Franz Kafka

De ce renunţi la orice speranţă de a o dobândi pe F.?

Am încercat până acum orice modalitate de a mă umili pe mine însumi. O dată am şi spus, la grădina zoologică: „Spune da; chiar dacă crezi că simţământul tău pentru mine nu e îndestulător pentru o căsătorie, al meu pentru tine e de ajuns de cuprinzător să suplinească şi ceea ce-ţi lipseşte ţie, şi mai ales e destul de puternic să ia totul asupra sa." F. părea destul de neliniştită de toate ciudăţeniile astea ale mele, faţă de care reuşisem să-i insuflu, în lunga noastră corespondenţă, o oarecare spaimă. I-am spus, „Te iubesc de ajuns de mult ca să pot renunţa, de dragul tău, la tot ceea ce te-ar putea tulbura pe tine. Am să devin, un alt om." Am avut adesea, aşa cum pot să recunosc acum, când trebuie totul lămurit, chiar pe vremea legăturilor noastre cele mai pline de afecţiune, bănuieli şi temeri, întărite de orice fel de nimicuri, că F. nu mă iubea foarte mult, nu cu toată puterea de iubire de care este în stare. Acum, de lucrul acesta a devenit şi ea conştien/ta, fireşte, nu fără ajutorul meu. Mi-e frică chiar că F. a căpătat după ultimele două vizite o anumită silă faţă de mine, deşi în aparenţă ne purtăm cu mai multă prietenie unul cu altul, ne tutuim, mergem la braţ. Ca ultimă amintire despre ea, păstrez grimasa cu totul ostilă pe: care a. şeh'iţat-o când în hol, acasă la ea, nu m-am mulţumit să-i sărut mănuşa, ci î-^am răsfrânt-o şi i-am sărutat mâna. Şi acum, pe lângă toate astea, deşi mi-a promis că va continua cu punctualitate schimbul nostru de scrisori, nu mi-a mai răspuns la două scrisori, mi-a promis doar prin telegramă că-mi va răspunde, însă nu şi-a ţinut promisiunea; şi nici măcar nu i-a răspuns o singură dată mamei. Lipsa de perspective este deci neîndoielnică şi în această privinţă.

Insă e adevărat că aşa ceva n-ar trebui să spună nimeni niciodată. Nu părea, văzută din punctul de vedere al lui F., şi comportarea ta dinainte lipsită de orice perspective?

A fost cu totul altceva. Eu mi-am mărturisit întotdeauna, chiar şi la ceea ce părea să fie ultima noastră despărţire astă-vară, iubirea pentru ea; eu n-am tăcut niciodată cu atâta cruzime; eu aveam motive pentru purtarea mea, care, dacă nu puteau fi acceptate, puteau fi totuşi discutate. F. are ca motiv doar iubirea ei cu totul neîndestulătoare. Cu toate acestea e adevărat că eu aş putea aştepta. Însă nu pot aştepta cu o îndoită lipsă de orice speranţă; o dată, s-o văd pe F. cum îmi scapă tot mai departe de mine, şi pe lângă asta, să cad eu însumi într-o mereu mai mare neputinţă de a mă salva singur în vreun fel. Acesta ar fi riscul cel mai îngrozitor pe care mi l-aş putea asuma, în ciuda, sau poate tocmai pentru că ar răspunde cel mai bine tuturor puterilor covârşitoare din mine. „Nu se poate şti niciodată ce se va întâmpla" – însă acesta nu-i un argument faţa de neputinţa de a mai suporta starea de spirit actuală.

Şi atunci, ce ai să faci?

Să plec din Praga. Să preîntâmpin această ştirbire omeneasca, cea mai gravă pe care am întâlnit-o vreodată cu cel mai puternic mijloc de reacţie pe care-l pot alege.

Să-ţi părăseşti slujba?

Slujba este, după toate cele de mai sus, o parte din aceasta situaţie insuportabilă. Securitatea, ceea ce-mi este calculat pe toată durata vieţii, salariul bun, faptul că nu mi se solicită puterile până la încordarea totală – toate acestea sunt numai lucruri cu care, ca celibatar, n-am nimic de făcut şi care acum se transformă în chinuri.

Şi atunci, ce ai de gând să faci?

