Franz Kafka

Către Felice Bauer l. XI.'12

Dragă domnişoară Felice!

Nu-mi luaţi firi. Nume de rău modul de adresare măcar de data aceasta, căci dacă e să vă scriu despre felul meu de viaţă, după cum mi-aţi mai cerut-o de câteva ori, va trebui probabil să spun şi unele lucruri delicate pentru mine, pe care nu cred să le pot da în vileag în faţa unei „stimate domnişoare". De altfel noua adresare nici nu poate fi chiar ceva atât de rău, altfel nici nu aş fi putut*-© născoci cu o mulţumire atât de mare şi care încă mai durează.

Viaţa mea constă şi a constat în fond dintotdeauna din încercări de a scrie, de cele mai multe ori nereuşite. Când însă nu scriam, mi s-a mai întâmplat să zac şi pe jos, vrednic de a fi scos afară cu mătura. Forţele mele au fost dintotdeauna jalnic de mici şi chiar dacă nu am recunoscut acest lucru în mod deschis, se întâmpla, ca de la'sine, că trebuia să economisesc din toate părţile şi să las să-mi scape din mâini pretutindeni câte ceva pentru a-mi păstra la nevoie, după cum mi se părea, forţa necesară ţelului meu principal. Atunci însă când n-o făceam eu însumi (Doamne! Nici chiar în această zi de sărbătoare serviciul la jurnal nu-mi lasă nici o linişte în birou, şi primesc vizite după vizite de parcă s-ar fi dezlănţuit un mic infern), vrând pe alocuri să-mi depăşesc puterile, am fost de fiecare dată, ca de la sine, împins înapoi, păgubit, ruşinat, slăbit pentru totdeauna, însă tocmai aceste lucruri, ce mă făceau nefericit pentru câteva Clipe, mi-au dat în cursul vremii încredere şi am început să nădăjduiesc că undeva sus există şi o stea bună, sub care ai putea trăi mai departe, chiar dacă ea este greu de găsit. Am făcut odată o listă detaliată cu toate oele sacrificate de mine scrisului şi cu tot ceea ce îmi fusese luat de dragul scrisului sau, mai curând, cu lucrurile a căror pierdere se putea suporta numai cu această explicaţie.

Şi într-adevăr, oricât de slab aş fi, şi sunt omul cel mai slab pe care-l cunosc (ceea ce vrea să însemne ceva, deoarece rn-am preumblat prin multe sanatorii), tot aşa de adevărat ieste şi că, ţinând cont de scris, nu există în mine nimic de prisos ori ceea ce s-ar putea numi prisos în sensul bun. Dacă există aşadar o forţă mai înaltă care vrea să se folosească de mine ori care mă foloseşte, se poate spune atunci că mă aflu în mâna ei cel puţin oa un instrument lucrat cu precizie până în amănunt; dacă nu, atunci nu sunt nimic şi mă voi trezi dintr-odată într-un vid înspăimântător.

Gmdirea mea şi-a lărgit acum spaţiul cu dumneavoastră şi abia dacă există vreun sfert de oră din perioadele mele de trezie, în care să nu mă fi gândit la dumneavoastră, există în schimb multe sferturi în care nu fac nimic altceva. Dar chiar şi asta se află în legătură cu scrisul meu, sunt determinat doar de valurile scrisului meu şi fără îndoială că n-aş fi îndrăznit niciodată să mă adresez dumneavoastră într-o perioadă de vlăguire a scrisului. Acest lucru este tot atât de adevărat pe cât e de adevărat că din acea seara am simţit de parcă aş avea o deschidere în piept prin care, absorbite, lucrurile pătrundeau ori ieşeau apoi în mod nestăpânit, până ce într-o seară, aflându-mă în pat, amintirea unei poveşti biblice mi-a demonstrat deopotrivă necesitatea acestui sentiment precum şi adevărul acelei poveşti biblice. Mi-am dat însă acum seama în ce măsură sunteţi într-o adâncă comuniune cu însuşi scrisul meu, mi-'am dat seama cu uimire în ultimul timp de acest lucru, cu toate că până acum crezusem că tocmai în timpul scrisului nu mă gândesc nicidecum la dumneavoastră, într-un mic paragraf pe care-l scrisesem, am putut desluşi următoarele legături cu dumneavoastră şi cu scrisorile ce mi le-aţi trimis: cineva primea acolo cadou o ciocolată. Se vorbea despre micile distracţii pe care le avea cineva în timpul serviciului său. Survenea apoi o chemare telefonică şi în sfârşit, cineva silea pe un altul să se ducă la culcare, ameninţându-l că dacă nu-l va asculta îl va duce el însuşi până în camera lui, toate acestea nefiind desigur nimic altceva decât amintirea supărării pe care a avut-o mama dumneavoastră atunci când aţi rămas atâta vreme în birou.

