Frank herbert

Povestea lui Liet-Kynes de Harq al-Ada

― KAVEH WAHID, spuse Stilgar.

Adu cafea. Ordinul fusese adresat, însoţit de un semn al mâinii, aghiotantului care stătea lângă singura uşă a austerei încăperi cu pereţi de piatră în care Stilgar veghease pe toată durata nopţii. Era odaia în care bătrânul Naib obişnuia să ia modestul său mic dejun, dar, după o noapte ca aceea care tocmai trecuse, nu-i mai ardea de mâncare. Se ridică în picioare, întinzându-şi muşchii amorţiţi.

Duncan Idaho, care şedea pe o pernă de lângă uşă, încercă să-şi înăbuşe un căscat. Abia acum îşi dădea seama că Stilgar şi el îşi petrecuseră noaptea stând la discuţie.

― Iartă-mă, Stil, spuse el. Nu te-am lăsat să dormi.

― 0 noapte de veghe înseamnă o zi de viaţă în plus, comentă Stilgar, luând tava cu cafea care fu introdusă pe uşă. Împinse o laviţă în fata lui Idaho, depuse tava pe ea şi se aşeză înaintea oaspetelui sau.

Amândoi purtau mantii galbene, de doliu. Idaho trebuise s-o ia cu împrumut pe a lui: cei din Tabr se arătaseră iritaţi de uniforma verde a Atreizilor.

Stilgar ridică pântecosul ibric de cupru, se servi şi sorbi prima înghiţitură, înainte de a-şi înălţa ceaşca spre Idaho, după vechea datină fremenă ― "Bea fără grijă. Am băut eu însumi".

Cafeaua fusese pregătită de Harah, aşa cum îi plăcea lui Stilgar: boabele prăjite până ce căpătau o nuanţă roz-cafenie, apoi, încă fierbinţi, măcinate într-un mojar de piatră şi transformate într-o pulbere fină, peste care se turna apa clocotită şi se adăuga un pic de melanj.

Idaho inhală aroma de mirodenie, apoi sorbi, la rândul său, prima înghiţitură, precaută şi zgomotoasă. Încă tot nu ştia dacă reuşise să-l convingă pe Stilgar. Facultăţile lui de mentat începuseră să dea semne de oboseală în primele ore ale dimineţii. Toate calculele sale se loveau, în mod inevitabil, de informaţia conţinută în mesajul trimis de Gurney Halleck.

Alia ştiuse de Leto! Ştiuse.

Şi Javid trebuie că era implicat în divulgarea acestui secret.

― Am nevoie de libertate de mişcare, spuse în cele din urmă Idaho, revenind la subiectul discuţiei din timpul nopţii.

Stilgar rămase ferm pe poziţie.

― Acordul de neutralitate îmi impune judecăţi dure. Ghani este în siguranţă aici. Tu şi Irulan, la fel. Dar nu aveţi voie să trimiteţi mesaje. Puteţi primi orice mesaj, de acord, dar nu veţi trimite nici unul. Mi-am dat cuvântul.

― Nu-i un tratament la care te-ai putea aştepta de la o gazdă bună, mai ales când e şi un vechi prieten alături de care ai înfruntat destule pericole, protestă Idaho, deşi folosise deja acest argument.

Stilgar lăsă jos ceaşca, aşezând-o cu grijă pe tavă şi rămânând cu privirea la ea.

― Noi, fremenii, nu avem sentimentul vinovăţiei pentru aceleaşi lucruri care le trezesc altora acest sentiment.

Înălţă ochii şi-l privi pe Idaho în faţă.

Trebuie să-l determin cumva să fugă de aici împreună cu Ghanima, gândi Idaho.

― N-am avut intenţia să stârnesc o furtună de culpabilitate, spuse.

― Înţeleg, răspunse Stilgar. Am subliniat faptul doar pentru a-ţi atrage atenţia asupra atitudinii noastre fremene, fiindcă asta-i problema cu care avem de-a face: fremenii. Chiar şi Alia gândeşte ca o fremenă.

― Dar Preoţii?

― Cu ei e altă problemă, spuse Stilgar. Ei vor ca poporul să înghită vântul de cenuşă al păcatului, să ducă asta în eternitate. E o mare murdărie prin care încearcă să-şi cunoască propria evlavie.

Vorbise cu voce egală, dar Idaho auzi nota de amărăciune şi se întrebă de ce această amărăciune nu zdruncina hotărârea Naibului.