Aş putea răspunde dintr-o dată la toate întrebările de felul acesta, spunând: N-am nimic de riscat, fiecare zi, fiecare reuşită, oricât de măruntă, este un dar, tot ce fac are să fie bine. Dar aş putea răspunde şi mai exact: Ca jurist austriac, ceea ce, serios vorbind, nici nu sunt, n-am nici un fel de perspective utile; cel mai bun lucru pe care l-aş putea realiza în sensul acesta îl am deja, numai că nu-l pot folosi. Dealtminteri chiar în cazul, în sine cu totul imposibil, că a. ş vrea să câştig -ceva din pregătirea mea juridică, nu mă pot gândi decât la două oraşe: Praga, de unde va trebui să plec, şi Viena. pe care o urăsc, şi unde, sigur, aş fi nefericit pentru că de la început m-aş îndrepta într-acolo convins că necesarmente voi fi nefericit. Trebuie deci să plec din Austria şi, tocmai pentru că nu am talent la limbi şi nu pot depune decât într-o foarte mică măsură vreo activitate fizică sau profesională, cel puţin la început nu mă pot îndrepta decât spre Germania, şi, acolo, la Berlin, unde aş avea cele mai multe şanse de a mă putea întreţine.

Acolo aş putea să-mi folosesc cel mai bine şi mai direct aptitudinile de scriitor, în domeniul ziaristicii, să-mi găsesc mijloace de a câştiga bani, corespunzând cel puţin în parte cu ceea ce-mi doresc eu. Dacă, pe lângă asta, aş mai fi în stare şi de o muncă de inspiraţie, asta n-aş putea. Spune. Un lucru cred că-l ştiu sigur, anume că într-o situaţie independentă şi liberă, ca cea în care m-aş afla la Berlin (fie oricât de mizeră), aş mai putea să dobândesc singurul simţământ de fericire de care mai sunt în stare.

Însă tu eşti acum ceea ce se cheamă un om răsfăţat.

Nu, n-am nevoie decât de o cameră şi de o pensiune pentru vegetarieni; de altceva aproape nimic.

Şi nu te duci acolo din cauza lui F.?

Nu, aleg Berlinul doar din motivele de mai sus; fireşte, îl iubesc şi din cauza ei, a lui F., şi a cercului de imagini din jurul ei, asta mă depăşeşte, nu ţine de voia mea. E de asemenea probabil că am să mă întâlnesc cu F. la Berlin. Dacă această întâlnire are să mă ajute să mi-o scot pe F. din sânge, atunci cu atât mai bine; la urma urmelor, aici e încă un avantaj al soluţiei cu Berlinul.

Sănătos eşti?

Nu.

— Inima, somnul, digestia.

8^ aprilie. Ieri, incapabil să scriu un singur cuvânt. Astăzi, deloc mai bine. Cine să mă mântuie? Şi în mine, învălmăşeala, undeva jos, abia vizibilă. Sunt ca un grilaj' O grilă solid împlântată şi care simte nostalgia să se năruie.

Astăzi la cafenea cu Werfel. Privindu-l de departe, la masă, strâns în el, răsturnat pe scaunul de lemn, faţa frumoasă, din profil, acum lăsată pe piept, şi cam prea plină (de fapt nu e gras), gâfâind aproape, cu' totul şi cu totul indiferent faţă de mediul înconjurător, necuviincios, dar lipsit de orice cusur. Ochelarii care-i atârnă pe nas îi fac, prin contrast, mai uşor de urmărit liniile feţei.

Se sărbătorea o logodnă. Banchetul se încheiase, se ridicaseră cu toţii de la masă, se deschiseseră toate ferestrele, era o seară frumoasă, călduroasă de iunie. Logodnica stătea în mijlocul unui cerc de prietene şi cunoştinţe apropiate, ceilalţi, strânşi în grupuri mici, ici-colo, râdea'u zgomotos. Logodnicul stătea singuratec, sprijinit de tisa balconului şi privea afară.

După câtăva vreme, mama logodnicei îl văzu, se îndrepta spre el şi îi spuse: „Stai aici singur? Nu te duci la Olga l V-aţi certat cumva? «„Nu", răspunse logodnicul, „nu ne-am certat deloc". „Şi atunci? «spuse doamna „atunci, du-te la logodnica ta! Felul în care te porţi începe să atragă atenţia." ' înspăimântătorul în ceea ce este pur şi simplu schematic.