— Astfel de pasaje îmi sunt dragi în mod deosebit, vă am aici lângă mine fără ca s-o simţiţi şi fără ca să trebuiască aşadar să vă apăraţi. Şi chiar de aţi citi vreodată atari lucruri, mărunţişurile acestea vă vor scăpa fără îndoială. Puteţi însă să mă credeţi că poate nicăieri altundeva în lume nu v-aţi putea lăsa prinsă cu mai mare lipsă de temere ca aici.

Felul meu de viaţă se raportează numai la scris şi atunci câ'nld survin modificări, ele se datorează doar încercării de a răspunde pe cât posibil cerinţei de a scrie, căci timpul e scurt, forţele puţine, biroul o teroare, locuinţa zgomotoasă, şi trebuie să cauţi să te sustragi tuturor acestora prin artificii, de vreme ce nu se poate printr-o viaţă frumoasă şi dreaptă. Mulţumirea pe care o resimţi când un astfel de artificiu ţi-a reuşit în împărţirea timpului, nu înseamnă ce-i drept nimic faţă de veşnica amărăciune, că orice vlăguire se reflectă cu mult mai bine şi mai limpede în cele scrise decât ceea ce vroiai de fapt să scrii. De o lună şi jumătate, împărţirea timpului meu, cu excepţia unor perturbări survenite în ultimele zile ca urmare a unei stări de insuportabilă slăbiciune, este următoarea: de la 8 la 2 sau 2 1/3 biroul, până la 3 sau 3 1/2 masa de prânz, apoi mă culc (de cele mai multe ori încerc doar să mă culc, o săptămână întreagă am văzut în somn numai muntenegreni, şi asta cu o claritate atât de mare în fiecare detaliu al complicatelor lor veşminte, încât îmi provoca dureri de cap deosebit de rele) până la 7 1/2, apoi 10 minute gimnastică, gol, cu fereastra deschisă, apoi o oră de plimbare singur ori împreună cu Max ori cu încă un alt prieten, apoi masa de seară în sânul familiei (am 3 surori, una căsătorită, o alta logodită, şi o a treia, singură, pe care o iubesc de departe cel mai mult, cu toată dragostea ce le-o port celorlalte), apoi la 10 1/2 (adesea însă se face 11 1/2) mă aşed la masa de scris şi rămân acolo, după j puteri, chef şi noroc, până se face ceasul 1, 2, 3, odată mi s-a întâimplat să stau şi până la 6 în zori. Apoi din nou gimnastică ca mai sus, fireşte însă având grijă să evit orice efort, după care mă spăl şi mă vâr în pat, de obicei cu uşoare dureri la inimă şi cu tresăriri ale musculaturii burţii. Apoi cele mai felurite încercări de a adormi, adică de a obţine imposibilul, căci nu se poate dormi (iar domnul ridică pretenţii chiar asupra unui somn fără vise) gândindu-te totodată la lucrările tale şi în plus să şi vrei să soluţionezi problema – care, în mod decis, nu poate fi soluţionată decis – dacă în ziua următoare va sosi sau nu o scrisoare din partea dumneavoastră şi ora la care va sosi. Noaptea se compune astfel din două părţi, din una trează şi una fără de somn, şi de-ar fi să vă scriu cu de-amănuntul despre toate astea şi dacă aţi vrea să le şi ascultaţi, arad că n-aş mai sfârşi niciodată. Fireşte că în această situaţie nu-i o minune prea mare că îmi ămioep dimineaţa lucrul la birou cu ultimul rest de forţe ce mi-au mai rămas. În urmă cu câtva timp, pe coridorul prin care mă duceam mereu la tipograf, se afla o targa cu care sunt transportate actele şi tipăriturile; şi de câte ori treceam pe lângă ea, îmi părea că mi se potriveşte întocmai şi că mă aşteaptă.

