Frank herbert



Yüklə 3,13 Mb.
səhifə20/28
tarix29.08.2018
ölçüsü3,13 Mb.
#75826
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   28

Bocet pentru Leto II

LETO FU TREZIT de clinchetul acverigilor din părul unei femei. Privi spre intrarea celulei sale şi dădu cu ochii de Sabiha. Şedea acolo, nemişcată, şi, în semi-conştienţa mirodeniei, o văzu conturată aşa cum i-o înfăţişase viziunea. Depăşise cu doi ani vârsta la care o fată fremenă trebuia să fie măritată sau, măcar, logodită. Asta însemna că familia ei o păstra pentru ceva... sau cineva deosebit. Era, în mod evident, nubilă. Ochii lui, încă înceţoşaţi de viziune, i-o dezvăluiau ca pe o creatură descinsă direct din îndepărtatul trecut terranic al omenirii: păr negru, piele albă, orbite adânci care dădeau un reflex verzui ochilor albastru-în-albastru. Avea nasul mic şi o gură largă deasupra bărbiei ascuţite. Şi, pentru Leto, constituia dovada vie că planul Bene Gesserit era cunoscut ― sau bănuit ― aici, la Jacurutu. Surorile sperau să reînvie Imperialismul Faraonic prin intermediul lui, nu? Atunci, ce urmărea proiectul lor de a-l forţa la o căsătorie cu sora sa? Sabiha n-ar fi putut în nici un caz împiedica asta.

Oricum, cei care-l făcuseră prizonier cunoşteau planul. Cum de-l aflaseră? Oamenii aceştia nu împărtăşiseră viziunea lui. Nu fuseseră cu el acolo unde viaţa devenea o membrană ce se deplasa în alte dimensiuni. Subiectivitatea reflexibilă şi circulară a viziunilor care o dezvăluiau pe Sabiha era numai şi numai a lui.

Din nou, acverigile zăngăniră în părul Sabihei şi sunetul îi trezi lui Leto viziunile. Ştia unde fusese şi ce aflase. Nimic nu mai putea şterge asta. Iar acum nu călătorea pe spinarea unui Făuritor uriaş, într-un palanchin pentru pasageri, unde clinchetul acverigilor din părul femeilor imprima ritmul cântecelor de drum. Nu... Se afla aici, în celula sa din Jacurutu, efectuând cea mai periculoasă dintre toate călătoriile: de la Ahl as-smma wal-Jamas şi înapoi ― părăsind lumea reală a simţurilor şi revenind la ea.

Ce făcea Sabiha, în clinchetul acverigilor? Ah, desigur... Prepara o nouă porţie din fiertura menită să-l ţină în captivitate ― mâncarea adăugită cu esenţă de mirodenie, care trebuia să-l menţină pe jumătate în afara universului real... până ce avea să moară el sau să reuşească planul bunicii sale. De fiecare dată când credea că a câştigat, îl trimiteau înapoi. Doamna Jessica avea dreptate, fireşte... bătrâna vrăjitoare! Amintirea totală a multitudinii vieţilor aflate în el nu era de nici un folos până ce nu izbutea să organizeze datele şi să şi le amintească după voia lui. Vieţile acelea fuseseră materie primă pentru anarhie. Oricare dintre ele sau toate deodată l-ar fi putut copleşi. Mirodenia şi situarea ei deosebită, aici, la Jacurutu, reprezentaseră un pariu desperat.

Acum, Gurney aşteaptă semnul pe care eu refuz să i-l dau. Cât timp îşi va mai păstra răbdarea?

Se uită la Sabiha. Îşi dăduse gluga robei pe spate şi i se vedeau tatuajele tribale de pe tâmple. La început, Leto nu le recunoscu, apoi îşi aminti unde era. Da, Jacurutu continua să trăiască.

Nu ştia dacă trebuia să-i fie recunoscător bunicii sale sau s-o urască. Jessica voia ca el să aibă instincte la nivelul conştiinţei. Dar instinctele nu erau decât amintiri ale speciei despre felul în care se puteau înfrunta crizele. Amintirile sale, preluate direct din vieţile celelalte, îl învăţau mult mai mult. Reuşise să şi le ordoneze acum, şi îşi dădea seama de pericolul la care se expunea dacă i-ar fi dezvăluit asta lui Gurney. Dezvăluirea nu i s-ar fi putut ascunde lui Namri. Iar Namri era o altă problemă.