― E una dintre cele mai vechi stratageme ale conducerii autocratice, zise Idaho. Alia o cunoaşte prea bine. Supuşii buni sunt cei care se simt vinovaţi. Culpabilitatea se manifestă mai întâi printr-un sentiment al eşecului. Un autocrat iscusit oferă plebei nenumărate prilejuri de eşec.

― Am observat, rosti sec Stilgar. Te rog să mă ierţi, dar te fac atent încă o dată asupra faptului că persoana despre care vorbeşti e soţia ta. Este sora lui Muad'Dib.

― E posedată, îţi spun!

― O spun mulţi. Într-o zi, va trebui pusă la încercare. Până atunci însă există alte considerente, mai importante.

Idaho clătină încet din cap.

― Tot ce ţi-am spus poate fi verificat, zise el. Comunicaţiile cu Jacurutu s-au făcut întotdeauna din Templul Aliei. Complotul contra gemenilor şi-a găsit acolo complici. Banii din vânzările de viermi către alte lumi tot acolo merg. Toate firele duc la funcţia Aliei, la Regenţă.

Stilgar îşi scutură capul şi inspiră adânc.

― Locul ăsta e teritoriu neutru. Mi-am dat cuvântul.

― Dar lucrurile nu mai pot continua aşa!

― Sunt de acord. Alia-i încercuită şi, pe zi ce trece, cercul se strânge mai tare. E ca şi cu vechea noastră cutumă de-a avea mai multe neveste. Denotă sterilitatea masculină. (Îl privi întrebător pe Idaho.) Zici că te-a înşelat cu alţi bărbaţi... "folosindu-şi sexul drept armă" ― parcă aşa te-ai exprimat. În cazul ăsta, ai la dispoziţie o cale perfect legală. Javid se află aici, în Tabr, cu mesaje de la Alia. N-ai decât să...

― Pe teritoriul tău, care spui că-i neutru?

― Nu. Afară, în deşert.

― Şi dacă profit de ocazie ca să evadez?

― Nu ţi se va oferi o asemenea ocazie.

― Stil, îţi jur că Alia e posedată. Ce să fac ca să te conving că...

― E o treabă greu de probat, rosti Stilgar.

Era argumentul pe care-l folosise de mai multe ori în cursul nopţii.

Idaho îşi aminti cuvintele Jessicăi şi spuse:

― Dar voi aveţi mijloacele de a o proba.

― Avem un mijloc, într-adevăr, admise Stilgar şi, din nou, scutură din cap. Un mijloc dureros, ireversibil. De asta ţi-am reamintit despre atitudinea noastră faţă de culpabilitate. Putem să ne eliberăm de toate culpabilităţile care ne-ar putea distruge, în afară de judecata numită Încercarea Posesiunii. Pentru asta, tribunalul, care e tot poporul, îşi asumă întreaga respon­sabilitate.

― Aţi mai făcut-o, nu-i aşa?

― Sunt sigur că atotştiutoarea Cucernică Maică nu a omis istoria noastră din prelegerile pe care ţi le va fi ţinut, zise Stilgar. Ştii foarte bine că am mai făcut-o!

Idaho răspunse iritării din glasul lui Stilgar:

― N-am încercat să-ţi întind o cursă pentru a te face să minţi. N-a fost decât...

― O noapte prea lungă şi prea multe întrebări fără răspuns, îi luă vorba din gură Stilgar. Acum însă e dimineaţă.

― Trebuie să mi se îngăduie să-i trimit un mesaj Doamnei Jessica, spuse Idaho.

― Adică un mesaj spre Salusa, replică Stilgar. Nu fac promisiuni de seară. Sunt un om de cuvânt; de asta e Tabr teritoriu neutru. Nu-ţi voi da voie să comunici. Am garantat acest lucru în numele tuturor alor mei.

― Alia trebuie supusă Încercării voastre!

― Poate. Mai întâi însă trebuie să aflăm dacă nu există circumstanţe atenuante. O criză de autoritate, de pildă. Sau chiar ghinionul. S-ar putea să fie vorba doar de acea tendinţă naturală de a face rău, pe care o au mai toţi oamenii, şi nu de posesiune.

― Vrei să fii sigur că nu sunt doar un soţ înşelat care încearcă să se răzbune prin intermediul altora, spuse Idaho.

― Ideea asta le-a trecut prin cap acelor altora, nu mie, replică Stilgar, apoi zâmbi pentru a atenua vorbele. Noi, fremenii, avem ştiinţa noastră: hadith, ştiinţa tradiţiei. Când ne temem de un mentat sau de o Cucernică Maică, ne întoarcem la hadith. Se spune că singura teamă pe care n-o putem respinge e teama de propriile noastre greşeli.