Pentru a fi exact nu trebuie să uit că sunt nu numai funcţionar ci şi fabricant. Cumnatul meu are o fabrică de azbest, iar eu (ce-i drept numai cu capitalul avansat de tatăl meu) sunt coacţionar şi înregistrat ca atare. Fabrica asta mi-a adus până acum destule griji şi necazuri, despre care încă nu vreau să vă povestesc acum, oricum ar fi însă, o neglijez de mai multă vreme (vreau să spun că îi sustrag colaborarea mea, de altfel inutilă), o neglijez pe cât se poate şi lucrurile merg aşa şi aşa.

Iată însă că iarăşi am povestit prea puţin şi nici n-am pus vreo întrebare şi trebuie să închei. Nu se va pierde însă nici un răspuns şi cu atât mai puţin nici o întrebare. E adevărat că există o vrăjitorie cu ajutorul căreia doi oameni izbutesc să afle unul despre celălalt cel puţin cea mai mare parte din trecutul lor, fără a se vedea, fără a vorbi împreună, ci pur şi simplu dintr-odată, da. Un trăsnet, fără a trebui să aştearnă totul pe hârtie; asta ţine însă aproape de înalta magie (fără să pară astfel) iar de aceasta nu te poţi apropia niciodată fără să fii răsplătit, însă, cu şi mai mare certitudine, fără să nu fii pedepsit. Din această cauză nici nu spun lucrurilor pe nume, va trebui să ghiciţi singură. Ceva foarte scurt, ca orice formulă magică.

Rămâneţi cu bine şi lăsaţi-mă să pecetluiesc această urare printr-o lungă sărutare de mână.

Al dumneavoastră, Franz K. Către Felice Bauer 5. XI.'12 [.] Mai înainte de toate veţi privi atunci cu alţi ochi scrisul meu şi raportarea mea la scris, şi nu veţi mai dori să-mi recomandaţi „măsură şi ţel". Slăbiciunea omenească fixează suficient de mult „măsura şi ţelul". Nu ar trebui oare să-mi pun în joc toate forţele de care dispun în acel unic locşor pe care mi-e îngăduit să stau? Aş fi un nerod fără leac, dacă n-aş face asta! Este posibil ca scrisul meu să nu însemne nimic, în acest caz însă este foarte sigur şi neîndoielnic că eu însumi nu însemn absolut nimic. Dacă mă cruţ aşadar în această privinţă se cheamă că, judecând bine lucrurile, nu mă cruţ de fapt deloc, ci îmi iau viaţa. De altfel ce vârstă credeţi că am? Poate că în seara noastră a venit vorba şi despre asta, nu ştiu, poate că însă nu aţi acordat atenţie acestui fapt. [.]

Către Max Brod [Praga] 13 XI. '12

Dragă Max, (dictez toate astea din pat, din lene şi pentru ca scrisoarea pe care am fiert-o în minte în pat, să aibă. Aceeaşi provenienţă şi atunci când este aşternută pe hârtio). Vreau numai să-ţi spun că nu voi citi duminică la Baum. Deocamdată întreg romanul este nesigur. Am terminat ieri capitolul al şaselea în mod silnic, şi din această pricină el este brut şi prost scris: Două personaje care ar fi trebuit să apară aici, le-am eliminat. În tot răstimpul în care am scris, ele au alergat în urma mea, şi pentru că în roman ar fi trebuit ca ele să ridice braţele în sus şi să strângă pumnii, au ajuns să facă acelaşi lucru împotriva mea. Erau necontenit mai vii decât ceea ce scriam (.) Pentru a-mi mai ieşi din tot soiul de chinuri cu propriile-mi probleme, am recitit un pic acest al treilea capitol şi mi-am dat seama că îmi sunt necesare cu totul alte forţe decât cele pe care le am, pentru a scoate toată partea respectivă din mizeria în care se află. Şi nici chiar aceste forţe n-ar ajunge pentru a mă încumeta să citesc în faţa voastră capitolul în starea în care se află el acum. Şi nici să săr peste el nu pot, astfel în'eât nu-ţi rămâne nimic altceva de făcut decât să-mi răsplăteşti retragerea promisiunii mele cu două soiuri de bine. Mai întâi, să nu fii supărat pe mine, iar în al doilea rând, să citeşti tu însuţi.

