Francois Mauriac

În primele zde ale războiului Luc avea aproape cincisprezece ani, Hubert era mobilizat la serviciile auxiliare. Consiliile de revizie, răbdate de el cu înţelepciune. Ţie îţi provocau o nelinişte adâncă. Toracele lui strimt, coşmarul tău ani de zile, era acum speranţa ta. Când plictiseala birourilor şi unele mizerii i-au trezit dorinţa vie de-a se înrola şi după ce făcuse demersuri zadarnice în acest sens, ai ajuns, în sfârşit, să mărturiseşti ceea ce până atunci ascunseseşi cu atâta grije: „Cu atavismul său…”, repetai într-una.

Biata mea Isa, nu te terne, nu te voi acuza. Nu te-am interesat niciodată, nu m-ai observat niciodată; în această perioadă, însă, mai puţin ca oricând. Nu ţi-ai dat niciodată seama de neliniştea ce mă cuprindea cu încetul, pe măsură ce se succedau campaniile de iarnă. Tatăl lui Luc era mobilizat într-un minister, copilul se afla la noi, nu numai în vacanţa mare, ci şi de Anul Nou şi de Paşti. Războiul îl entuziasma. Îi era frică că se va sfârşi înainte de-a împlini optsprezece ani. El, care altădată nu deschidea o carte, citea cu nesaţ lucrările de specialitate, studia hărţile. Îşi călea trupul metodic. La şaisprezece ani devenise bărbat – un bărbat tare. Iată unul care nu se înduioşa de răniţi, nici de morţi! Din povestirile cele mai sinistre pe care i le dădeam să le citească, privitoare ia viaţa din tranşee, îşi făurea imaginea unui sport grozav, minunat, pe care n-ai întotdeauna dreptul să-l practici: trebuia deci să se grăbească. Ce frică îi era că va ajunge prea târziu! Avea de atunci în buzunar încuviinţarea nătărăului de taică-său. Iar eu, pe măsură ce se apropiaaniversarea fatală din ianuarie T8, urmăream fremătând cariera bătrânului Clemenceau, o supravegheam, asemenea părinţilor celor închişi ce pândeau căderea lui Robespierre şi care sperau că tiranul se va prăbuşi mai înainte ca fiul lor să fie judecat.

Când Luc s-a aflat în tabăra de la Souges, în perioada de instrucţia şi de antrenament, îi trimiteai lucruri de lină, dulciuri, dar, biata mea Isa, lăsai să-ţi scape vorbe ce trezeau în mine instinctul crimei; „Sărmanul, ar fi foarte trist, desigur, dar el, cel puţin, n-ar lăsa pe nimeni în urma lui…” Recunosc că nu exista nimic revoltător în asemenea cuvinte.

Într-o zi am înţeles că nu mai există nici o speranţă ca războiul să ia sfârşit înainte de plecarea lui Luc. Când frontul a fost spart la Chemin-des-Dames, a venit să-şi ia rămas bun de la noi, cu cincisprezece zile mai înainte de cât era prevăzut. Fie ce-o fi! Voi avea curajul să pomenesc aici o amintire îngrozitoare, ce mă trezeşte şi acum din somn în toiul nopţii, şi mă face să urlu. În ziua aceea m-am dus să caut în cabinetul meu un centiron de piele, comandat la cu relar după un model pe care i-l dădusem eu însumi. M-am căţărat pe un scăunel şi am început să trag spre mine capul de ghips al lui Demostene, ce stătea pe bibliotecă. Era imposibil să-l mişc din loc. Era plin de monezi de aur, pe care le ascundeam acolo de când începuse mobilizarea. Mi-am vârât mâna în aurul acesta, care reprezenta tot ceea ce iubeam mai mult pe lume, şi am umplut cu el centironul de piele. Când am coborât de pe scăunel, centironul, ca un şarpe boa amorţit, bucşit de metal, se încolăcea în jurul gâtului meu, îmi strivea ceafa.

Cu un gest timid i l-am întins lui Luc. N-a înţeles la început ce-i dăruiam.

— Ce vrei să fac cu asta, unchiule?

— Îţi poate folosi în cantonamente, sau dacă eşti prizonier… şi în multe alte împrejurări: totul se poate cu bani.