Sabiha se ridică şi se apropie, cu un bol în mâini. Leto admiră irizaţiile de curcubeu cu care lumina de afară îi aureola părul. Cu gesturi blânde, ea îi înălţă capul şi începu să-l hrănească. Abia atunci realiză cât era de slăbit. Se lăsă în grija Sabihei, în vreme ce gândurile îi rătăceau. Îşi aminti de discuţia cu Gurney şi Namri. Îl credeau! Namri mai mult decât Gurney, dar nici Gurney nu putea nega ceea ce propriile simţuri îi spuseseră deja despre starea planetei.

Sabiha îi şterse gura cu un colţ al robei.

Ahhh, Sabiha, gândi el, amintindu-şi de cealaltă viziune, cea care-i umplea inima de durere. Multe nopţi am visat lângă oglinda apei, auzind şuierul vântului deasupra mea. Multe nopţi trupul meu a zăcut lângă cuibul şarpelui şi-am visat-o pe Sabiha în arşiţa verii. Am văzut-o stivuind lipii de mirodenie, coapte pe plăci fierbinţi de plastoţel Am văzut apa limpede a qanatului, apă liniştita, scânteind în soare, în timp ce în inima mea se dezlănţuise furtuna. Sabiha soarbe din cafea şi mănâncă. Dinţii ei sclipesc în penumbră. O văd împletindu-şi în păr acverigile mele. Parfumul de ambră al sânilor ei îmi pătrunde simţurile. Sabiha mă chinuie şi mă apasă prin simpla ei existenţă.

Presiunea multimemoriilor făcu să explodeze globul încremenit în timp căruia încercase să-i reziste. Percepu trupurile îngemănate, sunetele sexului, ritmurile înscrise în fiece impresie senzorială: buze, răsuflări umede, limbi... Undeva, în viziune, se iviră forme elicoidale, negre ca antracitul, apoi le simţi pulsând chiar înlăuntrul fiinţei lui. O voce implora în centrul craniului său: "Te rog, te rog, te rog, te rog..." Sub pântec, simţi o turgescenţă de adult, gura i se deschise, se încleştă, agăţându-se de balustrada extazului. Apoi... un suspin, o ultimă plutire îmbătătoare, prăbuşirea.

Oh, ce minunat ar fi fost de-ar fi îngăduit să se înfăptuiască asta!

― Sabiha, şopti. O, Sabiha mea!...

Când fu limpede că Leto se cufundase din nou în transa profundă de după fiecare masă, Sabiha luă bolul gol şi se retrase, oprindu-se în pragul odăii pentru a-i spune lui Namri:

― Iarăşi mi-a pronunţat numele.

― Du-te înapoi şi rămâi lângă el, zise Namri. Trebuie să-l caut pe Halleck şi să discut asta cu el.

Sabiha depuse bolul la colţul pragului şi se întoarse în celulă. Se aşeză pe marginea culcuşului, privind chipul lui Leto, în penumbră.

Brusc, el deschise ochii, întinse mâna şi-i mângâie obrazul. Apoi începu să-i vorbească, să-i povestească viziunea în care o regăsise.

În timp ce-l asculta, ea îşi lăsă mâna pe mâna lui. Ce bine era... atât de bi... Se lăsă moale pe culcuş, susţinută de braţul său, deja inconştientă în clipa în care el şi-l retrase. Leto se ridică în capul oaselor, simţindu-şi abia acum din plin slăbiciunea. Mirodenia şi viziunile îl secătuiseră de puteri. Făcu apel la ultimele picături de energie care mai rămăseseră în celulele sale şi reuşi să părăsească salteaua fără a o trezi pe Sabiha. Trebuia să plece, dar ştia că n-o să ajungă prea departe. Încet, îşi încheie distraiul, se înfăşură în mantie şi, traversând pasajul, ieşi în coridorul principal. Erau câţiva oameni prin preajmă, dar îşi văzură mai departe de treburile lor. Îl recunoscuseră, fireşte, însă nu lor le fusese lăsat în grijă. Halleck şi Namri ştiau ei ce fac şi, probabil, Sabiha se afla pe aproape.

Descoperi repede genul de pasaj lateral pe care-l căuta şi pătrunse în el fără ezitare.

Sabiha continuă să doarmă liniştită, până în clipa în care-o trezi Halleck.

Se ridică, frecându-se la ochi, văzu culcuşul gol, apoi pe unchiul ei în spatele lui Halleck, mânia de pe feţele lor.

Namri răspunse întrebării ei mute:

― Da, a şters-o.

― Cum de l-ai lăsat să fugă? izbucni Halleck. Cum a fost cu putinţă?

― A fost văzut îndreptându-se către ieşirea de jos, rosti Namri pe un ton ciudat de calm.

Sabiha se făcu mică în faţa lor, chinuindu-se să-şi amintească.

― Cum? repetă Halleck.

― Nu ştiu. Nu ştiu!