― Doamna Jessica trebuie informată, insistă iar Idaho. Gurney susţine că...

― S-ar putea ca mesajul ăla să nu vină de la Gurney Halleck.

― Nu poate veni decât de la el. Noi, Atreizii, avem metodele noastre de a verifica autenticitatea mesajelor. Stil, nu vrei să cercetezi măcar unele dintre...

― Jacurutu nu mai există, îl întrerupse Stilgar. A fost nimicit cu multe generaţii în urmă. (Se aplecă şi atinse mâneca lui Idaho.) Oricum, nu mă pot dispensa de nici unii dintre combatanţii mei. E o perioadă de tulburări, qanaturile sunt ameninţate... Înţelegi? (Îşi îndreptă spatele.) Acum, dacă Alia...

― Nu mai există Alia, interveni Idaho.

― Asta-i părerea ta. (Stilgar sorbi din nou din cafea, puse ceaşca pe tavă.) Să-ncheiem această discuţie, prietene Idaho. De obicei, nu-i nevoie să smulgi un braţ ca să extragi o aşchie.

― Atunci, să vorbim despre Ghanima.

― N-are nici un rost. Ghanima e sub oblăduirea mea, sub protecţia mea. Nimeni nu poate să se-atingă de ea, aici.

Nu se poate să fie atât de naiv, gândi Idaho.

Dar Stilgar se ridică în picioare, dându-i de înţeles că întrevederea se terminase.

Idaho se ridică, la rândul lui, încercând să-şi dezmorţească genunchii şi gleznele. În aceeaşi clipă, în odaie intră un aghiotant, care se postă lângă uşă. În urma lui îşi făcu apariţia Javid. Idaho se întoarse. Stilgar se afla la patru paşi de el. Fără urmă de şovăială, Idaho scoase fulgerător pumnalul şi-l înfipse în pieptul lui. Javid. Acesta se dădu clătinându-se îndărăt, smulgându-se din lamă. Se răsuci scurt şi căzu cu faţa în jos. Picioarele îi zvâcniră o dată, apoi rămaseră ţepene.

― Asta, ca să se termine cu bârfa, rosti Idaho.

Aghiotantul stătea cu cristaiul scos, neştiind cum să reacţioneze. Cât despre Idaho, acesta îşi vârâse deja pumnalul în teaca, lăsând o urmă de sânge pe mantia sa galbenă.

― Mi-ai pătat onoarea! strigă furios Stilgar. Neutralitatea acestui loc...

― Ţine-ţi gura! se răsti Idaho, fulgerându-l cu privirea pe Naibul înmărmurit. Porţi zgardă, Stilgar!

Era una dintre cele trei insulte mortale ce puteau fi adresate unui fremen. Chipul lui Stilgar deveni livid.

― Eşti un lacheu, urmă Idaho. Ai vândut fremeni pentru apa lor.

Era a doua insultă mortală, cea care dusese la distrugerea vechiului Jacurutu.

Stilgar scrâşni din dinţi şi puse mâna pe cristai. Aghiotantul se depărtă de cadavrul din pragul încăperii.

Întorcându-se cu spatele la Naib, Idaho se îndreptă spre uşă, ocoli trupul lui Javid şi, din prag, vorbind peste umăr, azvârli cea de-a treia insultă:

― Nu eşti nemuritor, Stilgar! Nici unul din descendenţii tăi nu are sângele tău!

― Unde pleci, mentatule? strigă Stilgar în clipa în care Idaho dădea să iasă pe uşă. Vocea lui era la fel de rece ca un vânt de la poli.

― Să găsesc Jacurutu, răspunse Idaho, fără să se întoarcă.

Stilgar trase cristaiul din teacă.

― Poate că ai nevoie de ajutorul meu.

Idaho se afla acum dincolo de prag, în pasaj. Fără a se opri, spuse:

― Dacă vrei să m-ajuţi cu cristaiul, hoţ de apă, fă-o pe la spate. Cum se cuvine pentru unul ce poartă zgarda unui demon.

Din două salturi lungi, Stilgar traversă odaia, trecu peste cadavrul lui Javid şi-l ajunse pe Idaho în pasaj. Cu o mână, îl înşfăcă de mantie, smucindu-l cu faţa spre el şi silindu-l să se oprească. Îl privi fix, cu cristaiul în cumpănire şi cu faţa schimonosită într-un rictus de furie. O furie atât de turbată, încât nu-i îngădui să observe zâmbetul straniu de pe chipul lui Idaho.

