Franz Kafka

Atât de părăsit de mine însumi, de toţi. Zgomot în camera de alături.

12 martie. În tramvaiul alunecând grăbit pe şine, şedea, într-un colţ, cu obrazul lipit de geam, cu braţul stâng alungit pe spetează, un tânăr – şi pardesiul i se învolbura în jurul trupului; examina, cu priviri atente bancheta lungă, pustie. Tocmai se logodise astăzi, şi acum nu se mai gândea la nimic altceva. Se simţea bine, instalat astfel în situaţia de logodnic, şi plin de sentimentul acesta, arunca din când în când priviri fugare spre tavanul vagonului. Când s-a apropiat conductorul să-i dea biletul, după câteva zornăituri a găsit cu uşurinţă moneda cuvenită, a împins-o cu o mişcare precipitată în mâna conductorului, apucând biletul cu două degete desfăcute, ca o foarfecă. Nu există nici o legătură reală între el şi tramvaiul acesta, şi n-ar fi fost deloc de mirare dacă, fără să mai treacă pe platformă sau pe scara vagonului, ar fi apărut deodată pe stradă, continuându-şi drumul pe jos, cu aceleaşi priviri.

Numai pardesiul care se învolburează în jurul trupului rămâne – tot restul e născocit.

16 martie. Sâmbătă. Iarăşi o încurajare. Iarăşi mă prind singur, ca pe mingile acelea care cad, şi pe care le prinzi în cădere. Mâine, aistăzi, am să mă apuc de o treabă mai însemnată, şi care să meargă înainte de la sine, fără efort, potrivit cu puterile mele. N-am să mă mai las abătut de la ea, atât timp cât am să fiu în stare. Mai degrabă rămân fără somn decât să trăiesc mai departe în felul acesta.

Despre dansatoare trebuie să vorbeşti cu semne de exclamare. Pentru că numai aşa le imiţi mişcările, rămâi în ritm şi gândul nu-ţi mai tulbură plăcerea, şi apoi, acţiunea rămâne la s'fârşitul frazei şi îşi exercită şi mai din plin efectul.

Astăzi mi-am petrecut după-amiaza pe canapea, stăpânit de o oboseală dureroasă.

22 martie. (în ultimile zile am consemnat greşit datele). Conferinţa lui Baum la Lesehalle. G. F., nouăsprezece ani, se căsătoreşte săptămâna viitoare. Faţă întunecată, fără cusur, suptă. Nările boltite. De mult poartă pălării şi rochii gen vânător. Şi apoi, răsfrângerea asta verde-întunecoasă pe faţă. Buclele care-i alunecă în jurul obrajilor păreau că se unesc cu altele, mai proaspete, acoperindu-i pomeţii, şi cu strălucirea unui puf uşor întins peste faţa aplecată în întuneric. Coatele abia sprijinite pe rezemătorile scaunului. Pe urmă, în piaţa Wenceslas, o plecăciune dintr-un singur gest, dus până la capăt fără multă energie. Trupul slab şi sărăcăcios îmbrăcat aplecându-se şi îndreptându-se apoi. Am privit-o mult mai rar decât aş fi vrut.

În camera de alături, mama discută cu perechea L. Vorbesc despre gândaci şi despre bătături. (Dl. L. are câte şase bătături la fiecare deget de la picioare.) Se vede cu uşurinţă că în asemenea convorbiri nu se poate ajunge la nici un progres real. Doar schimburi de vorbe care vor fi uitate îndată de amândouă părţile şi intră încă de pe acum de la sine în uitare, fără nici un sentiment al răspunderii. Dar, tocmai pentru că asemenea conversaţii nu sunt de gândit fără simţământul absenţei, al inutilităţii, ele dau la iveală spaţii goale, şi dacă vrei să te opreşti asupra lor, vezi că nu pot fi umplute, decât cu gânduri nostalgice sau, şi mai bine, cu vise.

27 martie. Luni am văzut pe stradă cum un băiat dintr-un grup a aruncat cu o minge mare într-o servitoare ce trecea pe acolo incapabilă să se apere; şi tocmai când mingea zbura spre dosul fetei, l-am apucat de gât, l-am strâns cu mare furie, l-am aruncat într-o parte, înjurându-l. Mi-am văzut apoi mai departe de drum, fără să-i arunc fetei vreo privire. Uiţi cu totul de existenţa ta pământească în clipele când eşti cuprins de o astfel de furie. Ba chiar îţi vine să crezi că, dacă ţi s-ar da prilejul, ai fi la fel de covârşit de sentimente, mai frumoase însă.

