Forsyte saga

DE ÎNCHIRIAT

"Din cele două case-nduşmănite

Ies doi îndrăgostiţi loviţi de soartă."

Romeo şi Julieta

Lui

CHARLES SCRIBNER

PARTEA ÎNTÂI

Capitolul I

ÎNTÂLNIRE

În după-amiaza zilei de 12 mai 1920, Soames Forsyte ieşi din hotelul "Knightsbridge" — unde locuia — şi porni spre colecţia de tablouri a unei galerii din Cork Street; voia să vadă viitoarea orientare a picturii. Mergea pe jos. De la război încoace nu s-a urcat în birjă decât atunci când era neapărat necesar. După părerea lui, birjarii făceau parte dintr-o tagmă de oameni nepoliticoşi; deşi, de când se sfârşise războiul şi oferta începuse să fie din nou mai mare decât cererea, ei deveniseră mai cuviincioşi. Aşa e firea omenească. Dar el nu i-a iertat: pe de o parte pentru că birjarii îi aminteau momente triste din viaţă, pe de alta pentru că el, ca şi toţi cei din clasa lui socială, îi socotea elemente revoluţionare. Spaima prin care trecuse în timpul războiului şi spaima şi mai mare care îl cuprinsese după încheierea păcii lăsaseră urme adânci în caracterul lui dârz. De atâtea ori imaginase, până în cele mai mici amănunte, ruina lui financiară, încât încetase să mai creadă în probabilitatea ei materială. Nu se putea să ajungă mai rău decât acum, când plătea anual patru mii de lire sterline drept impozit pe venituri şi impozit global! Averea lui însuma un sfert de milion de lire; n-avea în sarcină decât pe soţia şi fiica lui; banii erau investiţi în cele mai felurite moduri, astfel că, într-o oarecare măsură, era pus la adăpost şi faţă de acea "mârşavă idee" de a se pune impozit pe capital. În privinţa confiscării beneficiilor de război era absolut de acord, căci el nu făcuse nici o afacere de acest fel; deci "aşa le trebuie golanilor!" Preţurile tablourilor se urcaseră foarte mult, iar de când începuse războiul el făcuse afaceri mai strălucite cu colecţia lui ca niciodată. Bombardamentele aeriene avuseseră, de asemenea, efecte binefăcătoare asupra unui spirit prudent din fire, oţelindu-i şi mai mult caracterul dârz. Primejdia de a fi ucis de o bombă l-a făcut să fie mai puţin înspăimântat de primejdia fărâmiţării averii lui, prin impozite şi taxe, iar indignarea pe care a simţit-o faţă de nemţi în timpul războiului, condamnând obrăznicia lor, a dus în mod firesc la condamnarea îndrăznelii clasei muncitoare, dacă nu pe faţă, cel puţin în adâncul sufletului său.

Mergea agale. Avea timp de pierdut căci era abia două şi jumătate, iar întâlnirea cu Fleur, la Galerie, era pentru patru. Mişcarea îi făcea bine, căci îl supărase puţin ficatul şi nervii îi erau cam încordaţi. Ori de câte ori veneau la Londra, soţia lui avea multe treburi, iar fata, ca toate fetele tinere de după război, umbla hai-hui prin oraş. Mare noroc a avut el că Fleur era prea tânără pentru a intra în vreun serviciu activ în timpul războiului! Nu încape îndoială că, la început, sprijinise şi el războiul şi a fost din tot sufletul alături de el, dar de aici şi până la sprijinul efectiv dat de soţia sau fiica sa era o prăpastie adâncă, săpată de o trăsătură foarte demodată a caracterului său: oroarea de orice exagerare emotivă sau de ostentaţie. De aceea în anul 1914 s-a opus ferm dorinţei lui Anette, care pe atunci avea treizeci şi patru de ani şi era foarte atrăgătoare, de a merge în Franţa, patria ei, pe care, în entuziasmul dezlănţuit de război, o numea chère patrie¹⁷, pentru a îngriji pe les braves poilus¹⁸. Asta-i lipsea! Să-şi ruineze sănătatea şi frumuseţea!