― Scoate cuţitul, scârnăvie de mentat! urlă Stilgar.

Idaho izbucni în râs. Apoi îi aplică lui Stilgar două palme usturătoare ― una cu stânga, una cu dreapta.

Scoţând un răcnet incoerent, Stilgar împlântă cristaiul în burta lui Idaho, lovind de jos în sus, străpungând diafragma spre inimă.

Idaho se lăsă moale în lamă şi-şi înălţă faţa surâzătoare spre Stilgar, a cărui turbare se preschimbă brusc într-o stare de şoc îngheţat.

― Două morţi pentru Atreizi, rosti Idaho cu glas înecat. A doua, fără vreun motiv mai bun decât prima.

Se înclină lateral şi se prăbuşi pe pardoseala de piatră, cu sângele şiroindu-i din rană.

Stilgar privi în jos, pe lângă lama însângerată a cristaiului, la corpul nemişcat al lui Idaho şi inspiră adânc, tremurat. În spatele lui zăcea, mort, Javid. Iar soţul Aliei, Matricea Paradisului, zăcea mort în faţa lui, ucis de mâna lui. S-ar fi putut spune, desigur, că un Naib fusese silit să apere onoarea numelui său, pedepsind afrontul adus legământului său de neutralitate. Dar mortul acesta era Duncan Idaho. Orice argumente s-ar fi adus, oricâte "circumstanţe atenuante" ar fi existat, nimic nu putea şterge un asemenea act. Chiar dacă Alia l-ar fi aprobat în sinea ei, tot ar fi fost obligată să ceară public o pedeapsă. În definitiv era, şi ea, fremenă. Pentru a domni peste fremeni, nici nu putea fi decât fremenă ― până în cel mai infim amănunt.

Abia atunci înţelese Stilgar că această situaţie era exact ceea ce voise să obţină Idaho cu "a doua moarte" a sa.

Înaltă capul şi dădu cu ochii de chipul îngrozit al lui Harah, soţia sa favorită, care-l privea dintr-un cerc de feţe adunate în jur. Şi pe toate feţele, Stilgar văzu aceeaşi expresie, aceeaşi groază provocată de înţelegerea consecinţelor actului său.

Încet, îşi îndreptă spatele, şterse lama cristaiului pe mâneca mantiei şi vârî arma în teacă. Cu glas liniştit, se adresă fetelor dimprejur:

― Cei care vor să mă urmeze să-şi strângă numaidecât lucrurile. Trimiteţi oameni să cheme viermi.

― Unde vrei să pleci, Stilgar? întrebă Harah.

― În deşert.

― Merg cu tine.

― Bineînţeles c-ai să mergi cu mine. Toate nevestele mele vor merge cu mine. Şi Ghanima. Du-te după ea, Harah. Acum.

― Da, Stilgar... acum. (Şovăi.) Şi Irulan?

― Dacă vrea.

― Am înţeles. (Tot şovăia.) O iei pe Ghani ostatică?

― Ostatică? făcu Stilgar, sincer uimit de o asemenea idee. Femeie... (Atinse uşor trupul lui Idaho cu vârful piciorului.) Dacă meritatul ăsta avea dreptate, sunt singura speranţă pentru Ghani.

Şi-şi aminti, arunci, avertismentul lui Leto: "Fereşte-te de Alia. Trebuie s-o iei pe Ghani cu tine şi să fugi".

După experienţa fremenă, toţi Planetologii văd viaţa ca un ansamblu de manifestări ale energiei şi caută relaţiile dominante. Pe bucăţele, fragmente şi parcele care evoluează spre o înţelegere generală, înţelepciunea rasială fremenă este transmisă într-o nouă certitudine. Ceea ce au fremenii, ca popor, poate avea orice popor. Nu trebuie decât să-şi dezvolte un simţ al relaţiilor energiei. Nu trebuie decât să observe că energia absoarbe structurile lucrurilor şi construieşte cu aceste structuri.

Catastrofa Dunei, după Harq al-Ada

ERA SIETCHUL lui Tuek, pe marginea interioară a Scutului Fals. Halleck stătea în umbra pintenului stâncos care disimula intrarea superioară a sistemului, aşteptându-i pe cei dinăuntru să hotărască dacă aveau sau nu să-i dea adăpost. Privi către nord, scrutând deşertul, apoi ridică ochii spre cerul albastru-cenuşiu al dimineţii. Contrabandiştii de-aici se arătaseră uimiţi aflând că el, un locuitor de pe o altă lume, capturase un vierme şi-l călărise. Dar Halleck fusese la fel de uimit de reacţia lor. Lucrul nu era cine ştie ce ispravă pentru un om agil, care văzuse de multe ori cum se procedează.