— O! spuse el râzând, îmi ajunge raniţa, grea şi ea… cum ţi-ai putut închipui că mă voi căra cu toţi gologanii ăştia? De cum ne vom instala pe poziţii, voi fi silit să-i las printre ierburi.

— La începutul războiului, însă, dragul meu, toţi ces care aveau luau aur cu ei.

— Pentru că nu ştiau ce-i. Aşteaptă, unchiule.

Stătea în picioare în mijlocul camerei. Aruncase pe divan centironul cu aur. Băiatul ăsta viguros, cât de plăpând părea în uniforma prea mare pentru el! Din. Gulerul larg deschis ieşea la iveală gâtui lui de copil de trupă. Capul tuns răpea înfăţişării sale orice trăsătură distinctă. Era pregătit pentru moarte, era „gătit”, asemănător cu ceilalţi, nedefinit, anonim, gata dispărut. O clipă, privirea i s-a aţintit asupra centironului, apoi l-a ridicat spre mine cu o expresie de bătaie de joc şi dispreţ. M-a sărutat, totuşi. L-am condus amândoi jos, până la uşa dinspre strada. S-a întors pentru a-mi striga: „Să-i înapoiezi Băncii Franţei!” Nu mai vedeam nimic. Te-am. Auzit că-i spuneai râzând;

— Nu conta pe asta! Ar însemna să-i ceri prea mult!

După ce s-a închis uşa, în timp ce rămăsesem nemişcat în vestibul, mi-ai spus:

— Mărturiseşte, ştiai că nu va primi aurul. Era un gest pe care l-ai făcut fără grijă.

Mi-am amintit că centironul rămăsese pe divan. L-ar fi putut găsi un servitor, nu poţi şti niciodată. Am urcat în grabă, l-am pus din nou pe um. Eri, pentru a vărsa banii în capul lui Demostene.

Abia am băgat de seamă moartea mamei, care a intervenit câteva zile după aceea; era inconştientă de ani de zile şi nu mai locuia cu noi. De-abia acum mă gândesc la ea, în fiecare zi, la mama, aşa cum arăta în copilăria, şi 'ân tinereţea mea: s-a şters imaginea ei de mai târziu. Eu, care nu pot suferi cimitirele, mă duc câteodată la mormântul ei. Nu mai aduc flori, de când am observat că le fură cineva. Săracii şterpelesc trandafirii bogaţilor pentru morţii lor. Ar trebui să cheltuiesc pentru un grilaj, dar totul e atât de scump azi î Luc n-a avut parte de mormânt. A dispărut; e un dispărut. Păstrez în portvizit singura carte poştală pe care a apucat să mi-o trimită. „Totul merge bine, am primit pachetul. Cu dragoste.” E scris: cu dragoste. Am obţinut totuşi acest cuvânt de la bietul meu copt!

XI.

Âzi-noapte m-a trezit o senzaţie de sufocare. M-am sculat, m-am târât până la fotoliu şi, în vuietul unui vânt năprasnic, am recitit ultimele pagini, uimit de murdăria pe care-o scot la iveală din mine. Îhainte de a scrie, m-am rezemat de fereastră. Vântul încetase. Nici o adiere nu se simţea într-un Calase adormit sub cerul înstelat. Şi deodată, pe la trei după miezul nopţii, din nou vijelie, văzduhul răsunând de tunete, picături mari şi reci de ploaie. Plesneau pe acoperiş atât de tare încât mi-a fost teamă de grindină; am crezut că mi se opreşte inima.

De-abia dăduse rod viţa de vie; viitoarea recoltă acoperea coasta dealului; era asemenea acelor animale tinere, pe care vânătorul le leagă şi le părăseşte în întuneric pentru a atrage fiarele; nori mari şi groşi dădeau târcoale viilor jertfite.

Ce mă interesează acum recoltele? Nu mai pot strânge nici o recoltă pe pământ. Pot doar să mă cunosc ceva mai bine pe mine însumi. Ascultă, Isa, vei afla, după ce voi muri, printre hârtiile mele, ultimele dorinţi. Le-am scris în lunile de după moartea Măriei, când eram bolnav şi când tu erai îngrijorată din cauza copiilor. Vei găsi acolo o profesiune de credinţă concepută aproximativ în aceşti termeni. „Dacă accept, înainte de-a muri, ultima împărtăşanie, protestez dinainte, pe deplin lucid împotriva abuzului ce se va face ca urmare a slăbiciunii mele intelectuale şi fizice pentru a se obţine de la mine ceea ce raţiunea mea osândeşte.”