8 aprilie. Sâmbăta mare. Să te cunoşti pe de-a întregul pe tine însuţi. Să-ţi poţi cuprinde toate puterile, aşa cum strângi o minge în palmă. Să accepţi decăderea totală ca pe un lucru deja cunoscut şi, astfel, să rămâi mai departe elastic.

6 mai, ora unsprezece. Pentru prima dată de la o vreme, totală nereuşită în scris. Sentimentul unui om pus la grea încercare.

Am visat de curând.

Prin Berlin, cu tata, în tramvai. Atmosfera de oraş mare, indicată de nenumărate bariere, plasate la intervale regulate, în poziţie verticală, fiecare în două culori, tăiată bont la capete. Altminteri, scena aproape pustie, însă o mulţime de stâlpi din aceştia. Am ajuns în faţa unei porţi, am coborât fără să ne dăm seama, am trecut de poartă. Dincolo, un perete foarte abrupt, pe care tata s-a căţărat, dansând aproape, şi picioarele îi zburau, parcă, sub el, atât de uşor îi venea s-o facă. Era, fireşte, şi lipsă de consideraţie aici, căci pe mine faptul acesta nu mă ajuta deloc, eu nu reuşeam să mă salt decât cu cea mai mare greutate, în patru labe, şi mereu alunecând, ca şi cum sub mine zidul ar fi devenit tot mai abrupt. Cu atât mai neplăcut cu cât (zidul) era acoperit cu excremente omeneşti, şi astea rămâneau agăţate de mine, mai ales pe piept.

Le priveam cu faţa plecată şi tot dădeam cu mâna peste ele. Când în sfârşit am ajuns şi eu sus, imediat tata, care tocmai ieşea d'intr-o anume clădire, s~a aruncat de gâtul meu, m-a sărutat şi m-a strâns în braţe. Purta o jachetă bine cunoscută mie din amintire, de modă veche, scurtă, căptuşită întocmai, ca o sofa. „Doctorul ăsta, von Leyden! E cu adevărat un om excelent." striga mereu. Dar nu fusese la el ca la doctor, ci aşa, ca la un om pe care merită să-l cunoşti. Mi-era puţin teamă că ar fi trebuit să intru şi eu la el, însă nu mi s-a cerut asta. În stânga, puţin în spatele meu, am văzut, într-o încăpere literalmente închisă între pereţi de sticlă, un bărbat aşezat pe scaun, întorcându-mi spatele. S-a vădit apoi că omul acesta era secretarul profesorului, că de fapt tata vorbise doar cu el şi nu cu profesorul, dar că, într-un fel sau altul, în acest secretar văzuse întruchipate, ca să spunem aşa, calităţile profesorului, aşa că, în toate privinţele, se găsea la fel de îndreptăţit să-l judece pe profesor ca şi când ar fi stat de vorbă cu el personal.

Acum seara, din plictiseală, m-am spălat de trei ori pe mâini, una după alta, în baie.

O parte din strada Sfântul Nicdlae şi podul întreg s-au întors, cu emoţie, după un câine care fuge, lătrând tare, în urma unei ambulanţe. Şi deodată câinele renunţă, se întoarce, se arată a fi un câine obişnuit, străin, care n-a urmărit nimic deosebit fugind după ambulanţă.

Fără greutate, fără oase, fără trup, am umblat două ceasuri pe străzi, m-am gândit la stările prin care am trecut astăzi după-'amiază scriind.