Din nou, scrută deşertul nordic, întinderea argintie de stânci scânteietoare şi câmpuri verzi-cenuşii, unde apa îşi săvârşise magia. Dintr-o dată, totul îi apăru ca o extraordinar de fragilă rezervă de energie, de viaţă, ameninţată de o răsturnare bruscă în structura schimbării.

Era conştient de originea acestei reacţii. Acolo, jos, pe solul deşertului, domnea o activitate febrilă. Butoaie pline cu păstrăvi de nisip morţi erau împinse de-a rostogolul până în interiorul sietchuiui, unde creaturilor li se recupera apa, prin distilare. Erau cu miile. Fuseseră atrase de o scurgere de apă. Şi această scurgere era ceea ce precipitase şirul gândurilor lui Halleck.

Privi dincolo de plantaţiile sietchului, spre linia de hotar a qanatului din care scăpase apa atât de preţioasă. Văzuse spărturile din pereţii de piatră, digurile fisurate prin care apa se scursese în nisip. Ce putuse provoca acele spărturi? Unele se întindeau pe mai bine de douăzeci de metri de-a lungul porţiunilor celor mai vulnerabile ale şanţului, în locurile unde zonele de nisip afânat coborau spre depresiunile ce înghiţiseră apa. Depresiunile mai erau încă înţesate de păstrăvi, pe care copiii din sietch se grăbeau să-i omoare şi să-i culeagă.

Echipe de reparaţii lucrau de zor la pereţii sparţi ai qanatului. Altele, canalizau ce mai rămăsese din apa de irigaţie spre plantele cele mai gingaşe. Sursa de apă care era cisterna gigantică de sub capcana eoliană a Sistemului lui Tuek fusese închisă, pentru a împiedica scurgerea apei în qanatul spart, iar pompele solare fuseseră deconectate. Apa de irigaţie provenea din ultimele băltoace de pe fundul qanatului şi, cu preţul unor eforturi enorme, din mica cisternă de uz intern.

În spatele lui, cadrul metalic al izolaţiei de la intrarea sietchului pârâi, dilatându-se în căldura tot mai puternică a soarelui. Ca şi când sunetul i-ar fi dirijat privirea, Halleck îşi îndreptă ochii spre cotul cel mai îndepărtat al qanatului ― locul unde apa se revărsase, parcă de-a dreptul cu neruşinare, în deşert. Grădinarii optimişti ai sietchului plantaseră acolo un arbore cu totul special şi acest arbore era acum condamnat, dacă circuitul apei n-avea să fie restabilit cât mai degrabă. Halleck privi îndelung ramurile lungi, atârnând neştiutoare, ale salciei bătute de vânt şi nisip. Copacul acela, îşi spuse, simboliza noua realitate în care era prins el, Halleck, ca şi Arrakisul.

Amândoi, suntem străini pe această lume.

Le trebuia cam mult timp celor din sietch ca să ia o hotărâre în privinţa lui. Dar ştia că un luptător bun nu le prisosea niciodată. Traficanţii aveau întotdeauna nevoie de oameni destoinici. Nu-şi făcea însă nici un fel de iluzii în legătură cu ei. Contrabandiştii din ziua de azi nu mai erau cei care-i oferiseră adăpost cu ani în urmă, când fusese nevoit să se refugieze după ce căzuse fieful Ducelui său. Nu, oamenii aceştia aparţineau unei rase noi, în stare de orice pentru profit.

Privi din nou salcia aceea absurdă. Şi se gândi, atunci, că furtunile acestei noi realităţi ar fi putut să-i împrăştie în cele patru zări pe contrabandişti şi pe toţi prietenii lor. Ar fi putut să-l distrugă pe Stilgar, cu fragila lui neutralitate, şi să măture, o dată cu el, toate triburile care-i mai rămăseseră loiale Aliei.