Dacă nu mă înşel foarte tare, adevărul este că mă apropii. Ca şi cum, undeva, într-un luminiş într-o pădure ar avea loc o luptă spirituală. Eu îmi croiesc drum prin pădure, nu găsesc nimic, şi din slăbiciune mă grăbesc sa ies afară; adesea, când ies din pădure, aud, sau cred că aud, zăngănitul armelor. Poate că pe mine mă caută prin întunecimea pădurii privirile celor care se luptă, dar eu ştiu doar atât de puţine lucruri, şi înşelătoare, despre ei.

Ploaie torenţială. Ridică-te împotriva ploii, lasă-i razele de fier, să te străpungă, alunecă în apele care vor să te acopere, însă rămâi aici, aşteaptă, la fel de drept, în picioare, soarele ce se va revărsa dintr-o dată, la ncsfârşit.

Proprietăreasa îşi scutura fustele şi traversa grăbită camera. O doamnă înaltă, rece. Falca de jos ieşită în afară îi speria pe domnii care ar fi vrut să vină să închirieze odaia. Când o vedeau, porneau în fugă, pe scară în jos, şi dacă se mai uita după ei de la fereastră, îşi ascundeau, fugind mai departe, feţele. O datăveni un domn scund, care ar fi vrut să ia camera, un tânăr solid, îndesat, toată vremea cu mâinile înfundate în buzunarele jiletcii. Poate că aşa îi era. Obiceiul, însă s-ar fi putut şi ca în felul acesta să vrea să-şi ascundă tremurul mâinilor.

„Tinere", îi spuse femeia, şi maxilarul inferior îi ieşi în afară. „Ai vrea să locuieşti aici?" „Da", spuse tânărul, şi îşi zvâcni capul de jos în sus.

„Aici ai să te simţi bine", spuse femeia şi-l conduse spre un scaun. Atunci remarcă faptul că el avea o pată pe pantaloni, drept care îngenuinche lângă el şi începu să-i râcâie pata cu unghia. „Eşti un îngălat", spuse.

„Asta-i p pată mai de demult." „Afunci eşti îngălat mai de demult." „Ia-ţi mâna de-aici" spuse el deodată, şi o împinse la o parte. „Ce mâini groaznice ai dumneata", mai spuse; îi apucă mâna şi i-o răsturnă într-a lui. „Pe deasupra neagră toată, pe dedesubt albicioasă, dar tot mai mult neagră şi – îşi împinse mâna în mânecile ei largi.

— Şi pe braţ eşti şi puţin păroasă." „Mă gâdili", spuse ea.

„Pentru că-mi placi. Nu înţeleg cum se poate spune despre dumneata că eşti urâcioasă. Căci s-a spus asta. Acum însă văd că nu se potriveşte deloc."

Se ridică şi începu să se plimbe prin cameră în sus şi în jos. Ea rămăsese tot în genunchi şi îşi privea mâna.

Dintr-un motiv sau altul lucrul acesta pe el îl înfurie; sări spre ea şi-i apucă iarăşi mâna.

„Ce mai femeie", spuse apoi, şi-i mângâie obrajii prelungi şi slabi. „De fapt, chiar că m-ar face să mă simt mai bine să locuiesc aici. Însă trebuie să fie ieftin. Şi nu mai trebuie să iei vreun alt chiriaş. Şi să-mi fii credincioasă. Sunt la drept vorbind mai tânăr decât dumneata, totuşi pot să-ţi pretind fidelitate. Şi trebuie să găteşti bine. Sunt obişnuit cu mâncare bună şi n-am să mă dezobişnuiesc de asta niciodată."

Dansaţi, porcilor; ce am eu de a face cu asta?

Însă e mai adevărat decât tot ce am scris în ultimul an. Poate că aşa doar, să-mi dezmorţesc încheieturile. Am să mai pot încă o dată să scriu.

Odată a adus o fată cu el. Cânld a văzut că o salut pe ea şi lui nu-i dau nici o atenţie, sare dintr-o dată asupra mea şi mă zmuceşte în sus. „Protestez", strig eu, şi ridic mâna. „Taci", îmi şopteşte el, în ureche. Am băgat de seamă că voia să facă pe grozavul în fata fetei, cu orice preţ, chiar prin mijloace inelegante, şi numai ca să se pună pe sine într-o lumină cât mai bună.