― E noapte şi-i slăbit, spuse Namri. Nu va ajunge departe.

Halleck se răsuci brusc spre el.

― Ţie ţi-ar conveni să moară!

― Nu mi-ar displace.

Din nou, Halleck se răsti la Sabiha:

― Spune-mi ce s-a-ntâmplat.

― A întins mâna şi mi-a atins obrazul, A început să-mi povestească viziunea lui... în care eram împreună, el şi cu mine... (Se uită la culcuşul gol.) M-a adormit. S-a folosit de-o vrajă, fără-ndoială.

Halleck îi aruncă o privire lui Namri.

― Nu s-o fi ascunzând pe undeva, în interiorul sietchului?

― Nu. Ar fi fost deja găsit. Sau văzut. Căuta o ieşire. A găsit-o.

― Vrajă, murmură Sabiha.

― N-a fost nici o vrajă, mârâi Namri. A hipnotizat-o. Era cât pe ce să mă hipnotizeze şi pe mine, nu mai ţii minte? Îmi tot zicea că-i sunt prieten.

― E foarte slăbit, spuse Halleck.

― Doar trupeşte, replică Namri. Dar tot n-o s-ajungă prea departe. I-am neutralizat pompele de călcâi ale distraiului. Fără apă, va muri dacă nu dăm de el.

Lui Halleck îi veni să se întoarcă şi să-l pocnească, dar se stăpâni. Jessica îl prevenise că Namri va fi, poate, nevoit să omoare copilul. Zei din adâncuri! Unde se ajunsese! Atreides contra Atreides!

― Să fi plecat aflându-se încă în transa mirodeniei? întrebă.

― Ce contează? făcu Namri. Dacă ne scapă, e ca şi mort.

― O să pornim în căutarea lui de cum s-o crăpa de ziuă. Şi-o fi luat un fremkit?

― Există permanent câteva fremkituri lângă fiecare ieşire. Ar fi fost prost să nu-şi ia unul. Nu mi-a făcut nici o clipă impresia c-ar fi prost.

― Atunci, trimite-le un mesaj prietenilor noştri. Comunică-le ce s-a-ntâmplat.

― Nu se mai pot trimite nici un fel de mesaje în noaptea asta. Se apropie o furtună. Triburile au repetat-o şi-i urmăresc traseul de trei zile. Pe la miezul nopţii va ajunge aici. Comunicaţiile sunt deja ecranate. Sateliţii şi-au întrerupt legătura cu sectorul ăsta de două ore.

Halleck oftă din rărunchi. Dacă furtuna se abătea asupra lui, băiatul era condamnat. Nisipul avea să-i smulgă carnea de pe oase şi să-i prefacă oasele-n pulbere. Falsa moarte avea să devină reală. Îşi lovi palma cu pumnul. Furtuna putea să-i blocheze cine ştie cât timp în sietch. N-ar mai fi reuşit nici măcar să pornească într-o expediţie de căutare. Iar paraziţii furtunii izolaseră deja sietchul de reţeaua de comunicaţii.

― Un distrans, rosti el deodată, gândindu-se că mai puteau imprima un mesaj pe ţipătul unui liliac care să zboare cu semnalul de alarmă.

Dar Namri clătină din cap.

― Liliecii nu zboară când e furtună. Ce naiba, omule! Doar ştii că sunt mai sensibili ca noi. Vor sta ascunşi în fisurile stâncii până când va cădea vântul. Cel mai bine-i să aşteptăm restabilirea legăturii cu sateliţii. Pe urmă, vom putea încerca să-i găsim rămăşiţele.

― Nu şi în cazul în care şi-a luat un fremkit şi s-a ascuns în nisip, spusese Sabiha.

Înjurând printre dinţi, Halleck se răsuci şi porni cu paşi mari spre interiorul sietchului.

Pacea pretinde soluţii, dar noi nu ajungem niciodată la soluţii viabile; nu facem decât să năzuim la ele. O soluţie definitivă este, prin definiţie, o soluţie moartă. Aspectul proble­matic al păcii e că tinde mai degrabă să pedepsească greşelile, decât să recompenseze reuşitele.

Cuvintele tatălui meu,

din relatările lui Muad'Dib, reconstituite de Harq al-Ada

― ÎL EDUCĂ? Îl educă pe Farad'n?