Adio (vreau să mai ies încă la plimbare cu Ottla care scrie toate astea pentru mine; ea se întoarce seara de la prăvălie şi eu îi dictez acuâm din pat, ca un paşă, şi pe deasupra o mai condamn şi la muţenie, căci susţine din când în cltod că ar avea şi ea o remarcă de făcut). Frumos, la astfel de scrisori, este că la sfânşit ele încep să devină neadevărate în raport cu începutul. Mi-e mult mai uşor acum decât atunci când am început scrisoarea.

Al tău, Franz.

Către Felice Bauer 23. XI.'12

Iubit», Doamne, cât de mult te iubesc! Este noapte, târziu, am pus de-o parte mica mea poveste la care, ce-i drept, n-ani mai lucrat de două seri nimic, şi care începe în această linişte să se transforme într-o poveste mai mare. Să ţi-o dau s-o citeşti, cum aş putea face asta, chiar dacă ar fi gata? E scrisă destul de neciteţ şi chiar dacă asta n-ar însemna o oprelişte de vreme ce nici până acum fără îndoială că nu te-am răsfăţat printr-un scris frumos, totuşi nu vreau să-ţi trimit încă nimic să citeşti. Aş vrea să ţi-o citesc eu ţie. Da, ar fi frumos să-ţi citesc această poveste şi să trebuiască în acest timp să-ţi ţin mâna, căci povestea este un pic îngrozitoare. Ea se numeşte „Metamorfoza", ar vârî de-a binelea spaima în tine şi poate că nici n-ai vrea s-o auzi, căci zilnic sunt din păcate nevoit să te înspăimânt cu scrisorile mele. Iubito, să începem, odată cu această hârtie mai bună de scris, şi o viaţă mai bună. Tocmai m-am surprins în vreme ce scriam propoziţia dinainte privind în sus, de parcă te-ai fi aflat acolo. Măcar de n-ai fi acolo sus, cum din păcate eşti eu adevărat, ci alături de mine, aici, în adânc. Este într-adevăr un adânc, nu te lăsa amăgită, şi cu cât ne vom scrie de acum înainte mai liniştiţi unul celuilalt – fie ca Domnul să ne dăruie în sfârşit această linişte – cu atât mai limpede vei vedea acest lucru. Şi dacă totuşi ai rămâne atunci alături, de mine! Căci poate aceasta este menirea liniştii şi forţei, de a rămâne acolo unde imploră trista nelinişte şi slăbiciunea [.]

Către Kurt Wolff.

IPraga] 4. IV '13

Mult stimate domnule Wolff!