Doar nu era infirmieră de meserie! Cu toate insistenţele ei, Soames i-a interzis plecarea! N-avea decât să coasă sau să tricoteze pentru ei la ea acasă! Aşa că n-a plecat; dar de atunci Anette n-a mai fost soţia de odinioară. E drept că întotdeauna i-a plăcut să-şi cam bată joc de el, nu pe faţă, dar nu pierdea nici un prilej ca să-l pună în situaţii neplăcute; iar acum această tendinţă se accentuase. În ceea ce o privea pe Fleur, războiul a rezolvat problema mult dezbătută: dacă să fie trimisă la pension ori ba. Soames a socotit că e mai bine s-o ţină departe de mama ei, care avea o dispoziţie cam "războinică", departe şi de primejdia bombardamentelor aeriene şi de tentaţia de a face gesturi extravagante. A dus-o în cel mai distins pension din apusul Angliei, destul de departe de Londra, şi a suferit mult de dorul ei. Fleur! N-a regretat niciodată numele acesta cu rezonanţă străină, pe care i l-a dat aproape pe negândite, la naşterea ei, vădită concesie faţă de francezi. Fleur! Frumos nume!... Frumos copil! Dar neastâmpărată... foarte neastâmpărată şi voluntară! Fleur îşi cunoştea bine puterea asupra tatălui său! Soames reflecta adeseori la greşeala pe care o face adorându-şi fata în asemenea măsură. Era bătrân şi avea o mare slăbiciune pentru ea! Şaizeci şi cinci de ani! Şi anii treceau... dar el nu se simţea bătrân, cu toate că Anette era tânără şi frumoasă. Spre norocul lui această a doua căsătorie nu-i punea grave probleme sentimentale. El n-a avut în viaţă decât o singură pasiune adevărată: pentru prima lui soţie, Irene. Iar vărul lui, ticălosul acela de Jolyon, care i-a răpit-o, se zice că arată foarte prost, nici nu e de mirare, la şaptezeci şi doi de ani, după douăzeci de ani de căsnicie cu a treia soţie!

Ajuns la Row, Soames se opri din mers pentru a se uita peste grilajul ce împrejmuia parcul. Locul era foarte nimerit pentru amintiri, căci se afla la jumătatea drumului dintre casa din Park Lane, în care văzuse lumina zilei şi moartea părinţilor săi, şi căsuţa lui din Montpellier Square, în care, acum treizeci şi cinci de ani, se bucurase de căsătoria lui în prima ediţie. Acum, după ce trecuseră douăzeci de ani din ediţia a doua, vechea lui tragedie părea să i se fi întâmplat într-o altă viaţă, într-o viaţă sfârşită în clipa când, în loc de fiul dorit, se născuse Fleur. De mulţi ani de zile nu mai avea nici cel mai mic regret după fiul pe care viaţa nu i l-a hărăzit, căci Fleur îi umplea inima. Până una-alta ea îi purta numele, iar Soames nici nu voia să se gândească la clipa schimbării lui. Totuşi, dacă vreodată îi trecea prin minte această nenorocire, se mângâia cu gândul că fata lui va fi atât de bogată, încât va putea cumpăra şi anula chiar numele bărbatului cu care se va căsători — şi de ce nu? În ziua de azi se pare că femeile au drepturi egale cu bărbaţii! Şi Soames, convins în fundul sufletului său că femeile nu erau egale cu bărbaţii, îşi trecu mâna cu vigoare peste faţă, până pe bărbie. Graţie unei vieţi cumpătate nu se îngrăşase, era zvelt şi puternic, avea pielea palidă, nasul subţire, mustaţa cenuşie tunsă scurt, vederea ochilor foarte bună. Părul, cărunt, i se cam rărise, fruntea se înălţase şi obrazul părea cam mare, dar pentru că-şi ţinea spatele uşor îndoit nici acest defect nu era vizibil. Timothy, care mergea spre o sută unu ani, ultimul din generaţia bătrână a neamului Forsyte, ar fi spus că Timpul nu l-a schimbat mult pe Soames Forsyte, cel mai avut dintre tinerii Forsyte.