Ei bine, îţi datorez această mărturisire: dimpotrivă, când mă observ, cum o fac de două luni, cu o atenţie care-mi învinge dezgustul, tocmai când mă simt foarte lucid, mă chinuie ispita creştină. Nu mai pot nega că există în mine o cale ce-ar putea duce la Dumnezeul tău. Dacă aş izbuti să-mi plac mie însumi, aş lupta mai bine împotriva unei asemenea nevoi. Dacă m-aş putea dispreţui fără vreun gând ascuns, cauza ar fi câştigată pentru totdeauna. Dar sălbăticia, singurătatea cumplită a sufletului meu, darul de-a inspira ură şi de a crea un gol în jurul meu, nimic din toate acestea nu pot birui speranţa… Mă vei crede, Isa? Poate că nu pentru voi, cei drepţi, a pogorât Dumnezeul tău, dacă a pogorât, ci pentru noi. Tu nu mă cunoşteai, nu ştiai cine sunt. Paginile pe care le-ai citit până acum m-au înfăţişat mai puţin fioros în ochii tăi? Vezi totuşi că există în mine o coardă secretă, pe care Mărie o făcea să răsune, ghemuindu-se în braţele mele, şi de asemenea micul Luc, duminica, la întoarcerea de la liturghie, când se aşeza pe banca din faţa casei şi privea pajiştea.

O! Să nu-ţi închipui că am despre mine o părere prea bună. Îmi cunosc inima, această inimă, cuib de vipere, înăbuşită de ele, plină de veninul lor, care continuă totuşi să bată în adânc, sub colcăitul lor. Cuibul acesta de vipere, care nu poate fi stăpânit, ar trebui străpuns cu o lovitură de cuţit, cu o lovitură ele sabie: N-am venit să aduc pacea, ci sabia.

Poate că mâine voi renega tot ceea ce îţi destăinui aici, aşa cum am renegat azi-noapte ultimele mele dorinţi de acum treizeci de ani. Se părea ca am urât cu o ură nedreaptă tot ceea ce susţineai tu şi-i urăsc şi azi pe cei ce se pretind creştini; nu-i adevărat oare că mulţi dintre ei înjosesc speranţa, desfigurează chipul Domnului, acest chip, această Figură? Cu ce drept îi judec, îmi vei spune, eu care sunt un păcătos? Isa, nu există în ticăloşia mea un nu ştiu ce care seamănă mai mult decât virtuţie lor, cu Simbolul la care te închini? Ceea ce scriu e cu siguranţă, în ochii tăi, o nelegiuire absurdă. Ar trebui să mi-o dovedeşti. De ce nu-mi spui un cuvânt? De ce nu mi-ai vorbit niciodată? Poate că un cuvânt de-ai tău mi-ar muia inima… în noaptea asta mi se pare că n-ar fi prea târziu pentru a lua de la capăt viaţa noastră. Dacă n-aş aştepta moartea şi ţi-aş preda acum paginile acestea? Dacă te-aş conjura în numele Dumnezeului în care crezi, să le citeşti până la capăt? Dacă aş pândi clipa în care ai încheiat lectura? Dacă te-aş vedea întorcându-te în camera mea, cu faţa scăldată în lacrimi? Dacă ai veni cu braţele deschise? Dacă ţi-aş cere iertare? Dacă am cădea în genunchi unul în faţa celuilalt?