Invenţia diavolului. Când suntem posedaţi de diavol, nu mai poate fi vorba de unul singur, căci atunci am trăi, cel puţin aici pe pământ, liniştiţi, cu Dumnezeu, într-o unitate fără contradicţii, fără cumpăniri, totdeauna siguri de fiinţa din spatele nostru. Chipul lui nu ne-ar mai înspăimânta, căci noi înşine, fiinţe diabolice, am fi destul de înţelepţi şi sensibili la asemenea înfăţişări, aşa încât am prefera să ne sacrificăm o mână, cu care să-i acoperim faţa. Dacă am fi stăpâniţi doar de un singur diavol, care să ne imobilizeze întreaga fiinţă cu privirea lui liniştită, netulburată şi având şi puterea de a dispune de noi în fiecare moment, atunci ar avea şi destulă putere să ne ţină o viaţă întreagă atât de sus deasupra duhului dumnezeiesc, şi să ne şi legene încolo şi încoace, ca să nu mai ajungem să mai vedem vreo lumină dintr-acolo şi să nu ne mai lăsăm tulburaţi de el. Doar o multitudine de diavoli pot crea nefericirea noastră pământeană. De ce nu se nimicesc unii pe alţii, până la unul, de ce nu se supun unui singur diavol mare? Amândouă alternativele s-ar potrivi cu principiul diabolic de a ne înşela cât mai desăvârşit cu putinţă. La ce bun dacă nu există o astfel de unitate, toată grija meticuloasă pe care diavolii, toţi împreună, o manifestă faţă de noi? E doar de la sine înţeles că diavolul trebuie să fie mai interesat decât Dumnezeu în căderea unui singur fir de păr al unui om, căci pentru diavol acel fir de păr este pierdut, pe când pentru Dumnezeu, nu. Numai că nu reuşim să ajungem – câtă vreme aceşti diavoli sunt în noi – să ne simţim vreodată bine.

15 august. Zi inutilă. Am dormit, am stat întins. Sărbătoarea de Sfânta Măria pe Altetădter Ring. Omul cu glasul venindu-i parcă dintr-o groapă în pământ. M-am gândit mult la —, ce stânjeneală înainte de a-i transcrie numele – la F. B. * Ieri la Polnische Wirtschaft.

— Acolo O., a recitat poezii de Goethe. Le alege cu real discernământ. Mângâiere în lacrimi, Către Lotte, Către Werther, Către lună.

Am citit iar din jurnalele vechi, în loc să ţin cât mai departe de mine asemenea lucruri. Trăiesc cât se poate

* Felice Bauer, „berlineza", cu care Kafka s-a logodit de două ori, în 1914 şi 1917.

de iraţional. De toate acestea e însă vinovată publicarea acelor treizeci şi una de pagini. Fireşte, încă şi mai vinovată – slăbiciunea mea care permite unor astfel de lucruri să mă influenţeze. În loc să mă scutur, stau şi mă gândesc cum aş putea exprima toate astea cât mai agresiv cu putinţă. Însă liniştea care mă stăpâneşte îmi tulbură capacitatea de invenţie. Sunt şi curios să aflu cum voi ieşi din starea asta. Împins nu mă las, dar nici nu sunt convins că ştiu care e drumul cel drept, şi atunci ce are să se mai întâmple? M-am înpotmolit, definitiv, ca o masă diformă, uriaşă, pe drumul acesta îngust?

— Atunci, cel puţin, mi-aş mai putea suci puţin capul.

— Asta şi fac.

Domnişoara F. B. Când, la 13 august, am ajuns la Brod, ea şedea în faţa mesei şi, la început, mi s-a părut un fel de servitoare. Nici nu eram curios să aflu cine era; mi se părea, atunci în primele momente, cu totul obişnuită. Faţă osoasă, goală, purtându-şi goliciunea cu sinceritate. Gâtul liber. Bluza îmbrăcată la întâmplare parcă. Părea foarte casnică, îmbrăcată astfel, deşi, cum s-a vădit mai târziu, nu era deloc aşa. (Mi-o înstrăinez puţin apropiindu-mă astfel de trupul ei. În orice caz, în starea mea de acum, departe de tot ce e bun şi tot nu cred în. Asta. Dacă noutăţile literare de astăzi de la Max nu mă distrag prea mult, am să mai încerc să scriu la povestirea, cu Blenkelt. Nu trebuie să fie lungă – dar să mi se potrivească.) Nasul aproape spart, părul blond, cam ţeapăn, lipsit de farmec, bărbie puternică. De abia când m-am aşezat am privit-o mai atent, dar îmi şi formasem o părere de nezdruncinat. Cum se mai. (textul se întrerupe) 21 august. Am citit fără întrerupere Lent, şi prin el —• căci aşa stau lucrurile acum cu mine – mi-am mai venit în fire.