Tocmai am primit, seara, târziu, atât de amabila dumneavoastră scrisoare. Fireşte că îmi este imposibil, cu cea mai mare bunăvoinţă, să fac să vă parvină manuscrisele până duminică, cu toate că aş suporta cu mult mai uşor să trimit un lucru neterminat decât să las impresia că nu vreau să vă fiu pe plac. E adevărat că nu văd în ce fel şi în ce sens aceste manuscrise v-ar putea fi pe plac; şi cu atât mai curând ar trebui să vi le expediez. Primul capitol al romanului îl voi trimite într-adevăr de îndată, deoarece l-am copiat încă mai dinainte în cea mai mare parte; luni sau marţi va sosi la Leipzig. Nu ştiu dacă va putea fi publicat de sine stătător; e drept că citindu-l nu intuieşti în el cele 500 de pagini următoare, perfect nereuşite, oricum el nu este probabil suficient de rotunjit; este un fragment şi va rămâne ca atare, dar acest viitor îi conferă cea mai mare rotunjime cu putinţă. Cealaltă povestire, „Metamorfoza", nici nu am transcris-o încă, căci în ultima vreme toate m-au împiedicat să mă ocup cu literatura şi mi-au tăiat cheful pentru ea. Voi da însă şi această povestire la transcris şi vi-o voi trimite cât de curând. Poate că mai târziu aceste două bucăţi, împreună cu „Verdictul" din Arkadia, ar putea alcătui o carte foarte bună, care s-ar putea numi „Fiii". Mulţuminclu-vă din inimă pentru amabilitate şi cu cele mai bune urări pentru călătoria dumneavoastră, al dumneavoastră supus, Franz Kafka Către Felice Bauer [2 iunie 1913] [.] Oare întrevezi vreun sens în „Verdictul", vreau să spun un sens coerent, care să poată fi urmărit în linie dreaptă? Eu nu-l găsesc şi nici nu pot să mă explic de fel în această privinţă. Sunt însă multe lucruri ciudate aici. Uită-te numai la nume! Am scris aceste lucruri într-o vreme în care, ce-i drept, te cunoscusem şi valoarea lumii sporise prin existenţa ta, dar în acea vreme încă nu-ţi scrisesem. Şi iată, Georg are tot atâtea litere ca şi Franz, „Bendernann" se compune din Bende şi Mann, Bende având tot atâtea litere ca şi Kafka şi chiar şi cele două vocale se găsesc în aceeaşi poziţie, iar „Mann" urmează să-l întărească, probabil din milă, pe sărmanul „Bende" în luptele sale. „Frieda" are tot atâtea litere ca şi Felice şi aceeaşi iniţială, „Friede" şi „Fericire" sunt şi ele apropiate. „Brandenfeld" trimite prin „Feld" la „Bauer" şi iarăşi are aceeaşi iniţială. Şi astfel de lucruri mai există încă, fireşte că le-am descoperit abia mai târziu. Am scris dealtfel totul într-o singură noapte de la ora 11 până la 6 dimineaţa. [.]

Către Felice Bauer 10 [iulie] '13

De-aş putea fi lângă tine, Felice, şi de-aş fi în stare să-ţi explic totul în mod limpede, ba mai mult, de-aş fi eu însumi în stare să văd toate astea foarte limpede. Sunt vinovat de toate. Niciodată n-am fost atât de uniţi ca acum, acest Da de ambele părţi are o teribilă forţă. Ce mă reţine însă este de-a dreptul o poruncă a cerului, o teamă cu neputinţă de reprimat, tot ceea ce înainte îmi părea a fi lucrul cel mai important, sănătatea mea, venitul meu mic, firea mea jalnică, toate astea care-şi au şi ele o anume îndreptăţire a lor, dispar în faţa acestei spaime, nu mai înseamnă nimic în faţa celei care pare doar a se ascunde îndărătul lor. Pentru a fi cu desăvârşire deschis faţă de tine (după cum am fost din totdeauna după gradul de autocunoaştere a clipei respective) şi pentru ca tu să mă poţi în sfârşit recunoaşte drept un ieşit din minţi, este vorba de teama în faţa legăturii însăşi cu omul cel mai iubit şi tocmai cu el. Cum să-ţi explic ceea ce îmi este într-atât de limpede încât aş vrea să acopăr ceea ce mă orbeşte! Şi fireşte că apoi totul redevine neclar, atunci când citesc scrisoarea ta dragă şi încrezătoare şi totul pare a fi în cea mai perfectă ordine şi fericirea pare să ne aştepte pe amândoi.

Oaire pricepi asta, Felice, fie chiar şi numai pe de departe? Am sentimentul precis de a mă distruge prin căsnicie, prin legătură, prin disoluţia nimicniciei ce o reprezint, de a mă distruge şi nu doar pe mine singur, ci împreună cu soţia mea, cu atât mai iute şi. Mai îngrozitor, cu cât o iubesc mai mult. Spune acum singură ce-am putea să facem, căci suntem atât de apropiaţi încât nu cred că vreunul din noi ar mai putea întreprinde-ceva fără a avea confirmarea celuilalt. Gândeşte-te şi la lucrurile ce n-au fost. Spuse! Întreabă, voi răspunde la toate. Doamne, este într-adevăr timpul să lămurim această tensiune şi este neîndoielnic că n-a existat încă vreo fată care să fie astfel torturată de cel care o iubeşte aşa cum te iubesc şi cum te torturez eu.