„Mi-a spus: Taci" strig eu tocmai din cauza asta, cu capul întors către fată.

„O, ce om josnic eşti", gâfâi, el cu voce scăzută, şi-şi strânge împotriva mea toate puterile. Oricum, m-a târât până la canapea, m-a trântit acolo cât eram de lung şi a îngenuncheat pe spinarea mea; a aşteptat să-şi recapete respiraţia şi a spus: „Uite-l la pământ." „Ar trebui să-l văd dacă mai poate să mai încerce o dată", vroiam eu să spun, însă chiar de la primul cuvânt mi-a apăsat faţa cu atâta putere în tapiseria divanului încât a trebuit să tac. „Mda", a spus fata, care se aşezase la masa mea de scris şi citea o scrisoare începută, rămasă acolo, „nu mergem şi noi? Începuse tocmai să scrie o scrisoare." „Oricum, n-are s-o mai continue, dacă plecăm noi. Vino-ncoace mai bine. Ia pune-i mâna, de pildă, aici pe coapsă, ia uite cum tremură, ca un animal bolnav". „îţi spun, lasă-l şi vino". Foarte fără voia lui, omul s-a dat jos de pe mine. Acum aş fi putut să-l snopesc de-a dreptul în bătaie, pentru că eu eram odihnit, el însă îşi încordase toţi muşchii să mă poată ţine sub el. El tremura, şi-şi închipuise că eu aş fi fost cel care tremură. Mai tremura şi acum. L-am lăsat însă în pace pentru că era fata de faţă.

„Probabil că v-aţi şi făcut singură o părere despre lupta asta dintre noi", i-am spus fetei, am trecut pe lângă el înclinându-mă şi m-am aşezat la masa de scris, să-mi continui scrisoarea. „Şi cine spuneai că tremură?" am mai întrebat înainte de a mă reapuca de scris, şi am ridicat tocul ţeapăn în aer să arăt că nu eram acela, începusem să scriu, şi le-am mai strigat, tocmai când ajunseseră la uşă, un rămas bun scurt, însă în acelaşi timp mi-am şi zvâcnit puţin piciorul ca cel puţin prin asta să arăt ce fel de adio meritau probabil ei amândoi.

[.] îmi fac planuri. Privesc fix în faţa mea, să-mi abat ochii de la golurile imaginare din caleidoscopul imaginar la care mă uit. Îmi amestec, de-a valma, intenţiile bune cu cele egoiste, cele bune au să înceapă să se spălăcească şi de aici au să treacă în cele de-a dreptul egoiste. Chem şi cerul şi pământul să ia parte la planurile mele, însă nu-i uit nici pe oamenii mărunţi care se ivesc din orice străduţă lăturalnică şi care pentru moment ar putea ei să-mi fie mai de folos în aceste planuri ale mele. Asta e desigur de abia începutul, toată vremea doar începutul. Deocamdată mai stau aici, învăluit în jalea mea, dar încă de pe acum s-a pus în mişcare în spatele meu trăsura uriaşă a planurilor mele, prima platformă micuţă mi se şi înalţă sub picioare, fete despuiate ca cele din carele alegorice de carnaval din ţările mai bune mă conduc de-a îndărătelea în sus pe trepte; eu plutesc pentru că şi fetele acestea plutesc, şi-mi ridic mâna care porunceşte să se facă linişte. Boschete de trandafiri mi se înalţă alături, mirodenii ard, sunt depuse cununi de laur, se presară flori înaintea-mi şi peste mine, doi trompeţi ca ciopliţi în piatră sună din instrumente, oameni mărunţi aleargă în grupuri compacte, ordonaţi în spatele unor conducători, pieţe pustii, oarbe, geometric tăiate se întunecă pline de mişcare, se umplu până la refuz; eu ating deodată limitele strădaniilor omeneşti şi, de la înălţimea unde mă aflu, execut spontan cu o îndemânare pe care mi-am câştigat-o pe neştiute, numărul unui artist de circ pe care acum mulţi ani l-am admirat îndeosebi, şi iată mă aplec încet pe spate – şi chiar în clipa aceea cerul pare să se spargă şi face loc unei vedenii doar pentru mine, iscându-se însă, ea înţepeneşte deodată – şi îmi petrec trunchiul pe sub picioare, şi mă înalţ apoi treptat, ţeapăn, iarăşi drept. Oare asta să fie chiar ultimul lucru care-i mai este dat omului? Aşa se pare, căci văd de pe acum cum se revarsă micii diavoli încornoraţi pe toate porţile -tărâmului care, adine şi larg, se deschide sub paşii lor, cum năpădesc totul, şi totul crapă drept la mijloc sub paşii lor, cum cozile lor mici şfichiuie pretutindeni, şi deja cincizeci de cozi de diavol îmi biciuiesc faţa; pământul îmi cedează sub picioare, unul dintre picioare mi se înfundă, apoi şi celălalt, ţipetele fetelor mă urmăresc în adâncurile în care mă prăbuşesc ca un pietroi, printr-o crăpătură exact pe măsura trupului meu, dar de o adâncime nemăsurată. Nesfârşirea asta nici nu mă mai ademeneşte spre o faptă mai deosebită, tot ce aş mai încerca ar fi acum lipsit de importanţă. Cad pe nesimţite, insensibil, şi asta e lucrul cel mai bun.