Imaginea de neîmplinire pe care o închipuie o stradă, când fiecare îşi ridică piciorul de pe locul unde se găseşte, ca să treacă mai departe.

30 august. N-am făcut nimic toată vremea asta. Vizita unchiului din Spania. Sâmbăta trecută, Werfel a recitat la Arco Cântece de viaţă şi Sacrificiu. Un monstru! Insă l-am privit drept în ochi şi i-am susţinut privirile toată seara.

Greu are să fie să mă mai scuture cineva; şi totuşi ce neliniştit sunt! Astăzi după-amiază stăteam lungit pe pat, cineva a răsucit grăbit o cheie în broască, şi o clipă am avut broaşte de uşă pe tot trupul, ca pe un costum de domino, şi, la intervale scurte, se deschidea, se închidea o asemenea broască.

Observ că i-am scris doctorului Schiller cu atâta plăcere şi atât de bine numai pentru că domnişoara B. s-a oprit la Breslau – chiar dacă asta s-a întâmplat acum două săptămâni – însă o adiere dintr-acolo mai persistă, şi pentru că, încă demult, m-am tot gândit să-i trimit flori prin doctorul Schiller.

23 septembrie. Povestirea asta, Verdictul, am scris-o în noaptea de 22 sp^e 23, de la orele zece seara până la şase dimineaţa, dintr-un suflu. Îmi înţepeniseră picioarele de atâta nemişcare, abia mi le-am mai putut scoate de sub masa de scris. Încordarea şi bucuria teribilă pe măsură ce povestirea se desfăşura în faţa ochilor mei, ca şi cum aş fi înaintat tot mai departe prin apă. De mai multe ori, în noaptea asta, mi-am purtat greutatea propriului trup ca pe o povară în spinare. Cum se pot exprima toate, cum pentru toate, pentru cele mai străine impresii s-a pregătit un foc unde ele se mistuie şi din care reînvie. Cum creştea albastrul dincolo de ferestre. Trecea o maşină. Doi bărbaţi mergeau pe pod. Pe Ia două m-am uitat ultima oară la ceas. Când a intrat servitoarea, întâi în anticameră, eu tocmai scriam ultima frază. Stingerea lămpii, lumina zilei. Înţepăturile în inimă. Oboseala îmi pierise încă de pe la miezul nopţii. Intrarea mea, tremurând din toate încheieturile, în camera surorilor. Lectura cu voce tare. Înainte de asta, întinzându-mă în faţa servitoarei, spunându-i: „Am scris până adineauri." Vederea patului neatins, ca şi cum abia atunci ar fi fost adus în cameră. Convingerea sporită că scriind romane mă situez în ţinuturile cele mai de jos şi mai ruşinoase ale literaturii. Numai astfel se poate scrie, numai într-un asemenea context, cu o asemenea totală deschidere a trupului şi a sufletului. Dimineaţa în pat. Ochii mereu limpezi. În timp ce scriam, multitudinea de emoţii purtate cu mine, de pildă, bucuria că o să aim ceva frumos pentru Arcadia lui Max, gândul la Freud, fireşte, într-un pasaj anume, la Amold Beer, altundeva la Wassermann, la Riesin al lui Werfel, sigur şi la lumea citadină a mea.

M-am abţinut de la scris. Zvârcolindu-mă în pat. Apăsarea sângelui în ţeastă, alunecând fără rost, mai departe. Câtă suferinţă răutăcioasă. Ieri am citit cu voce tare la Baum, în faţa familiei lui, a surorilor mele, a Martei, a doamnei dr. Bloch, cea cu doi băieţi (unul, voluntar pe timp de un an în armată). Către sfârşit, mâna mi se mişcă nestăpânită şi adevărată prin faţa obrazului. Îmi dăduseră lacrimile. Neechivocul povestirii s-a confirmat. Astă-seară, m-am smuls de la scris. Filme la Teatrul Naţional. În lojă, domnişoara O., pe care a urmărit-o o dată pe stradă un preot. A ajuns acasă udă toată de sudoarea spaimei. Danzig. Viaţa lui Korner. Caii. Calul cel alb. Mirosul de praf de puşcă. Lutzows wilde Jagd.