Franz.

Către Kurt Wolff.

Fraga, 23 octombrie 1913

Mult stimate domnule Wolff!

Mai întâi de toate mulţumiri din inimă pentru cartea colorată pe care am primit-o astăzi.

— M-am adresat acum 10 zile editurii dumneavoastră cu o mică rugăminte, după cum însă îmi dau acum seama am scris pe vechea adresă şi n-am primit nici un răspuns până astăzi. Am auzit că în urmă cu două, trei săptămâni ar fi apărut într-un ziar vienez o recenzie la „Fochistul" (nu mă refer la cea din Neue Freie Presse), cred că este vorba de Wiener Allgemeine Zeitung, şi rugasem aşadar preaonorata dumneavoastră editură să-mi indice numele, numărul şi data de apariţie a acestui, ziar, în caz că acestea i-ar fi fost. Cunoscute. Zilele acestea s-ar părea că ar mai fi apărut şi o recenzie în Berliner Borsenkurier. V-aş fi foarte recunoscător dacă rni-aţt indica şi acest număr.

— Vreau să vă mai rog, în sfârşit, să-mi mai trimiteţi şi un exemplar nelegat din „Contemplare şi concept".

Din inimă, al dumneavoastră supus, Dr. Franz Kafka.

Către Julie şi lâermann Kafka iMark-ly.st, iulie 1914]

Nu mă simt achitat de obligaţia morală în ceea ce priveşte Berlinul, în măsura în care cred că toată, povestea asta mă va împiedica, spre binele meu şi al vostru (care desigur, nu fac decât una), să continui să trăiesc la fel cum am făcut-o şi până acum. Vedeţi, nu v-am pricinuit poate, încă, nici o supărare reală, doar dacă ruptura aceasta nu ar fi una, nu pot să-mi dau seama de la distanţă. Dar nici nu v-am făcut încă vreo bucurie care să dureze cât de cât, şi motivul este, credeţi-mă, că nu sunt în stare să-mi fac nici mie însumi vreo bucurie care să reziste. De ce se întâmplă astfel, tocmai tu, tată, vei înţelege mai lesne, cu toate că n-ai cum să realizezi adevăratele mele ţeluri. Povesteşti adesea despre greutăţile pe care le-al întâmpinat la început. Nu crezi că tocmai asta constituie o bună educaţie ca să poţi ajunge la stima şi multumiirea de tine, în propriii tăi ochi? Nu crezi, şi dealtminteri nu mi-ai spus-o şi

La serviciu, nu voi obţine niciodată ameliorarea aceasta. Şi, în general, nici la Praga. Aici totul contribuie ca să mă menţină într-o dependenţă, pe care în străfundul fiinţei mele o doresc. Totul mi-e la îndemâmă. Mersul la serviciu mi se pare supărător şi adesea intolerabil, dar în fond uşor. Câştig, în chipul ăsta lesnicios, mai mult decât îmi trebuie. Pentru ce? Pentru cine? Voi avansa pe seara salariilor. In. Ce scop? Dacă sarcina aceasta nu mi se potriveşte şi dacă nu-mi aduce nici măcar libertatea, pentru ce nu m-aş degaja de ea? N-am nimic de pierdut şi totul de câştigat dacă o abandonez şi părăsesc Praga. Nu risc nimic, căci viaţa mea la Praga nu mă duce la nimic bun. IVIă comparaţi adesea, în glumă, cu unchiul R. Dar drumul meu nu se va deosebi aşa de mult de al lui dacă rămân la Praga. Voi avea probabil mai mulţi bani decât el, gusturi mai variate şi mai puţină credinţă, voi fi în consecinţă mai neliniştit, de-abia dacă s-ar observa vreo diferenţă. Departe de Praga am totul de câştigat, asta înseamnă că pot să devin un om independent, mulţumit, care-şi exercită toate facultăţile şi care primeşte drept salariu pentru o muncă tangibilă sentimentul de a fi cu adevărat viu şi a nu-şi mai dori nimic altceva. Un astfel de om va avea o cu totul altă atitudine în ce vă priveşte, şi n-ar fi un avantaj de. Neluat în seamă. Veţi avea un fiu ale cărui acţiuni luate în ele însele nu vor întâlni poate deplina voastră adeziune, dar care, în ansamblu, vă va satisface, căci veţi spune de bună seamă: „Face şi el ce poate". N-aveţi azi sentimentul acesta, cred.