Parcă s-a sfârşit furtuna. Mai licăresc stelele înainte de ivirea zorilor. Credeam că plouă din nou, dar picura apa de pe frunze. Dacă m-aş întinde pe pat, m-aş înăbuşi oare? Totuşi, nu mai am putere să scriu şi uneori pun jos tocul, las capul să se rostogolească pe spătarul tare al scaunului…

Un şuierat de fiară, apoi un zgomot năprasnic şi în acelaşi timp un fulger au străbătut cerul. În tăcerea înspăimântătoare ce a uimat, pe coastele dealurilor au explodat nişte bombe, pe care oamenii de la vie le aruncă pentru a îndepărta norii cu grindină sau pentru a-i preschimba în ploaie. Fâşii de lumină au ţâşnit ditr colţul acela întunecos în care Barsac şi Sauternes tremuri în aşteptarea năpastei. Clopotul de ia SaintVmcent, ce îndepărtează grindina, suna din toate puterile, asemenea omului care, de teamă, cânta noaptea. Şi, deodată, pe acoperiş, zgomotul unui pumn de pietricele… Grindina! Odinioară aş fi sărit la fereastră. Auzeam pocnind obloanele camerelor. Ai strigat unui om ce străbătea curtea. În goană. „E grav?” A răspuns: „Din fericire e amestecată cu ploaie, dar cade şi destula piatră*. Un copil speriat fugea, în picioarele goale prin coridor. Am socotit din obişnuinţă: „O sută de mii de franci pierduţi”… dar nu m-am mişcat. Nimic nu m-ar fi oprit, altădată, să cobor – ca atunci, când m-au găsit într-o noapte în mijlocul viei, în papuci, cu luminarea stinsă în mâini, lovit de grindină în cap. Un adânc instinct de ţăran mă arunca înainte, ca şi cum aş fi vrut să mă întind şi să acopăr cu trupul meu via bătută de piatră., Dar astăseară iată-mă devenit străin la ceea ce era, în înţelesul adânc al euvântului, bunul meu. În sfârşit, m-am desprins. Nu ştiu ce, nu ştiu cine m-a dezlegat, Isa, dar odgoanele s-au rupt, plutesc în voia valurilor. Ce putere mă târăşte cu ea? O putere oarbă? O dragoste? Poare o dragoste…

PARTEA A DOUA'

XII.

Paris, Strada Bria.

Cum de m-am gârsdit să pun caietul printre bagaje? Ce să fac acum cu această lungă spovedanie? Am rupt-o complet cu ai mei. Cea pentru care-mi deschide.! în sufletul până în străfunduri în aceste pagini nu trebuie să mai existe pentru mine. La ce bun să mai reiau munca? Probabil, fără să-mi dau seama, găseam în ea o uşurare, o scăpare. Ce lumină aruncă asupră-mi ultimele rânduri, scrise în noaptea când a căzut grindina! Nu eram oare în pragul nebuniei? Nu, nu, să nu vorbim aici de nebunie. Nebunia nici să nu fie pomenită. Ar fi în stare s-o folosească împotriva mea, dacă aceste pagini le-ar cădea în mână. Ele nu se mai adresează nimănui. Va trebui să le distrug de îndată ce mă voi simţi mai rău… Sau poate să le las moştenire fiului necunoscut, pe care am venit să-l caut ia Paris. Ardeam de nerăbdare să-i destăinui Isei existenţa lui, în paginile în care făceam aluzie la dragostea mea din 1909, când eram cât pe ce să-i mărturisesc că prietena mea plecase însărcinată pentru a se ascunde la Paris…

M-am crezut mărinimos pentru ca trimiteam mamei şi copilului şase mii de franci pe an, înainte de război. Nu mi-a trecut niciodată prin gând să le dau mai mult. E vina mea dacă am găsit aici două fiinţe supuse, înjosite de preocupări meschine. Locuiesc la o pensiune din strada Brea, din cauză că şi ei stau iri acest cartier. Între pat şi dulap de-abia am loc să mă aşez ca să scriu. Dar, ce zarvă e aici! Pe vremea mea era liniştit Montparnasse-ul. Acum cartierul parcă e locuit de nebuni ce nu dorm niciodată. Familia făcea mai puţin zgomot pe terasa din Calese, în noaptea în care am văzut cu ochii mei, în care am auzit cu urechile mele… La ce bun să le mai evoc pe toate? M-aş simţi totuşi eliberat dacă aş aşterne pe hârtie acea amintire cumplită, fie şi pentru puţin timp… De altfel, de ce-aş distruge aceste pagini? Fiul meu, moştenitorul meu, are dreptul să mă cunoască. Prin această confesiune voi micşora puţin distanţa la care l-am ţinut de când s-a născut.