11 februarie. Prevăzând corecturile la Verdictul, transcriu toate asociaţiile de idei, limpezite pentru mine odată cu această povestire, acum cât le am prezente în mine. E necesar pentru că povestea s-a ivit ca printr-o naştere adevărată, năclăită de murdărie şi slină, şi doar a mea e mâna care poate ajunge până la trupul ei şi are dorinţa ele a o face.

Prietenul constituie, legătura dintre tată şi fiu, e lucrul comun cel mai important între cei doi. Singur la fereastră, Georg scormoneşte cu voluptate în această le-gătură comună, crede că l-a cuprins cu totul pe tată în sine, că totul e liniştit şi paşnic, mai simte doar o îngândurare fluidă, tristă. Mersul înainte al povestirii arată însă, cum din această legătură comună, din prieten, se înalţă tatăl, se aşază ca un antagonist în faţa lui Georg, trăgându-şi forţa din alte lucruri mai mărunte care le sunt comune, şi anume din iubire, din dependenţa faţă de mamă, din amintirea iubitoare pe care i-o poartă, şi din clientela pe care tatăl şi-o câştigase de la început pentru firma lui. Georg nu are nimic: mireasa, care în povestire trăieşte numai prin legătura cu prietenul, deci cu relaţia comună, şi care, acum că nunta nu a avut loc, nu poate pătrunde în cercul de sânge înscris în jurul tatălui şi fiului, e cu uşurinţă gonită de tată. Ce au ei în comun se strânge numai în jurul tatălui, Georg simte asta ca pe un element străin, cu totul în afara sa, şi ca pe un lucru pe care el nu l-a apărat niciodată îndeajuns, lăsându-l în voia revoluţiilor şi pentru că nu mai are nimic decât privirea îndreptată spre tată, verdictul ce îl izolează de acesta, are un efect atât de puternic asupra lui.

Georg are tot atâtea litere cât şi. Franz. În numele Bendemann, „mann" * reprezintă pentru „Bende" numai una dintre confirmările propuse pentru posibilităţile încă necunoscute ale povestirii. Bende are la rândul lui tot atâtea litere cât şi Kafka, şi vocala e se repetă în aceleaşi locuri ca şi vocala a în. Kafka.

Frieda are tot atâtea litere cât şi F., şi aceeaşi iniţială; Brandefeld are aceeaşi iniţială ca şi B., şi prin cuvântul „Feld" * are o anumită legătură şi în ce priveşte înţelesul. Poate chiar gândul la Berlin a avut oarecare influenţă, iar amintirile despre ţinutul Brandenburg şi-au exercitat şi ele efectul.

12 februarie. În descrierea prietenului, din străinătate m-arn gândit mult la Steuer. Câncl l-am întâlnit, din întâmplare, la vreo trei luni după ce scrisesem povestirea, mi-a spus că se logodise cu vreo trei luni înainte. După ce am citit, ieri, povestirea Ia Weltsch acasă, bătrânul Weltsch a ieşit din cameră şi când s-a întors, la scurtă vreme, a lăudat în mod special descrierile con-

* Om, bărbat (germ.). * Câmpie (germ.).

Crete din nuvelă. Spunea, întinzându-mi mâna, „îl văd pe acest tată în faţa mea, " şi în vremea asta privea fix la scaunul gol pe care şezuse în timpul lecturii.

Soră-mea a spus, „E locuinţa noastră". Eu m-am mirat de cât de greşit a înţeles ea localizarea, şi i-am răspuns: „Dar atunci ar însemna că tata locuia în closet." 28 februarie'. Emst Liman sosi la Constantinopole, într-o călătorie de afaceri, în dimineaţa unei zile ploioase de toamnă, şi se îndreptă, de la început, aşa cum avea obiceiul – făcea această călătorie a zecea oară – fără să s? Mai ocupe de altceva, pe străzile, deailtminteri pustii, spre hotelul la care obişnuia să tragă şi care i se păruse dintotdeauna mulţumitor. Era o vreme cam friguroasă, ploaia măruntă pătrundea în trăsură şi, iritat de vremea proastă care-l urmărise constant în această călătorie, tot anul, ridică fereastra trăsurii şi se rezemă de banchetă, într-un colţ, încercând să aţipească, dacă s-ar fi putut, în acest sfert de oră, până avea să ajungă la hotel. Cum însă drumul îl ducea direct prin bazar, nu-şi găsi liniştea, şl strigătele negustorilor ambulanţi, huruitul trăsurilor cu mărfuri precum şi alte zgomote care, fără să le fi cercetat mai îndeaproape i se păreau fără rost, de pildă, bătăile din palme ale mulţimii de oameni, îi tulburară somnul, de obicei adânc.