Alia îl fulgeră pe Duncan Idaho cu o privire în care amestecă în mod deliberat mânie şi neîncredere. Transspaţialul Ghildei se plasase pe orbita Arrakisului la amiază, ora locală. O oră mai târziu, o navetă îl debarcase pe Idaho la Arrakeen, fără nici un anunţ prealabil, în cel mai firesc mod cu putinţă. După câteva minute, un ornitopter îl depusese pe terasa Citadelei. Încunoştinţată în ultima clipă de sosirea lui iminentă, Alia abia avusese timp să urce pentru a-l întâmpina, rezervată şi ceremonioasă în prezenţa gărzilor. Acum se aflau în apartamentul ei din aripa nordică a edificiului. Idaho tocmai îşi încheiase raportul, cu sinceritate, cu precizie, scoţând în evidenţă fiecare informaţie esenţială, în maniera mentatică.

― Şi-a pierdut minţile, zise Alia.

El supuse enunţul analizei lui de mentat şi spuse:

― Toţi parametrii indică faptul că este perfect echilibrată şi cu mintea întreagă. Aş aprecia indicele ei de sănătate psi­hică la...

― Încetează! se răsti Alia. Ce-o fi având în minte?

Idaho, care ştia că propriul său echilibru emoţional depindea acum de retragerea în răceala mentatului, răspunse:

― După calculul meu, are în minte logodna nepoatei sale.

Expresia chipului său rămase neutră, o mască acoperind durerea care îl răvăşea şi ameninţa să-l copleşească. Nu Alia se afla acum înaintea lui. Alia murise. O vreme, menţinuse existenta unui mit-Alia menit să-i înşele simţurile, o fiinţă pe care o plănuise după propriile sale dorinţe, dar un mentat nu se putea amăgi astfel decât foarte puţin timp. Această creatură cu înfăţişare umană era posedată; o dirija o personalitate demonică. Miriadele de faţete ale ochilor săi de oţel îi transmiteau în centrii vederii o multitudine de Alii mitice. Dar, când le combina pe toate într-o imagine unică, nu mai apărea nici o Alia. Trăsăturile ei răspundeau altor comenzi. Alia nu mai era decât o cochilie înlăuntrul căreia fuseseră comise atrocităţi.

― Unde e Ghanima? întrebă el.

Alia expedie întrebarea cu o fluturare nepăsătoare a mâinii.

― Am trimis-o cu Irulan, la Stilgar.



În teritoriu neutru, gândi el. Înseamnă că s-au reluat negocierile cu triburile rebele. Alia pierde teren fără să ştie... sau cu bună ştiinţă? Există vreun alt motiv? Să fi trecut Stilgar de partea ei?

― Logodna, rosti Alia îngândurată. Cum stau lucrurile în Casa Corrino?

― Salusa colcăie de rude mai mult sau mai puţin apropiate, care roiesc în jurul lui Farad'n, sperând să se aleagă cu ceva dacă revine la putere.

― Şi ea îl iniţiază în Maniera Bene...

― Nu ţi se pare ceva potrivit pentru viitorul soţ al Ghanimei?

Alia surâse în sinea ei, gândindu-se la ura neîmpăcată a Ghanimei. Foarte bine, Jessica n-avea decât să-l educe pe Farad'n. Educa un cadavru. Totul avea să meargă ca pe roate.

― Trebuie să chibzuiesc pe îndelete la toate astea, spuse. Văd că eşti foarte tăcut, Duncan.

― Îţi aştept întrebările.

― Înţeleg... Să ştii c-am fost foarte furioasă pe tine. S-o dai chiar pe mâna lui Farad'n!

― Mi-ai ordonat să fac în aşa fel, încât totul să pară veridic.

― Am fost obligată să declar că aţi fost făcuţi prizonieri amândoi.

― Ţi-am executat ordinele.

― Eşti atât de exact câteodată, Duncan... încât aproape mă sperii. Dar, dacă n-ai fi procedat în felul ăsta, ce-i drept...

― Doamna Jessica e în afara oricărui pericol, spuse el. Iar, de dragul Ghanimei, ar trebui să fim fericiţi că...

― Peste măsură de fericiţi, îl întrerupse Alia.

Şi gândi: Nu se mai poate avea încredere în el. Nu se poate lepăda de afurisita lui loialitate faţă de Atreizi. Trebuie să găsesc un pretext ca să-i fac vânt de-aici... şi să-l lichidez. Un accident, de bună seamă.

Întinse mâna şi-i atinse obrazul.

Idaho făcu un efort pentru a-i răspunde la mângâiere, luându-i mâna şi sărutând-o.

― Duncan, Duncan, e o situaţie îngrozitoare, se lamentă ea. Nu pot să te ţin aici, lângă mine. Se petrec prea multe lucruri şi sunt atât de puţini cei în care pot să am deplină încredere.

El îi lăsă mâna, aşteptă.

