumnii. Da, a renunţat la el! Şi pentru ce! Ce cusur i-a găsit? Şi din nou simţi acea malaise⁶¹ a omului care încearcă să se privească în ochii altcuiva, întocmai cum un câine se sperie când, din întâmplare, se priveşte în oglindă şi latră la făptura aceea necunoscută lui.

Nu se grăbea să ajungă acasă; luă masa la clubul "Connoisseurs". În timp ce mânca o pară, îi trecu prin gând că dacă el nu s-ar fi dus la Robin Hill, poate băiatul n-ar fi luat această hotărâre. Îşi aduse aminte de expresia de pe faţa băiatului în timp ce mama lui refuza să-i strângă mâna. Straniu şi chinuitor gând! Oare nu pierduse Fleur pentru că încercase să fie prea sigură?

La ora opt şi jumătate Soames sosi acasă. În timp ce automobilul lui intră pe o poartă, auzi zgomotul unei motociclete ieşind pe cealaltă. Era, desigur, tânărul Mont; deci Fleur nu fusese singură. Intră în casă cu o strângere de inimă. În salonul cu pereţii îmbrăcaţi în tăblii de lemn sidefiu, fata şedea cu coatele pe genunchi, cu bărbia sprijinită în mâini, privind o camelie albă ce se afla pe poliţa căminului. Ea nu-l văzuse încă, dar când o zări, groaza lui Soames reînvie. Oare ce vedea ea dincolo de cameliile acelea albe?

— Ce-ai făcut, tată?

Soames dădu amărât din cap. I se încleştară fălcile. Ce sarcină criminală! Văzu că Fleur deschide ochii mari, din ce în ce mai mari, iar buzele încep să-i tremure.

— Ce este? Ce-ai făcut? Spune-mi iute, tată!

— Scumpa mea, zise Soames, am... mi-am dat toată osteneala, dar... şi dădu din nou din cap.

Fleur se repezi la el şi-şi puse mâinile pe umerii lui.

— Ea?

— Nu, mârâi Soames; el mi-a cerut să-ţi spun că n-are rost, căci trebuie să procedeze aşa cum a dorit tatăl său înainte de a muri. O prinse de mijloc. Potoleşte-te, fetiţa mea dragă, nu te lăsa chinuită de ei. Nu merită să te doară nici un deget pentru ei.

Fleur se smulse din braţele lui.

— N-ai încercat, nu ţi-ai dat toată osteneala. Tată, tu... tu m-ai trădat!

Rănit până în adâncul inimii, Soames încremeni cu privirea aţintită asupra feţei ei chinuite de durere.

— N-ai încercat... n-ai făcut totul... am fost nebună... nu cred că Jon a putut spune una ca asta... nu, el nu poate face aşa ceva! Doar ieri l-am văzut şi... Ah! Cum am putut cere ajutorul tău?