Umbra platanilor cădea pe pălăria lui fină de fetru Homburg; Soames renunţase la ţilindru, în vremurile acestea n-avea nici un rost să atragă atenţia oamenilor asupra bogăţiei lui. Platani! Gândurile îi zburară la Madrid, când, vrând să cumpere o pictură de Goya, făcuse o călătorie de studii pentru a cerceta lucrările acestui pictor chiar în ţara lui. Era de Paşti, în anul când a izbucnit războiul. Pictura lui Goya îl impresionase: clasă mare, un adevărat geniu! Dar, deşi era socotit printre cei mai mari pictori, Soames era convins că va apuca să-l vadă pe Goya şi mai temeinic consacrat. Nu încăpea îndoială că a doua "furie" pentru Goya va fi mai aprinsă decât prima. A cumpărat tabloul. Cu prilejul acestei călătorii a făcut un lucru pe care nu-l făcuse niciodată: a comandat o copie după o frescă numită La Vendimia¹⁹, reprezentând o fată tânără cu mâna în şold, care-i aducea aminte de Fleur. Deşi mediocru, pentru că Goya nu poate fi copiat, atârnă tabloul în galeria lui de la Mapledurham.

Când Fleur nu era acasă, privea cu plăcere portretul, căci el avea totuşi urme din lumina nemaiîntâlnită a lui Goya. Trupul fetei era semeţ şi armonios, sprâncenele arcuite, foarte îndepărtate, şi ochii negri, vioi, păreau visători. Ce curios! Fleur avea ochi negri, cu toate că ai lui erau cenuşii şi ai mamei ei albaştri — nici un Forsyte adevărat nu avea ochi negri! Dar Madame Lamotte, bunica ei, avea ochii întunecaţi ca melasa!

Porni mai departe spre Hyde Park. Nimic nu se schimbase în Anglia mai mult ca aleea Row²⁰. Născut în apropiere de această alee, păstrase vie imaginea ei din anul 1860.

Când era copil, doamne cu crinolină îl aduceau în Park pentru a privi cavalerii sclivisiţi, cu pantaloni strâmţi şi favoriţi, călătorind cu o ţinuta impecabilă; nenumărate pălării cu borurile late sau ţilindre de culoare albă se ridicau în chip de salut; toată lumea avea un aer afectat. Îşi amintea şi de omul acela mic, cu picioare strâmbe, cu jiletcă lungă, roşie, purtând în mână un smoc de sfori cu câte un câine legat de fiecare sfoară şi încercând să-i vândă unul şi mamei lui; câini de vânătoare din soiul King Charles, ogari italieni, toţi se îndrăgostiseră parcă de crinolina mamei lui. Azi toate astea pieriseră. Nimic şi nimeni de bună calitate, numai oameni muncitori care şed posomorâţi pe bănci şi n-au la ce se uita, câteva tinere călăreţe, cu pălării pe cap, încălecând bărbăteşte, sau nişte bărbaţi ca vai de lume, de prin colonii, care trec în sus şi-n jos călare pe nişte mârţoage luate cu chirie; iar ici şi colo fetiţe pe ponei, domni bătrâni care făceau mişcare pentru a-şi dezmorţi încheieturile, sau câte o ordonanţă pe un cal greoi de cavalerie; nici cai pursânge, nici valeţi în livrele, nici saluturi cu reverenţă... nici conversaţii, nici intrigi... nimic; numai pomii erau aceiaşi... pomii indiferenţi la trecerea generaţiilor şi decadenţa omenirii. O Anglie democratică răvăşită, grăbită, gălăgioasă şi lipsită de ideal. Mândria din sufletul lui Soames se transformă în dispreţ. Cercul restrâns al oamenilor distinşi şi bine crescuţi s-a dus pentru totdeauna! Bogăţia mai era... da, bogăţie mare! Chiar el era mai bogat decât fusese vreodată tatăl său; dar buna creştere, rafinamentul, distincţia s-au dus, valurile uriaşe ale puhoiului urât, vulgar, care miroase a petrol, le-au înghiţit pentru totdeauna. Ici şi colo mai vedeai câte un om distins şi scăpătat, dar izolat şi chétif²¹, cum ar fi zis Anette: clasa înaltei burghezii, coerentă şi puternică, nu mai exista ca atare. Iar din această harababură a lumii noi, cu oameni fără educaţie şi cu morală deşănţată, făcea parte şi fata lui — floarea vieţii lui! Iar când laburiştii vor veni la putere, dacă vor veni vreodată, abia atunci se va vedea dezastrul!