― Am fost nevoită s-o trimit pe Ghanima la Tabr, urmă ea. Situaţia e prea tulbure aici. Terorişti veniţi din Ţinutul Sfărâ­măturilor au aruncat în aer qanaturile din Bazinul Kagga şi toată apa a fost înghiţită de nisip. Am fost obligaţi să raţionalizăm apa în Arrakeen. Bazinul e acum plin de păstrăvi de nisip care îndiguie apa. Luptăm contra lor, fireşte, dar am rămas atât de puţini...

Idaho remarcase deja numărul redus al amazoanelor din gărzile Aliei aflate în Citadelă. Mişcarea de Rezistenţă a Deşertului Interior va continua să-i pună la încercare capacitatea de apărare, gândi el. Oare chiar nu-şi dă seama de asta?

― Tabr rămâne un teritoriu neutru, spuse ea. Am reluat negocierile. Javid se află acolo, în fruntea unei delegaţii a Preoţimii. Dar aş vrea să te duci şi tu, ca să-i supraveghezi, pe Irulan mai ales.

― E o Corrino, încuviinţă el.

Dar putea să citească în ochii ei că voia să se descotorosească de el. Cât de transparentă devenise această creatură care nu mai avea decât numele Aliei!

Ea agită o mână.

― Pleacă acum, Duncan, înainte de a apuca să cedez slăbiciunii şi să te păstrez lângă mine. Mi-ai lipsit atât de mult...

― Şi eu ţi-am simţit lipsa, rosti el, lăsând să-i răzbată în glas toată durerea din suflet.

Alia îl privi lung, surprinsă de tristeţea lui.

― Fă-o de dragul meu, Duncan, spuse. Şi gândi: Păcat de tine, Duncan. Apoi: Zia te va duce la Tabr, trebuie să readucă topterul aici.



Amazoană ei preferată, îşi spuse Idaho. Va trebui să fiu cu ochii în patru.

― E-n regulă, zise.

Încă o dată, îi luă mâna şi-o sărută. O clipă, privi carnea aceasta care fusese a Aliei sale. Apoi părăsi odaia, fără a se îndura să-i mai întâlnească privirea. Privirea aceea care era a altcuiva.

În timp ce urca spre terasă, fu năpădit de noi întrebări. Întrevederea cu Alia fusese extrem de obositoare pentru mentatul din el, care nu încetase să interpreteze date şi semne. Aşteptă lângă ornitopter, în tovărăşia uneia dintre amazoanele Citadelei, privind posomorât spre sud, în timp ce imaginaţia îl purta dincolo de Scutul de Piatră, la Sietch Tabr. De ce trebuie să mă conducă Zia la Tabr? Readucerea topterului nu-i o sarcină pe măsura rangului ei. Şi de ce întârzie? Fiindcă e pe cale să primească instrucţiuni speciale?

Îi aruncă o privire amazoanei de gardă, apoi urcă în topter şi se instală în scaunul pilotului. Aplecându-se în afară, zise:

― Spune-i Doamnei Alia că-i voi retrimite topterul numaidecât, cu unul din oamenii lui Stilgar.

Înainte ca femeia să poată protesta, închise uşa şi porni motorul. Cu coada ochiului, o văzu privindu-l nehotărâtă. Cine-ar ar fi cutezat să se opună soţului Aliei? Decolă brusc, fără a-i da timp amazoanei să ia vreo hotărâre.

Singur, în înaltul cerului, Idaho dădu frâu liber durerii, într-un hohot spasmodic de plâns. O pierduse pe Alia. Se despărţiseră pentru totdeauna. Cu ochii tleilaxu înecaţi în lacrimi, murmură:

― De-ar înghiţi nisipul toate apele Dunei. Ele nu însemnă nimic faţă de lacrimile mele.

Acest exces de emoţie contrazicea însă formaţia lui de mentat şi, admiţând faptul, îşi impuse calmul pentru a face faţă necesităţilor de moment. Pilotajul, de pildă. Câteva clipe mai târziu, simţi o oarecare uşurare, intrându-şi în mână şi redevenind perfect stăpân pe sine.



Ghanima e din nou cu Stilgar. Şi Irulan.

De ce fusese desemnată Zia pentru a-l însoţi? Transformă întrebarea într-o problemă de calcul mentatic şi răspunsul îl tăcu să simtă un fior de gheaţă. Trebuia să fiu victima unui accident mortal.



Acest gorgan de piatră acoperind craniul unui domnitor nu îngăduie rugăciuni. El e acum mormântul lamentaţiilor. Doar vântul aude glasul acestui loc. Ţipetele creaturilor nopţii şi miracolul de-o clipă a două luni pe cer spun că vremea lui a trecut. Nu mai vin pelerini. Oaspeţii au plecat de la praznic. Ce pustie este cărarea care coboară de pe munte!