Iată cum îmi imaginez punerea în execuţie a planului meu: am 5.000 de coroane. Îmi sunt suficiente să-mi asigure existenţa nu contează unde în Germania, la Berlin sau la Mtinchen, doi ani, fără să câştig bani dacă nu trebuie. Aceşti doi ani îmi vor permite să mă consacru lucrărilor mele literare şi să-mi pun mintea la bătaie să obţin, cu precizia aceasta, cu plenitudinea şi cu coerenţa aceasta, tot ceea ce nu puteam obţine la Praga, prins între inerţia mea intimă şi incomodităţile exterioare. Lucrările acestea îmi vor permite peste doi ani să trăiesc prin propriile mele mijloace, oricât de modeste ar fi ele. Cu toate că viaţa aceasta va fi modestă, ea nu se va putea compara cu existenţa pe care o duc acum la Praga şi care mă aşteaptă aici şi în viitor. Veţi obiecta că mă înşel asupra capacităţilor mele şi a posibilităţii de a fi exploatate. Desigur, asta n-ar fi exclus. Dar ceea ce s-ar putea răspunde, este că am treizeci şi unu de ani şi că la o atare vârstă nu mai intră în socoteală erori de genul ăsta, altminteri orice calcul ar deveni imposibil, şi că, în plus, am şi scris unele lucruri, destul de puţin, e adevărat, care mi-au adus o oarecare consideraţie; dar un lucru, mai ales, spulberă obiecţia aceasta: nu sunt câtuşi de puţin leneş şi ştiu să mă mulţumesc cu puţin astfel că, dacă aşteptările mă vor înşela voi găsi un alt mijloc de trai şi nu voi recurge în nici un caz la voi căci o atare existenţă ar fi, desigur, prin urmările ei atât asupra voastră cât şi asupra mea, încă şi mai rea decât viaţa mea actuală la Praga, ba ar fi chiar de-a dreptul de nesuportat.

Situaţia îmi pare deci suficient de clară şi sunt curios să ştiu ce gândiţi în privinţa asta. Căci, cu toate că sunt convins că înseamnă singura ieşire rezonabilă şi că aş rata un moment decisiv dacă nu aş pune în executare acest plan, acoord, bine-nţeles, multă importanţă celor ce îmi veţi spune voi.

Cu urările mele cele mai sincere, al vostru, Franz.

Către Editura Kurt Wolff.

Praga, 25 octombrie 1915

Mult stimate domn!

Ultima oară mi-aţi scris că Ottomar Starke va desena foaia de titlu la „Metamorfoza". Trebuie să vă spun că am o mică spaimă, ce-i drept ea nu-şi are probabil rostul după câte-l cunosc pe artist din „Napoleon". Mi-a trecut prin minte că de vreme ce Starke va face aici ilustraţia, s-ar putea să vrea să deseneze insecta însăşi. Asta în nici un caz, vă rog, nu! Nu vreau să-i îngrădesc aria lui de libertate, şi dacă vă rog asta este doar pentru că în mod firesc posed o mai bună cunoaştere a povestirii. Insecta ca atare nu trebuie desenată. Ba nu poate fi arătată nici măcar din depărtare. Dacă o astfel de intenţie nu există iar rugămintea mea devine prin asta ridicolă – cu atât mai bine. V-aş fi foarte recunoscător pentru mijlocirea şi întărirea acestei rugăminţi. Dacă mi-aş putea permite să fac eu însumi propuneri pentru o ilustraţie aş alege scene precum: părinţii şi procurlstul în faţa uşii închise sau încă şi mai bine, părinţii şi sora în camera luminată, în timp ce uşa spre camera alăturată, cufundată în întuneric, este deschisă.