Scrisoarea lui Dostoievski către fratele său despre viaţa în temniţă.

6 iunie. Întors de la Berlin. Am fost înlănţuit de mâini şi de picioare, ca un criminal. Dacă aş fi fost cu adevărat aruncat în lanţuri într-un ungher, cu paznicii în faţă, expus în văzul lumii în felul acesta, tot nu ar fi fost mai rău. Şi era vorba de logodna mea; cu toţii se străduiau să mă aducă la viaţă, şi nu reuşeau deloc să mă rabde aşa cum eram. F., în orice caz cel mai puţin dintre toţi; şi cu deplină îndreptăţire, căci ea suferea cel mai mult. Ce era pentru ceilalţi o simplă închipuire, pentru ea era o ameninţare.

Acasă n-am putut suporta nici o clipă. Ştiam că aveau să ne caute. Însă deşi se făcuse seară, am fugit. Oraşul nostru era împresurat de coline. Ne-am căţărat pe colinele acestea. Toţi copacii au început să tremure când am trecut noi, în jos, pe pantă, alunecând şi legănându-ne într-o parte şi într-alta.

Închisesem prăvălia, salariaţii, clienţii se îndepărtau cu pălăriile în mâini. Era o seară de iunie, se făcuseră ceasurile opt, dar era încă lumină. N-aveam nici un chef să mai fac vreo plimbare, n-am niciodată poftă să ies la plimbare, însă nici nu vroiam să mă duc acasă. Când ultimul ucenic, dădu colţul, m-am aşezat pe jos, pe pământ în faţa prăvăliei închise.

Un cunoscut trecu prin faţă împreună cu tânăra lui soţie, şi mă văzu stând pe jos. „Ia te uită cine stă aici", spuse. Se opriră în loc, şi bărbatul mă scutură uşor, deşi eu îl privisem de la început cât se poate de liniştit.

„Dumnezeule, de ce stai aşa aici?" întrebă tânăra femeie.

„Am să-mi părăsesc prăvălia", spusei eu. „Afacerile nu-mi merg cine ştie ce prost, pot chiar, să fac faţă pe de-a întregul obligaţiilor, deşi la drept vorbind la limită, însă nu mai pot suporta grijile astea, pe angajaţi nu mi-i mai pot stăpâni, cu clienţii nu mă mai pot înţelege. Chiar începând de mâine dimineaţă n-am sănmi mai deschid prăvălia. E totul cumpănit bine."

Vedeam cum bărbatul încerca să-şi liniştească soaţa, cum îi luase mâna într-ale lui.

„Foarte bine", spuse. „Vrei să renunţi la prăvălia dumitale. Nu eşti primul care face asta. Şi noi" i- şi o privi pe nevastă-sa – „îndată ce vom avea bani de ajuns să putem face faţă nevoilor – să dea Dumnezeu să fie cât mai curând – nu vom ezita mai mult decât dumneata să renunţăm la afaceri. Afacerile ne fac şi nouă tot atât de puţina plăcere cât şi dumitale, poţi să ne crezi. Dar de ce stai aşa aici, pe jos?" „Unde să mă duc?" spusei. Ştiam, fireşte, de ce întrebau. Ceea ce simţeau ei era simpatie pentru mine, uimire, poate chiar stânjeneală – dar eu nu mai eram. În stare să-i mai ajut, eu pe ei, în vreun fel.