Aveau să fie, cu toţii, colonizaţi. Halleck mai avusese ocazia să asiste la asta, cunoscuse gustul amar al colonizării pe lumea sa de baştină. Acum, desluşea limpede ce se întâmpla aici ― o vedea în manierismele fremenilor de la oraş, în şablonul apariţiei suburbiilor, în felul cum trăsăturile cele mai caracteristice ale sietchului rural erau şterse cu guma până şi în refugiile cele mai tainice, ca această ascunzătoare a contrabandiştilor. Districtele rurale deveniseră deja colonii ale centrelor urbane. Populaţiile lor învăţaseră să suporte un jug matlasat, sub imperiul cupidităţii, dacă nu al superstiţiilor. Până şi aici, mai ales aici, oamenii vădeau atitudinea unor fiinţe supuse şi nu cea a unor cetăţeni liberi. Erau suspicioşi, ascunşi, lunecoşi. Orice manifestare de autoritate provoca resentimente ― oricare-ar fi fost autoritatea: Regenţa, Stilgar, propriul lor Consiliu...

Nu pot să mă încred în ei, îşi spuse Halleck. Nu putea decât să se folosească de ei şi să le întreţină suspiciunea faţă de alţii. Ceea ce era foarte trist. Se terminase cu vechile concesii reciproce ale oamenilor crescuţi în libertate. Vechile datini se reduseseră la câteva cuvinte rituale, a căror origine n-o mai ţinea minte nimeni.

Alia îşi făcuse bine treaba, reprimându-i pe cei ce i se împotriveau şi recompensându-i pe cei care-o susţineau, strămutând forţele armate la întâmplare şi disimulând elementele majore ale puterii ei imperiale. Spionii! Pe toţi zeii din adâncuri, câţi spioni trebuie că avea!

Halleck aproape că putea să materializeze jocul mortal al mutărilor şi contramutărilor prin care Alia spera să menţină opoziţia în dezechilibru.

Dacă fremenii rămân pasivi, îşi spuse el, va câştiga.

Izolaţia porţii din spatele lui se deschise cu un pârâit sonor. Unul din servitorii sietchului, Melides, îşi făcu apariţia. Era scund, cu un trup ca un poloboc aşezat pe picioare sfrijite, de păianjen, iar distraiul nu făcea decât să-i accentueze urâţenia.

― Ai fost acceptat, spuse el.

Iar Halleck desluşi viclenia şi înşelăciunea din glasul lui. Ceea ce-i spunea glasul lui Melides era că n-avea să poată profita de acest adăpost decât puţin timp.

Doar până voi avea prilejul să le şterpelesc un topter, ho­tărî el.

― Transmite mulţumirile mele Consiliului, spuse, şi se gândi la Esmar Tuek, cel de la care-şi luase numele sietchul acesta. Esmar, mort demult în urma unei trădări, i-ar fi tăiat gâtul acestui Melides de la prima privire.

Orice cale ce îngustează posibilităţile viitoare poate deveni o capcană mortală. Oamenii nu-şi caută drumul după firul care străbate un labirint; ei scrutează un orizont vast, plin de ocazii unice. Numai creaturile care trăiesc cu nasul vârât în nisip pot fi atrase de perspectiva îngustată a labirintului. Originalitatea şi diferenţele produse de sex constituie protecţia vitală a speciilor.

Manualul Ghildei Spaţiale

― DE CE nu mă încearcă nici o durere?

Alia adresase întrebarea tavanului micii sale camere de audienţe, o încăpere care nu măsura decât cincisprezece paşi în lungime şi zece paşi în lăţime. Cele două ferestre, înalte şi înguste, se deschideau, pe deasupra acoperişurilor Arrakeenului, spre Scutul de Piatră.

Era aproape de amiază şi soarele inunda depresiunea care adăpostea oraşul.

Alia cobori spre Buer Agarves, tânărul originar din Tabr şi, de curând, aghiotantul Ziei, care comanda gărzile Templului. Agarves adusese vestea că Javid şi Idaho erau morţi. O turmă de sicofanţi, consilieri şi gărzi dăduse buzna împreună cu el, în vreme ce alţii se îngrămădiseră pe coridor, semn că erau deja la curent cu mesajul său. Veştile rele se răspândeau repede pe Arrakis.

Agarves era un ins mic de statură, cu o faţă rotundă, neobişnuită pentru un fremen, şi trăsături aproape infantile. Era un reprezentant tipic al noii generaţii, îngrăşate de apă. În clipa aceasta, Alia îl vedea pe Agarves ca şi când ar fi privit două imagini distincte: prima era cea a unei feţe serioase, cu ochi de un indigo mat şi colţurile gurii lăsate, într-o expresie neliniştită, cealaltă era aceea a unei fiinţe senzuale şi vulnerabile, excitant de vulnerabile. Îi plăceau mai ales buzele: pline, cărnoase.