Ieşi din Park pe sub arcadă; slavă Domnului, reflectorul acela oribil, vopsit în cenuşiu ca tunurile, dispăruse şi nu mai urâţea ieşirea. "Ar fi mai bine dacă şi-ar instala reflectoare acolo unde merg cu toţii, să le lumineze mult preţuita democraţie!" gândi el. Apoi îşi îndreptă paşii spre Piccadilly, pe trotuarul unde erau cluburile. Desigur că George Forsyte stătea la una din ferestrele mari ale clubului "Iseeum". Se îngrăşase peste măsură; în ultima vreme şedea aproape toată ziua acolo, ca un paznic nemişcat, răutăcios şi batjocoritor, urmărind declinul oamenilor şi al lucrurilor. Iar Soames, care întotdeauna s-a ferit instinctiv de privirile vărului său, iuţi paşii. După cum auzise el, George scrisese în plin război o scrisoare semnată "Patriotul" prin care condamna dispoziţia isterică a guvernului de a reduce raţia de ovăz a cailor de curse. Dar iată-l! Era acolo, în geam, mare, greoi, elegant, fără barbă, fără mustaţă, ras complet, cu părul lins, puţin rărit, mirosind desigur a cel mai fin şampon, şi ţinând o foaie de hârtie în mână. Deloc schimbat! Şi poate pentru prima oară în viaţă, Soames simţi în inimă o tresărire de simpatie pentru această rudă a lui cu limba atât de ascuţită! Trupul masiv, cărarea desăvârşită din părul lui George şi privirea lui de taur păreau o chezăşie pentru dăinuirea lumii vechi, în ciuda vremurilor care se schimbau. George îi făcu semn cu programul de curse, pe care-l avea în mână, poftindu-l înăuntru; probabil avea ceva de întrebat în legătură cu averea lui. Soames era încă administratorul ei, căci intrând coasociat pasiv în biroul unui avocat, cu douăzeci de ani în urmă, în perioada aceea nefericită a vieţii lui — când divorţase de Irene — Soames devenise aproape pe nesimţite administratorul tuturor bunurilor familiei Forsyte.

Ezită o clipă, apoi dădu din cap şi intră. De când murise cumnatul său, Montague Dartie, la Paris, în împrejurări pe care nimeni nu le-a înţeles, cu toate că toată lumea era convinsă că n-a fost vorba de sinucidere, clubul "Iseeum" crescuse în stima lui Soames. Cât despre George, Soames ştia prea bine că şi-a trăit nebuniile tinereţii şi nu-i mai rămăsese decât bucuria mâncării; ce e drept, George mânca numai lucruri fine pentru a nu se îngraşă; iar în grajdurile lui nu mai erau, după cum spunea el, "decât una sau două mârţoage bătrâne pentru a-mi da un scop în viaţă". De data aceasta Soames se apropie de fereastra lângă care şedea vărul lui fără sentimentul acela neplăcut de teamă că va auzi vreuna din observaţiile indiscrete ale lui George. Acesta îi întinse o mână îngrijită.

— Nu te-am văzut din timpul războiului, îi spuse. Ce-ţi face soţia?

— Mulţumesc, răspunse Soames rece, destul de bine.

O glumă nerostită schimbă, pentru o clipă, expresia obrazului cărnos al lui George, aprinzându-i privirea.

— Ştii că l-au primit în club pe Profond, belgianul acela? E un tip cam zănatic, îi zise.

— Da? mârâi Soames. De ce m-ai chemat?

— Bătrânul Timothy poate să dea ortul popii în orice clipă, îmi închipui că şi-a făcut testamentul!

— Da!

— Cred că ar fi bine ca tu sau alţii să treacă din când în când pe la el — doar e ultimul din seria veche. Ştii doar că a împlinit o sută de ani. Aud că e ca o mumie. Unde-l îngropi? La drept vorbind ar merita o piramidă.

Soames dădu din cap.

— La Highgate, în cavoul familiei.

— Bine, căci dacă l-ai duce într-altă parte bătrânele domnişoare i-ar simţi lipsa. Aud că şi acum îl preocupă mâncarea. Să ştii că s-ar putea să mai trăiască ceva vreme. Oare nu ni se dă vreun premiu pentru bătrânii Forsyte? Am făcu socoteala că media de vârstă pentru cei zece din generaţia veche e de optzeci şi opt de ani. Păi asta face cât o femeie care naşti trei copii deodată!

— Asta-i tot ce aveai de spus? zise Soames. Trebuie să plec, sunt grăbit.