La capătul călătoriei îl aştepta insă o surpriză neplăcută, în cursul marelui incendiu din Stambul, despre care Liman citise chiar în timpul călătoriei, hotelul Kingston, unde obişnuia el să tragă, arsese aproape în întregime; iar vizitiul, deşi, fireşte, ştia asta, se mulţumise, cu o indiferenţă totală faţă de pasagerul său, să-i asculte comanda şi-l adusese până acolo păstrând tăcerea în ce priveşte focul care distrusese hotelul. Acum coborâse liniştit de pe capră, şi i-ar fi descărcat chiar cufărul lui Liman, dacă acesta nu l-ar fi apucat de umăr să-l scuture, la care vizitiul lăsase cufărul, dar toată vremea se mişcă încet şi adormit, de parcă nu Liman l-ar fi făcut să renunţe, ci el însuşi s-ar fi răzgândit în ultimul moment. Parterul hotelului se mai ţinea încă, în parte, pe picioare şi fusese făcut oarecum locuibil cu scânduri bătute pe sus, prin toate părţile. O inscripţie în turceşte şi una în franţuzeşte arătau că în scurtă vreme hotelul avea să fie reconstruit, mai frumos şi mai modern decât înainte. Singurul semn în acest sens era deocamdată activitatea depusă de trei muncitori cu ziua care, înarmaţi cu lopeţi şi sape, îngrămădeau molozul mai la o parte şi-l încărcau într-o mică roabă.

După cum se vădi atunci, o parte din personalul hotelului, rămasă fără lucru, mai locuiau în ruinele acestea. Un domn în redingotă neagră, cu o cravată de un roşu aprins, ieşi în fugă, îndată ce se oprise trăsura lui Liman, şi-i povesti acestuia, despre incendiu, în timp ce-şi răsucea vârful bărbiţei subţiri şi prelungi pe după degete şi se tot întrerupea ca să-i arate lui Liman unde izbucnise incendiul, cum se întinsese şi cum, până la urmă, se năruise totul. Liman, care în timpul povestirii abia îşi ridicase privirile din pământ şi nu lăsase din mână clanţa portierei, se pregătea să-i strige vizitiului numele unui alt hotel, când omul în redingotă, ridicându-şi mâinile spre cer, îl rugă să nu se ducă la alt hotel, să-i rămână credincios acestuia unde fusese totdeauna mulţumit. Deşi era convins că astea erau doar vorbe în vânt şi că nimeni nu şi-ar fi putut aminti de el, întrucât Liman însuşi abia dacă i-ar fi recunoscut pe vreunul din bărbaţii sau femeile din personalul hotelului pe care-i vedea acum în uşă sau la ferestre, întrebă totuşi, ca un om care ţine la tabieturile sale, cum ar fi putut rămâne credincios în clipa de faţă hotelului distrus de incendiu. Atunci află – şi surise fără să vrea auzind asta – că, pentru oaspeţii mai vechi, numai pentru ei, erau pregătite camere splendide în locuinţe particulare, şi Liman n-ar fi avut decât să ceară, şi ar fi fost de îndată condus acolo; foarte aproape, nici o pierdere de timp, iar preţul – din dorinţa de a-i servi pe vechii clienţi • – fiind vorba, doar, de un expedient, ar fi fost deosebit de modest, chiar dacă mâncarea (bucătărie vieneză) era, şi mai bună, iar serviciul încă şi mai îngrijit decât în fostul hotel Kingston, care în unele privinţe lăsase de dorit.

„Mulţumesc", spuse Liman, urcându-se în trăsură. „Rămân în Constantinopole numai cinci zile, şi pentru atâta vreme n-am să mă instalez într-o locuinţă particulară; nu, mă duc la un hotel. La anul însă, când mă reîntorc aici şi când hotelul dumneavoastră va fi reconstruit, am să trag în mod sigur numai la dumneavoastră. Permiteţi-mi." Şi Liman vru să tragă portiera a cărei clanţă o apucase acum reprezentantul hotelului.