Deşi nu era încă nici miezul zilei, Alia simţea în liniştea neobişnuită din jur ceva care-i sugera crepusculul.

Idaho va fi murit la apusul soarelui, îşi spuse ea.

― Cum se face, Buer, că purtătorul acestei vesti eşti tu? întrebă, observând promptitudinea cu care expresia feţei lui deveni prudentă.

Agarves încercă să înghită şi răspunse cu glas răguşit, aproape în şoaptă:

― L-am însoţit pe Javid, dacă Domnia-Ta îşi mai aminteşte. Şi când... Stilgar m-a trimis încoace, mi-a zis să-ţi spun că aduc ultimul său act de supunere.

― Ultimul său act de supunere, repetă ea. Ce-a vrut să spună cu asta?

― Nu ştiu, Doamnă Alia, răspunse Agarves cu un aer de defensivă.

― Explică-mi încă o dată ce ai văzut, îi ordonă ea, întrebându-se de ce-şi simţea brusc pielea atât de rece.

― Am văzut... (Agarves îşi legănă nervos capul, cu ochii la podeaua din faţa Aliei.) L-am văzut pe Sfântul Consort zăcând mort pe pardoseala din pasajul central şi pe Javid, de asemenea zăcând mort, în pragul unei încăperi din apropiere. Femeile îi pregăteau deja pentru Huanui.

― Şi Stilgar a fost cel care te-a chemat la faţa locului?

― Întocmai, Doamnă, Stilgar m-a chemat. L-a trimis după mine pe Modibo, Ghebosul, mesagerul lui din sietch. Modibo nu m-a prevenit de nimic. Mi-a spus doar că Stilgar voia să mă vadă.

― Şi ai văzut cu ochii tăi trupul soţului meu zăcând pe pardoseală?

Agarves ridică ochii şi-i susţinu privirea preţ de o secundă, apoi şi-i aţinti din nou la podeaua de la picioarele ei, înainte de a încuviinţa din cap.

― Da, Doamnă. Şi trupul lui Javid, în apropiere. Stilgar mi-a spus... mi-a spus că Sfântul Consort îl înjunghiase pe Javid.

― Iar pe soţul meu, zici că Stilgar...

― Mi-a spus-o cu gura lui, Doamnă. Stilgar a spus că el a făcut-o. A zis că Sfântul Consort i-a provocat mânia.

― Mânie, repetă Alia. În ce fel?

― Nu mi-a spus. Nimeni nu mi-a spus nimic. Am întrebat, dar nimeni n-a vrut să-mi răspundă.

― Şi imediat după aceea ai fost trimis să-mi aduci vestea?

― Da, Doamnă.

― N-ai putut să faci nimic?

Agarves îşi umezi buzele.

― A fost porunca lui Stilgar, Doamnă. Era sietchul lui.

― Înţeleg. Iar tu te-ai supus întotdeauna lui Stilgar.

― M-am supus, Doamnă, până ce mi-a dat dezlegare.

― Vrei să zici, când ai fost trimis în slujba mea?

― Acum mă supun numai Domniei-Tale, Doamnă.

― Zău? Ia spune, Buer, dacă ţi-aş porunci să-l omori pe Stilgar, fostul tău Naib, te-ai supune?

Agarves îi înfruntă privirea, cu neaşteptată fermitate.

― Dacă mi-ai da acest ordin, Doamnă, l-aş executa.

― Îţi dau acest ordin. Ai idee unde s-a dus?

― În deşert. Asta e tot ce ştiu, Doamnă.

― Câţi oameni a luat cu el?

― Aproximativ jumătate din efectiv.

― Plus Ghanima şi Irulan!

― Da, Doamnă. Cei care au plecat şi-au luat cu ei femeile, copiii şi bunurile. Stilgar i-a lăsat pe toţi să aleagă ― să-l urmeze sau să-i dezlege de jurământul de credinţă. Mulţi au ales dezlegarea. Îşi vor alege un nou Naib.

― Eu le voi alege noul Naib! Şi acela vei fi tu, Buer Agarves, în ziua-n care-mi vei aduce capul lui Stilgar.

Agarves putea să accepte alegerea prin luptă dreaptă. Era o datină fremenă.

― La porunca Domniei-Tale, Doamnă. De ce forţe pot să...

― Discută cu Zia. Prea multe toptere de recunoaştere însă nu pot să-ţi dau. E nevoie de ele în altă parte. Dar vei putea lua câţi luptători ai nevoie. Stilgar şi-a pătat onoarea. Mulţi vor fi bucuroşi să te slujească.