Ispita în sat 11 iunie. Odată, într-o vară, am ajuns către seară într-un sat în care nu mai fusesem până atunci niciodată. Mă izbise de la început ce largi şi pustii erau drumurile. Pretutindeni, în faţa curţilor şi ogrăzilor, se vedeau copaci înalţi şi bătrâni. Era după ploaie, aerul proaspăt, totul mi se părea cât se poate de plăcut. Căutam să le arăt asta oamenilor opriţi în faţa porţilor, salutându-i, şi ei îmi răspundeau cu prietenie, chiar dacă puţin reţinut. Mă gândeam ce bine ar fi fost să pot înnopta aici, dacă aş fi reuşit să găsesc un han.

Treceam tocmai prin faţa zidului înalt, năpădit de iarbă, al unei ferme, când se deschise o portiţă, trei chipuri se arătară privindu-mă, d'ispărând însă deîndată şi poarta se închise la loc. „Ciudat", spusei, întorcându-mă într-o parte, ca şi cum aş fi avut cu mine un tovarăş de drum. Şi, într-adevăr, era acum alături de mine, ca şi cum ar fi fost acolo să mă facă deodată să mă simt în largul meu, un om înalt, fără pălărie şi manta, într-o vestă neagră, împletită, şi fumând pipă. Mi-am revenit repede din surpriză şi i-am spus de parcă aş fi ştiut dinainte ce era acolo: „Poarta aceea! Ai văzut şi dumneata cum s-a deschis poarta aceea?" „Da", spuse bărbatul „însă nu-i nimic ciudat în asta, erau copiii arendaşului. Ţi-au auzit paşii şi s-au uitat şi ei să vadă cine trece seara aşa târziu pe aici." „Asta-i o explicaţie foarte simplă, fireşte, " spusei eu surâzând; unui străin i ise par uşor unele lucruri mai ciudate. Îţi mulţumesc." Am mers mai departe. Însă celălalt mă urma. La drept vorbind nu mă miram, s-ar fi putut pur şi simplu să aibă acelaşi drum; însă nu exista nici un motiv să mergem unul în urma altuia şi nu alături.

M-am întors către el şi i-am spus: „Acesta-i drumul către han?"

Omul rămase locului; răspunse: „Han noi nu avem sau mai bine zis avem unul, însă nu se poate sta în el. Aparţine comunităţii, şi încă de ani de zile; pentru că nu s-a oferit nimeni să-l preia, a fost cedat unui bătrân infirm, pe care până atunci îl întreţinea comunitatea. El şi cu nevastă-sa ţin acum hanul, în aşa fel că abia poţi să treci prin faţă, aşa de urât miroase acolo. În cârciumă aluneci pe jos de murdărie. Cât despre gospodărire, o adevărată mizerie, o ruşine pentru satul nostru, o ruşine pentru comunitate."

Aş fi vrut să-l contrazic pe omul acesta, mă provoca parcă însuşi aspectul său, faţa suptă, cu obrajii gălbejiţi, tăbăciţi, cu pomeţii colţuroşi şi cu riduri negricioase răspândindu-i-se pe toată figura după cum i se mişcau fălcile. „Aşa", spusei, fără să-imi exprim mai departe vreo surpriză pentru această stare de lucruri, şi pe urmă conti – nuai: „Foarte bine, am să trag totuşi acolo, odată ce m-am hotărât să înnoptez aici." „Atunci, fireşte", spuse omul, grăbit, „trebuie să mergeţi la han; însă pe aici", şi-mi arătă direcţia din care venisem. „Mergeţi aşa până la primul colţ, şi faceţi pe urmă la dreapta. O să vedeţi atunci d firmă de han. Acolo e."

I-am mulţumit şi am pornit, trecându-i iarăşi prin faţă; rămăsese locului să mă observe cu o atenţie deosebită. N-aveam cum să ştiu dacă nu mă îndrumase greşit cu bună ştiinţă, însă eram hotărât să nu mă las descumpănit de faptul că mă silise acum să trec încă o dată prin faţa lui, şi nici pentru că renunţase atât de surprinzător de repede la criticile îndreptate împotriva hanului. Hanul mi l-ar fi putut arăta şi vreun altul, şi chiar dacă era murdar o noapte tot aş fi putut să dorm chiar şi într-un loc mai sordid, fie şi numai din încăpăţânare. De altminteri nici n-aveam prea multe alte posibilităţi; se făcuse întuneric, drumurile astea de ţară erau desfundate şi calea până la satul cel mai apropiat era încă lungă.