Din. Păcate, două întrevederi mi-au fost de ajuns pentru a-mi face o părere despre el. Nu e omul pe care să-l intereseze câtuşi de puţin cele scrise de mine. Ce poate înţelege din ele funcţionarul, subalternul, dobitocul ăsta care joacă la curse?

În timp ce călătoream, noaptea, între Bordeaux şi Paris, îmi imaginam învinuirile pe care mi le va arunca, îmi pregăteam apărarea. Cât de mult ne lăsăm influenţaţi de banalităţile romanului şi teatrului! Eram sigur că mă voi trezi faţă-n faţă cu fiul natural, plin de amărăciune şi măreţie sufletească! îi atribuiam ba nobleţea aprigă a lui Luc, ba frumuseţea lui Phili. Prevăzusem totul, afară de posibilitatea să-mi semene mie. Există oare taţi cărora le face plăcere când li se spune: „Fiul dumneavoastră vă seamănă”?

Privind cum se înalţă acest spectru al fiinţei mele, mi-am dat seama cât de mult mă urăsc. Am iubit în Luc un fiu care nu-mi semăna. Robea se deosebeşte de mine într-o singură privinţă: nu s-a dovedit în stare. Să treacă nici un examen. După eşecuri repetate, a trebuit să renunţe. Maică-sa, care şi-a rupt; pâinea de la gură ca să-l ţină la şcoală, îl dispreţuieşte, Nu se poate stăpâni să facă mereu câte-o aluzie; el lasă capul în jos, nu e în stare sa se consoleze de toţi banii pierduţi. Prin asta, în schimb, e cu adevărat fiul meu. Ceea ce sunt însă gata să-i dau, averea mea, depăşeşte imaginaţia lui săracă. Nu-i spune nimic, nu crede în ea. La drept vorbind, li-e frică, şi mamei sale şi lui. „Nu e legal… putem fi arestaţi…”

Femeia umflată, foarte palidă, cu părul decolorat, această caricatură a ceea ce am. Iubit, se uită ţintă la mine cu ochii ei încă foarte frumoşi: „Dacă v-aş fi întâlnit pe stradă, mi-a zis, nu v-aş fi recunoscut., „ Dar eu, aş fi recunoscut-o oare? Mi-era teamă de ciuda, de răzbunarea ei. Îmi fusese frică de tot, dar nu de această indiferenţă posomorită. Acrită, îndobitocită de opt ore de scris zilnic la maşină, îi era teamă de încurcături. A rămas cu o neîncredere bolnăvicioasă faţă de justiţie, cu care a avut de-a face odinioară. Le-am explicat totuşi foarte limpede manevra: Robert ia o casă de bani pe numele lui, într-o bancă de credit; eu depun în ea toată averea. El îmi dă o procură pentru a o deschide şi se obligă să nu se atingă de bani până la moartea mea. Evident, pretind să-mi semneze o declaraţie prin care recunoaşte că tot ceea ce conţine casa de bani îmi aparţine. Totuşi, nu pot să mă dau cu totul pe mâna acestui necunoscut. Mama şi fiul obiectează că, la moartea mea, se va descoperi Mrtia, Idioţii, ăştia nu vor să se lase în seama mea.

Ani'âncercat să-i fac să înţeleagă că te poţi încrede într-un notar de ţară ca. Bour.ru, care îmi datorează totul, cu care fac afaceri de patruzeci de ani. El are în păstrare un plic pe care am scris: „Să fie ars în ziua morţii mele” şi care va fi ars, sunt sigur, împreună cu tot ceea ce conţine. În plicul acela voi introduce declaraţia lui Robert. Sunt cu atât mai sigur că Bourru o va arde, cu cât plicul sigilat conţine acte pe care are interesul să le vadă dispărute.

Dar Robert şi maică-sa se tem că, după moartea mea, Bourru nu va arde nimic şi îi va şantaja. M-am gândit şi la asta: voi depune în propriile lor mâini ceva de natură să-l trimită pe numitul Bourru la muncă silnică, dacă face vreo mişcare. Hârtia va fi arsă de Bourru în faţa lor, şi numai atunci îi vor înapoia armele cu care i-am înzestrat. Ce vor mai mult?

Nu înţeleg însă nimic, neclintiţi în încăpăţânarea lor, idioata asta şi imbecilul ăsta, cărora le aduc milioane şi care, în loc să cadă în genunchi în faţa mea, cum îmi închipuiam, discută, cârtesc. Şi chiar dacă ar fi unele riscuri! Încercarea moarte n-are. Dar nu, ei nu vor să semneze nici o hârtie: „Va fi destul de anevoie în privinţa declaraţiei de venituri… vom avea necazuri…”

Mult îi mai urăsc pe ceilalţi, ca să nu ie trântesc uşa în nas ăstora doi! Li-e frică şi de „ceilalţi*. „Vor descoperi secretul… ne vor da în judecată…” Robert şi maică-sa îşi închipuie că familia mea a pus de-acum 111 mişcare poliţia, că sunt supravegheat. Nu acceptă să se întâlnească cu mine decât noaptea sau în cartiere mărnaşe. Ca şi cum, cu sănătatea mea, mi-aş mai putea pierde nopţile, mi-aş putea petrece viaţa în taxi! Nu-mi închipui că i-am făcut pe ceilalţi să bănuiască ceva: nu e prima dată când călătoresc sân şnur. Nu au nici un motiv să presupună că în noaptea aceea, la Calese, asistam nevăzut la consiliul lor de război. În orice caz, încă n-au dat de urma mea. De astă-dată nimic nu mă va împiedica să-mi ating ţelul. Din ziua în care mă voi înţelege cu Robert, voi putea dormi liniştit. Laşul ăsta nu va săvârşi vreo imprudenţă.

În seara asta de 13 iulie o orchestră cântă în aer liber la capătul străzii Brea, iar perechile dansează. O, Calese paşnic! îmi amintesc de ultima noapte pe care am petrecut-o acolo: luasem, cu toată interdicţia doctorului, o pastilă de veronal şi dormisem adânc. M-am trezit brusc şi m-am uitat la ceas. Era ora unu după miezul nopţii. M-am speriat auzind mai multe voci: fereastra rămăsese deschisă; nu era nimeni în curte, nici în salon. Am trecut în cabinetul de toaletă, care dă spre nord, înspre terasă. Aici, contrar obiceiului, familia rămăsese mai târziu. La o asemenea oră înaintată nu se mai fereau de nimeni: numai ferestrele de la cabinetul de toaletă şi de pe coridor dau în partea aceea.

Era o noapte liniştită şi caldă. În clipele de tăcere, auzeam gâfâitul uşor al Isei, auzeam cum se aprinde un chibrit. Nici o adiere nu mişca ulmii negri. Nu îndrăzneam să mă aplec, dar recunoşteam fiecare duşman după glasul, după râsul lui. Nu discutau.

O părere a Isei sau Genevievei era urmată de o tăcere îndelungată. Apoi, deodată, la o vorbă spusă de Hubert, Phili s-a enervat şi au început să vorbească toţi grămadă.

— Eşti sigură de tot, mamă, că în casa de bani din cabinetul lui nu există decât hârtii fără valoare? Un avar e întotdeauna nechibzuit. Aminteşte-ţi de aurul pe care voia. Să-l dea micului. Luc… Unde-l ascundea?

— Nu, ştie că-i cunosc cifrul casei de bani: Mărie,. O deschide. Numai când trebuie să caute o poliţa de asigurare sau o chitanţă de impozit.

— Mamă „casa de bani ne-ar putea divulga sumele pe care le ascunde „

— Nu se află acolo decât hârtii privitoare la imobile, am verificat.

— Şi nu crezi că este extrem de semnificativ? înseamnă că şi-a luat toate măsurile de precauţie.

Phili, câscâad, a mormăit: „Ce crocodil! Ce baftă că am dat de-un asemenea crocodil!”

Şi dacă. Vreţi să ştiţi părerea mea, spuse Genevieve, nu veţi găsi nimic nici în casa de bani de ia Creditul Lionez… Ce zici, Janine?

— Mamă, totuşi uneori s-ar părea, că ţine puţin' la tine. Când eraţi mici, nu era câteodată drăguţ cu voi? Nu? N-aţi ştiut cum să-l luaţi. N-aţi fost abili, Bine ar fi fost dacă aţi fi încercat să-i arătaţi grijă, să-l cuceriţi. Eu sunt sigură că aş fi izbutit, dacă Phili nu î. ~ar fi atât de antipatic, Hubert şi-a întrerupt cu asprime nepoata:

— Precis că vom piăti scump obrăznicia bărbatului tău…

L-am auzit pe Phili râzând. M-am aplecat puţin. Flacăra unei brichete îi lumină o clipă mâinile împreunate, bărbia molatică, buzele groase.