Gânduri la Mausoleul unui Duce Atreides,

Anonim


PENTRU LETO, lucrul avea aparenţa înşelătoare a simplităţii: să eviţi viziunea, să faci ceea ce n-ai văzut. Ştia ce capcană ascundea acest gând, faptul că firele aleatorii ale unui viitor blocat se puteau încurca de la sine pentru a te prinde ca într-o plasă, dar avea o putere nouă asupra acestor fire. Niciodată nu se mai văzuse evadând din Jacurutu. Mai întâi, trebuia retezat firul care-l lega de Sabiha.

Acum, în ultima geană de lumină a zilei, stătea ghemuit la extremitatea estică a stâncii care proteja Jacurutu. În fremkit găsise mâncare şi tablete energizante. Aştepta să-şi refacă forţele. La vest se întindea Lacul Azrak, câmpia de ghips care, odinioară, pe timpurile dinaintea viermilor, fusese acoperită cu apă. La est, invizibil din locul în care stătea el, se afla Bene Sherk, o puzderie de colonii răzleţe ce invadaseră bledul. La sud era Tanzerouftul, Ţinutul Groazei: trei mii opt sute de kilometri de pustiu întrerupt doar de fâşiile dunelor consolidate cu iarbă şi irigate prin capcane eoliene ― opera transformării ecologice care remodela peisajul Arrakisului. Erau întreţinute de echipe aeropurtate ce nu zăboveau decât timpul strict necesar.



Voi merge spre sud, îşi spuse Leto. După cum îşi va închipui şi Gurney. Nu era momentul să acţioneze în mod cu totul imprevizibil.

Curând avea să se lase întunericul şi putea să părăsească această ascunzătoare provizorie. Îşi îndreptă privirea spre orizontul sudic. Cerul era întunecat şi se vălătucea ca un nor de fum cafeniu, o fâşie aprinsă de praf unduitor: furtună. Sub ochii lui, centrul superior al furtunii se înălţă deasupra Marelui Şes, ca un vierme cătând în zare. Vreme de un minut încheiat, Leto privi atent centrul şi observă că nu se mişca nici la dreapta, nici la stânga. Vechiul dicton fremen îi veni în minte: Când centrul nu se mişcă, te afli în calea lui.

Pentru o clipă, întoarse capul şi privi spre vest, în direcţia sietchului Tabr, examinând înşelătoarea tihnă gri-brună a înserării, vasta depresiune de ghips alb mărginită de grohotiş erodat, întinderea pustie cu suprafaţa ei ireală, de un alb strălucitor, care oglindea norii de praf. Nicăieri, în nici o viziune, nu se văzuse supravieţuind şarpelui cenuşiu al unei maici-furtuni sau destul de adânc îngropat în nisip pentru a supravieţui. Nu se văzuse decât purtat de-a rostogolul în vânt... dar asta s-ar fi putut întâmpla mai târziu.

Iar acolo, încă departe, făcea ravagii o furtună, desfăşurată pe mai multe grade de latitudine, biciuindu-şi planeta şi supunând-o puterilor ei. Ar fi putut să rişte. Istorisiri vechi, transmise din gură în gură, spuneau că era posibil să imobilizezi la suprafaţă un vierme istovit, proptindu-i un cârlig de strunit sub unul dintre inelele cele mai mari, şi să supravieţuieşti furtunii la adăpostul uriaşului vierme. Era o combinaţie de curaj şi nebunie care-l tenta. Furtuna n-avea să ajungă aici înainte de miezul nopţii, cel mai devreme. Era timp. Câte fire puteau să reteze astfel? Toate, inclusiv ultimul?



Gurney se aşteaptă să mă îndrept spre sud, dar nu într-o furtună.

Privi în jos, spre sud, căutând o cale de trecere, şi descoperi dunga de abanos, parcă trasă cu penelul, a unui defileu adânc, arcuindu-se spre capătul stâncii Jacurutu. Observă, în penumbra canionului, rotocoale ca nişte vârtejuri într-o apă mâloasă: nisip-himeră. Se revărsa, asemenea unui curs de apă, în marea de nisip aflată mai jos. Leto îşi vârî umerii în bretelele fremkitului, se ridică şi, cu gustul aspru al setei în cerul gurii, începu să coboare spre trecătoare. Era încă destulă lumină pentru a putea fi reperat, dar ştia că se angajase într-o cursă contra cronometru.