„Domnule", spuse acesta rugător, şi-şi ridică privirile spre Liman.

„Daţi-mi drumul!" strigă Liman, scuturând de uşă şi-i dădu vizitiului ordinul. „La Hotel Royal!" însă, fie că vizitiul nu-l înţelesese, fie că aştepta să se închidă portiera, rămase pe capră ca o statuie. Reprezentantul însă nu dădea deloc drumul portierei, ba chiar făcu agitat semn unui coleg să se mişte, să~i vină în ajutor. Se părea că aştepta ajutor şi de la o anume cameristă, căci striga mereu: „Fini! Hai Fini! Unde-i Fini?" Cei care se strânseseră la ferestre şi la uşi se întorceau acum spre interiorul casei, strigând unul la altul; prin ferestre se vedeau alergând încolo şi încoace, cu toţii o căutau pe Fini.

Liman ar fi putut foarte bine să-l dea la o parte cu un brânci pe omul acesta care-l împiedica să plece şi căruia, era limpede, numai femeia îi dădea curaj să se poarte astfel – de lucrul acesta îşi dădea seama şi celălalt, şi tocmai de aceea nu îndrăznea să-l privească în faţă pe Liman – însă în călătoriile sale de până acum, Liman avusese prea multe experienţe neplăcute ca să nu ştie cât de important e, mai ales în străinătate, să eviţi să atragi atenţia, oricâtă dreptate ai avea; coborî deci liniştit din trăsură, şi fără să-l bage în seamă pentru moment pe omul care se încleştase convulsiv de portieră, se îndreptă spre vizitiu, îi repetă instrucţiunile, îi mai dădu în mod lămurit poruncă să se îndepărteze cât mai repede, merse apoi la omul de la portiera trăsurii, îl apucă de mână, în aparenţă cu un gest firesc, însă în taină îl strânse atât de tare de încheietură încât celălalt cu încă un ultim strigăt, „Fini!", care era în acelaşi timp ordin cât şi expresia unei suferinţe, aproape că sări la o parte şi-şi desprinse degetele de pe portieră.

„Vine acuma! Vine acuma!" strigau de la toate ferestrele, şi o fată, râzând, potrivindu-şi încă pieptănătura abia aranjată, alergă dinspre casă, cu capul pe jumătate plecat, îndreptându-se spre trăsură. „Repede! În trăsură! A început să plouă cu găleata", striga în vreme ce-l prinsese pe Liman de umeri şi-şi apropiase foarte mult faţa de a lui. „Eu sunt Fini", spuse apoi încet, şi-şi lăsă mâinile să-i alunece ca o mângâiere pe umerii lui.

„Aici n-au chiar gânduri rele cu mine", îşi spuse Liman şi o privi surâzând pe fată, „păcat că nu mai sunt tânăr şi că nu mă las atras în aventuri nesigure". „Trebuie să fie o greşeală, domnişoară", spuse întorcându-se spre trăsură, „eu nici nu v-am chemat şi nici n-am intenţia să plec împreună cu dumneavoastră". Şi din trăsură mai adăugă, „Nu vă mai daţi osteneala." însă Fini îşi şi ridicase un picior pe scara trăsurii şi spuse, cu braţele încrucişate pe piept: „De ce nu vreţi să mă lăsaţi să vă recomand eu un loc unde să trageţi?" Obosit de toate plictiselile pe care le suportase până aici, Liman îi spuse, aplecându-se spre ea: „Vă rog să nu mă mai reţineţi cu întrebări inutile! Plec la un hotel, şi cu asta basta! Daţi-vă jos piciorul de pe scară, altminteri s-ar putea să păţiţi ceva. Dă-i drumul vizitiu!" – „Stai!" strigă fata însă, şi acum voia cu tot dinadinsul să se urce în trăsură. Liman se ridică clătinând din cap şi acoperi cu statura lui masivă întreaga portieră. Fata încerca să-l împingă la o parte folosindu-se de cap şi de genunchi, trăsura începu să se legene pe arcurile ei precare, Liman n-avea de ce să se mai ţină. „De ce nu vreţi să mă luaţi şi pe mine? De ce nu vreţi să mă luaţi şi pe mine?" repeta mereu fata.