Îl lăsasem pe omul acela în urmă şi nu mai aveam intenţia să-mi mai bat capul cu el, când auzii glasul unei femei care îi adresa lui cuvântul. Mi-am întors capul. Din întuneric, de sub un boschet de platani, ieşise o femeie înaltă, cu trup foarte drept. Fusta îi lucea cafeniu gălbuie, pe cap şi pe umeri îşi petrecuse un şal negru, dintr-o împletitură grosolană, cu ochiuri mari. „Vino odată acasă", îi spunea bărbatului, „de ce nu vii?" „Vin acuma", spuse el, „aşteaptă şi tu numai niţel. Vreau doar să văd şi eu ce are să facă omu' ăsta pe aici.

E un străin. Se tot învârteşte pe aici, fără nici un rost. Uită-te şi tu."

Vorbea despre mine ca şi cum aş fi fost surd sau nu i-aş fi înţeles limba. Fireşte, nu-mi păsa prea mult de ce spunea el, sigur însă, ar.fi fost neplăcut să răspândească prin sat cine ştie ce zvonuri false despre mine. Astfel că i-am spus peste umăr femeii: „Caut hanul, nimic altceva. Bărbatul dumitale n-are nici un drept să vorbească despre mine în felul acesta, şi să te facă poate să ajungi la o părere greşită în ce mă priveşte, "

Femeia însă abia dacă luă seama la mine; se îndreptă spre bărbatul ei; ghicisem deci bine că era bărbatu-său, era vorba tocmai de o asemenea legătură de la sine înţeleasă între ei —- şi-şi lăsă mâna pe umărul lui. „Dacă ai nevoie de ceva, atunci vorbeşte cu bărbatul meu, nu cu mine." „N-am nevoie de nimic", i-am răspuns, mâniat de o asemenea comportare, „eu nu-mi bat capul cu dumneata, nu-ţi face nici dumneata de lucru cu mine. Asta e singura mea rugăminte." Femeia clătină din cap, asta puteam să văd şi pe întuneric, însă expresia ochilor nu i-o distingeam. Părea c-ar mai fi vrut să răspundă ceva, dar bărbatul său a spus, „Ţine-ţi gura!" şi ea rămase tăcută.

Întâlnirea cu ei mi se părea acum încheiată, mă întorsesem şi mă pregăteam să pornesc la drum mai departe, când cineva strigă, „Domnule!" Mi se adresa mie probabil, în primul moment nu. Mi-am putut da. Seama de unde venea vocea, pe urmă însă am văzut deasupra mea, aşezat pe zidul fermei, un tânăr care, legănându-şi picioarele şi lovindu-şi genunchii unul de altul, îmi spuse cu insolenţă: „Te-am auzit tocmai că, vrei să rămâi aici în sat peste noapte. În afară de ferma asta de aici n-ai să găseşti nici un loc mai. ca lumea în tot satul, " „La fermă?" am întrebat, • şi fără să vreau – lucru pentru care mai târziu ştiu. Că m-am enervat.

— Am privit întrebător spre soţii de adineaori, care, strânşi unul într-altul, stăteau mai departe locului, şi mă pândeau cu privirile.

„Chiar aşa", spuse el, şi era o anume aroganţă în răspunsul său ca şi în întreaga lui purtare.

„Se închiriază paturi aici? • " am întrebat pentru mai multă siguranţă, dar şi pentru a-l pune pe omul acesta la locul lui, dacă era doar un simplu ţăran care închiria paturi pentru noapte.

„Da", spuse el, şi acum îşi abătuse puţin privirile de la mine, „aici se închiriază paturi cu noaptea; nu pentru oricine, ci numai pentru cei cărora li se oferă asta." „Eu primesc", am răspuns, „însă, bineînţeles, am să plătesc patul atât cât se plăteşte la han." „Vă rog", spuse omul, care încă mai de mult privea pe deasupra capului meu în josul drumului, „noi n-o să facem speculă cu dumneavoastră."