Când ajunse la gura canionului, noaptea grăbită a deşertului interior se abătu asupra lui. Nu-i rămase, pentru a-i lumina calea spre Tanzerouft, decât lucirea palidă şi rece a lunii. Îşi simţi bătăile inimii accelerându-se sub impulsul spaimelor adunate în mulţimea vieţilor sale memorii. Era conştient că, poate, se îndrepta spre Huanui-naa, cum numeau fremenii furtunile cele mai năprasnice: Marele Alambic al Morţii. Dar, orice avea să se întâmple mai departe, avea să se întâmple în absenţa oricărei viziuni. Cu fiecare pas, se depărta tot mai mult de dhyana mirodeniei, de conştiinţa extinsă a naturii sale intuitiv-creatoare care se derula în lanţul imobil al cauzalităţii. La fiecare o sută de paşi pe care-i făcea acum înainte, cel puţin unul era lateral, dincolo de orice cuvinte, în comuniune cu acea realitate interioară pe care tocmai o dobândise.

Într-un fel sau altul, tată, vin la tine.

Stâncile dimprejur erau pline de păsări invizibile, care-şi făceau simţită prezenţa doar prin zgomote abia auzite. Ca orice fremen, Leto se orientă după aceste sunete infime pentru a traversa porţiunile de drum cufundate în beznă. De mai multe ori, trecând prin dreptul unor fisuri, zări perechi de ochi verzi, fantomatici: vietăţi ce se ascunseseră, simţind apropierea furtunii.

Într-un târziu, ieşi din trecătoare, în plin deşert. Nisipul viu juca şi respira sub tălpile lui, vorbindu-i despre activităţi subterane, despre fumarole latente. Se opri şi privi înapoi, spre capacele de lavă, luminate de lună, care acopereau vârfurile stâncii Jacurutu. Întreaga structură era metamorfică, formată în bună măsură sub acţiunea presiunilor. Arrakisul mai avea încă un cuvânt de spus în privinţa propriului său viitor. Leto înfipse în nisip toboşarul şi, de la primele bătăi, se puse în poziţie de aşteptare şi ciuli urechea. În mod inconştient, mâna lui dreaptă pipăi inelul cu emblema şoimului Atreides, ascuns într-un colţ înnodat al dishdashei. Gurney îl descoperise, dar i-l lăsase. Oare ce va fi gândit, dând cu ochii de inelul lui Paul?

Tată, aşteaptă-mă cât de curând

Viermele veni dinspre sud, descriind o curbă pentru a evita aflorimentul. Nu era uriaşul la care sperase Leto, dar n-avea de ales. Îi evaluă traiectoria, lansă cârligele şi se căţără cu agilitate pe flancul solzos al monstrului în clipa în care acesta trecea peste toboşar ridicând o perdea şfichiuitoare de praf. Viermele se întoarse, ascultător, sub presiunea cârligelor. Pulpanele mantiei lui Leto începuseră să pocnească în vânt. Fixând cu privirea stelele cerului austral, împâclite de praf, Leto orientă viermele în aceeaşi direcţie.



Drept în furtună.

Pe când Prima Lună se înălţa, putu evalua înălţimea frontului furtunii şi-şi corectă previziunea despre ora întâlnirii cu el. N-avea să se petreacă înainte de zori. Deocamdată, stihia se dezvolta în lărgime şi-n înălţime, acumulând energie pentru un nou salt uriaş. Echipele ecologice aveau să aibă de lucru nu glumă după trecerea ei. S-ar fi zis că planeta se dezlănţuia împotriva lor cu o furie conştientă, care se înteţea pe măsura ce noi teritorii ale deşertului erau transformate în ţinuturi înverzite.

În noapte, Leto continuă să mâne viermele spre sud, măsurându-i rezervele de energie după mişcările ce i se transmiteau în tălpi. Din când în când, lăsa monstrul să se abată spre vest, ceea ce acesta încerca tot timpul să facă, îmboldit, probabil, de poziţia hotarelor invizibile ale teritoriului său sau de un simţ aparte, care-i vestea apropierea furtunii. De obicei, viermii se îngropau adânc de cum simţeau ridicându-se vântu­rile purtătoare de nisip, dar cel de sub el n-avea s-o poată face, atât timp cât cârligele de strunit îi ţineau depărtate două inele.

Pe la miezul nopţii, viermele începu să dea semne de oboseală. Leto reculă de-a lungul uriaşei spinări şi folosi îmblăciul, lăsând creatura să încetinească, dar mânând-o mai departe spre sud.