— Fiţi serioşi! Nu m-a aşteptat pe mine ca să-i fiţi nesuferiţi „

— Nu, mai înainte ne ura mai puţin…

— Amintiţi vă ce povestea bunica, continuă Phili. Comportarea sa când i-a murit o fetiţă… Părea că nici. Nu-i pasă… N-a călcat o dată la cimitir…

— Nu, Phili, mergi prea departe, Dacă a iubit pe cineva pe lume a fost Mafie,.

Dacă Isa m-ar fi protestat, cu un glas scăzut şi tremurător, nu m-aş fi putut stăpâni. M-am aşezat pe-un scăunel, cu trupul aplecat înainte, cu capul rezemat de fereastră. Genevieve a zis:

— Dacă ar fi trăit Mărie, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat. Ar fi făcut totul spre folosul ei…'

— Ce vorbeşti! Ar fi urât-o şi pe ea, ca pe toţi ceilalţi. E un monstru. Nu are sentimente omeneşti…

Isa a protestat din nou:

— Te rog, Phili, să nu vorbeşti aşa de soţul meu în faţa mea şi a copiilor. Trebuie să-l respecţi.

— Respect? Respect?

Mi s-a părut că mormăie: „Dacă vă închipuiţi că-mi face plăcere că am intrat într-o asemenea familie… /Soacră-sa i-a răspuns înţepată:

— Nimeni nu te-a silit.

— Mi s-au fluturat însă în faţa ochilor perspective *de moştenire… Poftim, uitaţi-vă la Janine cum pimge! Ce? Ce-am spus atât de neobişnuit?

Mârâia: „Of, of!” cu un glas plictisit peste măsură. N-am mai auzit nimic altceva decât pe Janine suflându-şi nasul. O voce pe care n-am putut-o identifica şopti: „Câte stele!” Orologiul de la Saint-Vincent bătu ora două.

— Copii, să mergem la culcare!

Hubert protestă: nu se puteau despărţi fără să fi hotărât ceva. Era de mult cazul să se treacă la fapte. Phili l-a aprobat. Nu credea că voi mai trăi mult timp. După aceea nu se va mai putea face nimic. Îmi luasem probabil toate măsurile…

— La urma urmei, bieţii mei copii, ce aşteptaţi de la mine? Am încercat totul. Nu mai pot face nimic.

— Ba da, zise Hubert. Poţi încă multe…

Ce tot şuşotea? îmi scăpa tocmai ceea ce mă interesa cel mai mult să aflu. După tonul Isei, mi-am dat seama că e scandalizată, revoltată:

— Nu, nu, nu-mi place aşa ceva!

— Mu e vorba de ceea ee îţi place, mantă, ci de-a ne salva averea.

Alte şoapte nedesluşite, întrerupte de Isa;

— E foarte greu, dragul meu.

— Bunico, nu poţi totuşi rămâne mai departe complicea lui. Ne dezmoşteneşte cu consimţământul tău. Tăcerea ta îl ajută.

— Janine, draga mea, cum îndrăzneşti…

Sărmană Isa, care ai petrecut atâtea nopţi Ia căpătaiul acestei copiliţe ce urla, care ai luat-o în camera ta pentru că părinţii ei voiau să doarmă şi pentru că nici o guvernantă n-o mai putea îndura… Janine vorbea tăios, cu un ton care pe mine m-ar fi scos din sărite. A mai adăugat:

— Îmi pare râu că-ţi spun toate astea, bunico, dar e datoria mea.

Datoria ei! Aşa numea ea dorinţa trupească, groaza ei că va fi părăsită de derbedeul, al cărui râs idiot îl auzeam…

Genevieve îşi aprobă fiica: desigur, slăbiciunea ar putea deveni o complicitate. Isa oftă:

— Poate mi-ar fi mai uşor să-i scriu.

— A, nu! Nici un fel de scrisoare! se împotrivi Hubert. Scrisorile sunt totdeauna primejdioase. Sper, mamă, că nu i-ai scris până acum?