― Atunci, mă duc să mă ocup de asta, Doamnă.

― Aşteaptă!

Alia îl examină o clipă în tăcere, chibzuind pe cine să desemneze pentru a-l supraveghea pe acest copilandru vulnerabil. Nu trebuia scăpat din ochi până ce nu-şi demonstra aptitudinile. În sfârşit, avea să găsească Zia pe cineva.

― Nu pot să mă retrag. Doamnă?

― Nu încă. Mai am de discutat cu tine între patru ochi şi pe îndelete despre felul în care plănuieşti să-i vii de hac lui Stilgar. (Alia îşi acoperi faţa cu mâna dreaptă.) Nu-mi voi jeli soţul până ce nu-mi vei fi obţinut răzbunarea. Lasă-mă câteva minute să mă liniştesc. (Coborî mâna.) O să te conducă o servitoare.

Făcu un semn discret către una dintre slujnicele ei, apoi îi şopti la ureche lui Shalus, noua sa Cameristă:

― Spălaţi-l şi parfumaţi-l înainte de a-l aduce. Pute a vierme.

― Da, stăpână.

Alia se întoarse, simulând o mâhnire pe care n-o simţea, şi porni repede spre apartamentele ei. De cum ajunse în dormitor, trânti uşa şi lovi din picior, blestemând.

Afurisitul ăla de Duncan! De ce? De ce? De ce?

Avea clar senzaţia că era vorba de o provocare deliberată din partea lui. Îl omorâse pe Javid şi-l provocase pe Stilgar. Însemna ca ştiuse de Javid. Toată povestea trebuia interpretată ca un mesaj din partea lui Duncan Idaho, o ultimă sfidare.

Din nou, izbi cu piciorul în podea şi începu să se plimbe furioasă de la un capăt la altul al dormitorului.

Fir-ar el blestemat! Blestemat! Blestemat!

Şi Stilgar, care trecuse de partea rebelilor, luând-o cu el pe Ghanima. Şi pe Irulan.

Blestemaţi fie cu toţii!

Tot izbind cu piciorul, lovi un obiect metalic. Durerea îi smulse un ţipăt. Privi în jos şi dădu cu ochii de-o cataramă. O ridică de pe covor cu o mişcare mânioasă şi încremeni, cu obiectul în palmă. Era o cataramă străveche, una dintre piesele originale, din platină şi argint, de pe Caladan, pe care Ducele Leto Atreides I o oferise maestrului său de scrimă, Duncan Idaho. Duncan, îşi aminti Alia, obişnuia s-o poarte adesea. Şi o abandonase aici.

Degetele ei strânseră spasmodic metalul rece. Idaho lăsase catarama aici când... când...

Lacrimile îi inundară ochii, în pofida puternicei condiţionări fremene. Colţurile gurii îi coborâră într-o grimasă împietrită. Şi vechea bătălie se dezlănţui iar în craniul ei, zguduind-o din cap până-n picioare. Simţi brusc că devenise două fiinţe. Una observa cu uimire aceste contorsiuni ale cărnii. Cealaltă voia să se supună durerii chinuitoare care-i sfâşia pieptul. Lacrimile începură să-i şiroiască pe obraji şi, în clipa aceea, Uimita care sălăşluia înlăuntrul ei întrebă contrariată: "Cine plânge? Cine mai plânge? Cine plânge acum?"

Dar nimic nu putea pune stavila lacrimilor şi Alia simţi cum durerea sfâşietoare care-i răscolea pieptul îi smuceşte trupul şi i-l aruncă pe pat.

Înlăuntrul ei însă, ceva continua să întrebe cu adâncă uimire: "Cine plânge? Cine mai..."

Prin gestul său, Leto II s-a desprins din lanţul evoluţiei. A făcut acest lucru printr-o acţiune tranşantă, deliberată, spunând: "A fi independent înseamnă a te desprinde". Percepţia ambilor gemeni depăşea cu mult necesităţile memoriei considerată ca proces de evaluare, adică mijloc de determinare a distantei care-i separa de originile lor umane. Dar Leto II a fost cel care a avut curajul suprem de a acţiona, recunoscând că o creaţie adevărată este independentă de creatorul ei. El a refuzat să reitereze ordinea naturală a evoluţiei, zicând: "Iată, şi prin aceasta mă depărtez tot mai mult şi mai mult de umani­tate". Fiindcă el a văzut clar concluziile impli­cate, şi anume că, pentru viaţă şi în viaţă, nu pot exista sisteme cu adevărat închise.