Furtuna se abătu curând după ce mijiră zorile. La început, deşertul păru încremenit în lumina lăptoasă a zilei ― şiruri după şiruri de dune împietrite, parcă vârâte unele într-altele. Apoi veni prima aversă de praf şi Leto îşi ridică obrăzarul distraiului. În praful care se îngroşa, deşertul deveni un tablou în nuanţe de cenuşiu, fără contururi. Ace de nisip începură să mitralieze pomeţii şi pleoapele lui Leto. Primii grăunţi mari îi scrâşniră între dinţi şi ştiu că momentul deciziei sosise. Să-şi asume riscul de a da crezare poveştilor şi de a încerca să imobilizeze viermele aproape epuizat? Nu-i trebui mai mult de-o bătaie de inimă pentru a respinge această soluţie. Se retrase spre coadă şi desprinse cârligele. Abia mişcându-se, viermele începu să se îngroape. Dar, în rafalele din ce în ce mai puternice ale furtunii, funcţionarea excesivă a sistemului de transfer termic al creaturii genera, în siajul ei, un ciclon fierbinte ca un furnal. Copiii fremeni învăţau de mici despre pericolele apropierii de coada viermelui. Viermii erau adevărate uzine de oxigen; focul se învârtejea sălbatic în urma lor, alimentat de exalaţiile abundente ale adaptărilor chimice la frecare din organismul lor.

Nisipul începu să biciuie picioarele lui Leto. Ridicând cârligele, sări cât putu mai departe pentru a evita furnalul din spatele cozii. Totul depindea acum de repeziciunea cu care putea să se îngroape în nisipul răscolit de vierme.

Strângând compactorul static în mâna stângă, se apucă să sape în versantul lung al unei dune, ştiind că viermele era prea sleit de puteri pentru a se întoarce şi a-l aspira în imensa lui gură albă-portocalie. În timp ce săpa de zor cu mâna stângă, cu dreapta extrase din fremkit distilcortul, pregătindu-l pentru umflare. Termină totul în mai puţin de-un minut: avea acum cortul dispus în interiorul unei scorburi de nisip cu pereţii consolidaţi, pe versantul ferit al dunei. Umflă cortul şi se strecură înăuntru. Înainte de a etanşa sfincterul, scoase afară mâna în care ţinea compactorul şi inversă funcţia dispozitivului. Nisipul de deasupra se prăvăli peste cort. Doar câţiva grăunţi reuşiseră să pătrundă înainte ca Leto să închidă ermetic sfincterul.

Acum însă trebuia să procedeze cu şi mai mare iuţeală. Nici o nisipompă n-a putut ajunge până la suprafaţă pentru a-i furniza aerul necesar. Era o furtună cumplită, dintre acelea cărora puţini izbuteau să le supravieţuiască. Curând, tone de nisip aveau să se adune deasupra lui. Singura sa protecţie avea să fie coconul delicat al distilcortului din găoacea de nisip comprimat.

Leto se întinse pe spate, încrucişă mâinile pe piept şi se transpuse într-o transă de somnolenţă, care urma să-i reducă activitatea pulmonară la o singură respiraţie pe oră. Astfel, se angaja în necunoscut. Furtuna avea să treacă şi, dacă nu mătura duna, dezgropând fragilul lui adăpost, poate că-i era dat să iasă viu şi nevătămat... sau să intre, pentru totdeauna, în Madinat as-salam, Sălaşul Păcii. Orice-ar fi fost, ştia că trebuie să reteze firele, unul după altul, până ce nu-i va mai rămâne decât Poteca de Aur. Ori va izbuti asta, ori nu se va mai întoarce niciodată în califatul moştenitorilor tatălui său. Nu va mai admite nicicând să trăiască minciuna acelui Desposyni, a acelui califat hidos, care-i ridica în slăvi tatăl, ca pe un demiurg. Nu va mai admite niciodată să tacă atunci când un preot declama absurdităţi arogante: "Cristaiul său va dezintegra demonii!"

Cu acest angajament, conştiinţa lui Leto se cufundă în păienjenişul atemporalului dao.



În orice sistem planetar, există evidente influenţe de ordin superior. Faptul este adesea. adeverit prin introducerea unor forme de viaţă terraformată pe planete recent descoperite. În toate cazurile de acest fel, viaţa din zone similare dezvoltă forme de adaptare absolut similare. Prin formă, trebuie să înţelegem mai mult decât forma fizică; este vorba şi de organizarea în vederea supravieţuirii şi de relaţiile care se stabilesc între diferite tipuri de asemenea organizări. Explorarea structurii acestei interdependenţe şi a locului pe care-l ocupă omul în cadrul ei reprezintă, pentru specia umană, o necesitate profundă. Această explorare poate fi însă pervertită într-o fixaţie conservatoare pe ideea de asemănare. Ceea ce s-a dovedit a fi întotdeauna fatal pentru ansamblul sistemului.

Yüklə 3,13 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   16   17   18   19   20   21   22   23   ...   28




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin