Franz Kafka

Franz Kafka

Pagini De Jurnal şi corespondenţă

CUPRINS:

Prefaţă.5 Notă asupra ediţiei.22 Pagini de jurnal.23 Scrisoare către tata.235 Pagini epistolare.289 Vin Scrisori către Milena.351

PREFAŢĂ_ „Ceasurile nu mai merg la fel, cel lăuntric goneşte în chip drăcesc, demonic, în orice caz, neomenesc, cel exterior merge poticnindu-se, cu mersul lui obişnuit. Ce altceva s-ar putea întâmpla decât ca cele două lumi deosebite să se despartă, şi ele se despart sau cel puţin smucesc una de cealaltă într-un mod înfiorător. Sălbăticia mersului lăuntric poate avea felurite cauze, cea mai evidentă este observarea de sine, ce nu lasă răgaz nici unei închipuiri să se aşeze, gonind-o pe fiecare din adânc, pentru ca apoi, devenită ea însăşi închipuire, să fie la rândul ei gonită mai departe de o nouă observare de sine." (JURNAL, 16 ianuarie 1922)

Jurnalul de faţă, neobişnuit, paradoxal, după cum neobişnuit şi profund contradictoriu a fost şi Franz Kafka, acest Jurnal, aşadar, descumpăneşte cu violenţă de la bun început, pentru ca apoi, încetul cu încetul, pe măsură ce se revelează logica stringentă şi fără cusur a raportului dintre expresie şi existenţă, să se impună cu evidenţa proprie faptului de viaţă de un adevăr exemplar.

Este dificil să reduci la o formulă simplă ceea ce deosebeşte, dincolo de particularităţile specifice fiecărui scriitor în parte, Jurnalul lui Kafka de cel al lui Hebbel, ori poate al lui Goethe (autori care îl pasionau pe Kafka şi a căror literatură memorialistică el o citea cu interes egal, ba uneori mai mare chiar decât opera propriu-zisă). Fireşte, vom găsi aici inserate, printre reflecţii de natură mai generală şi aforisme, şi notaţii cu privire la lumea înconjurătoare (dar întotdeauna limitându-se cu stricteţe la imediata lui vecinătate!), la oameni (mai cu seamă familia, prietenii), la felurite întâmplări mărunte, la starea sănătăţii, la cărţi citite, din care transcrie unele pasaje, la scrisori primite ori scrisori trimise, la întâlniri. Însemnări despre evenimente de o semnificaţie mai largă, ca să nu mai vorbim despre judecăţi asupra lor lipsesc întru totul sau se dovedesc de un laconism uimitor (cităm integral adnotarea din 2 august 1914, semnificativă în acest sens: „Germania a declarat război Rusiei.

— Dupăamiază, şcoala de înot."). Mai există adnotări de vise, apoi, în cantitate relativ mare, proze de întindere mică şi mijlocie şi fragmente din romanele lui – şi iată că judecând după toate astea am putea spune că avem în faţa noastră, măcar în parte, ceea ce s-ar putea numi un clasic jurnal de lucru.

Dar lucrurile nu stau aşa, iar Jurnalul lui Kafka nu poate fi altfel decât neobişnuit, pentru că raportarea lui Kafka la literatură, mai bine zis la scris în general, e neobişnuită, fie că e vorba de literatură propriu-zis, de jurnal ori de scrisori – toate trei forme de expresie în egală măsură importante şi fundamentale pentru Kafka. Dar asupra acestei probleme vom reveni. Cert este însă că cele treisprezece caiete formând partea principală a Jurnalului (convenţional denumite „caietele in-cvarto") – şi care încep cu anul 1910 şi sfârşesc în 1923, cu un an înaintea morţii lui – ca şi aşa-numitele „caiete albastre in-octavo" precum şi cele trei caiete conţinând însemnări de călătorie din anii 1911-12, sunt zgârcite în ceea ce priveşte amănuntele unei biografii privită în datele ei exterioare. O astfel de biografie nu poate şi reconstruită pe baza Jurnalului, şi nici Kafka însuşi n-ar fi putut-o face. Dar Jurnalul nu este nici biografie lăuntrică, dacă prin asta înţelegem implicit ideea de transformare, de metamorfoză, poate chiar de evoluţie observabilă şi linear descriptibilă prin trecerea de la un stadiu la altul, cu întreruperile, şovăielile, abaterile de la această linie şi revenirile posibile. O astfel de evoluţie n-a existat în viaţa lui Kafka. Realitatea este că putem constata la Kafka o derutantă lipsă de dorinţă, ba chiar o neputinţă, în cele din urmă asumată şi convertită în forţă, de a pune în relaţie lucrurile şi faptele între ele, o mărturisită incapacitate de a se readuce pe sine din trecut ori a se proiecta în viitor, din teamă şi tristeţe. Ce deosebeşte în primul rând Jurnalul, dar şi prozele lui Kafka de ceea ce găsim la alţi scriitori, mai ales moderni, este desăvârşita absenţă a psihologismului care observă, pentru a explica, pentru a raporta diferitele observaţii la viaţă. Kafka observă şi el – şi încă cu ce mare acuitate a simţurilor – este adevărat, se observă în cea mai mare parte a timpului pe sine, observa însă şi alte lucruri, mai cu seamă în primii ani ai Jurnalului. Dar observarea de sine, instrumentul fundamental de cunoaştere, de expresie etc, la Kafka, este de o natură aparte: Kafka nu face decât să înregistreze, un dat al firii lui îl îngrădeşte la aceasta, nu poate altfel şi, în ultimii ani, nici nu mai vrea altfel. „Ură împotriva observării de sine active. Desluşiri ale sufletului, cum ar fi: ieri am fost astfel, şi asta pentru Că, azi sunt aşa, şi asta pentru că. Nu este adevărat, nu pentru că şi pentru că, şi de aceea nu e nici aşa şi nici aşa. Să te suporţi liniştit, fără a te pripi, să trăieşti după cum trebuie, nu să goneşti în jurul tău Ca un câine." (Jurnal, 9 decembrie 1913). Kafka nu stabileşte cauzele pentru a urmări efectele, ori invers, acest tip de gândire îi este străin, el se supune unei auscultaţii neîncetate, chinuitoare prin luciditatea incoruptibilă cu care observă şi strânge fiecare detaliu despre sine, iar cât despre diagnostic, el este formulat în termeni extrem de generali: e vorba de o „boală", mai întâi inefabilă, nepalpabilă, poate o anume „răceală lăuntrică" care se manifestă de timpuriu şi îi dă sentimentul de a fi altfel decât cei din jur, cu toate că mama lui susţine contrariul; apoi, după un răstimp de ani, în chip firesc, după cum socoteşte el, izbucnirea tuberculozei, în 1917, ea o prelungire în afară, ca întrupare a maladiei interioare. Kafka îşi ascultă, aşadar, vocile interioare şi, mai ales, scrutează imaginile lăuntrice care urcă din adâncul lui ca într-un şuvoi. Debilitatea, forţele lui slabe nu-i permit să se modeleze într-o anume direcţie, deşi este dureros de conştient de defectele lui. Dar el îşi drămuieşte forţele – aşa slabe cum sunt —, pentru a observa nu atât Binele şi Răul din el, cu toate că această problematică îl preocupă foarte mult, ci un lucru mult mai însemnat pentru el: adevărul, sub forma unor percepţii discontinue şi parţiale, adică, de fapt, nu atât adevărul (Wahrheit), ci adevăratul (das Wahre) din el.

Există aici o discontinuitate ce ţine nu numai de o percepţie ce-i este specifică lui Kafka, dar şi de propria lui fiinţă; un refuz al discursivităţii ce presupune adevăruri solide, o discontinuitate tensionată, dând Jurnalului zvâcnetul, pulsaţia unor notaţii fulgurante care ne fac să pătrundem mai bine semnificaţia adâncă pe care Kafka o acordă răspunsului lui Zenon: „La întrebarea insistentă dacă nu există nimic în stare de repaus, Zenon a răspuns: Ba da, săgeata în zbor." (Jurnal, 17 decembrie 1910). O pândă sau „observare de sine" continuă, obsesivă, îndărătnică, autodistructivă, dar fără de care n-ar putea supravieţui: o suită de momente interioare, înregistrate static, închise fiecare în mărginirea clipei sale şi tocmai din această cauză „neadevărate", ca un revers al unei atari acuităţi.

Legea supremă spre care tinde Kafka este suprapunerea cu el însuşi, concordanţa desăvârşită dintre miez şi coajă – şi tocmai lucrul acesta nu i-a reuşit niciodată, şi nu putea să~i reuşească. Ceva în el, nu vom şti niciodată ce anume, poate spaima, ori disperarea, poate altceva, îl împiedică să realizeze întregul. Atenţia, de o forţă ieşită din comun, concentrată şi totuşi difuză, îndelung exersată în autoanaliză, conştientizează fiecare gest, fiecare gând, fiecare tresărire a străfundurilor fiinţei sale, descompune şi analizează totul la ncsfârşit, până ce nesiguranţa iniţială, de care se lăsase împins la toate acestea în speranţa că ar putea astfel să şi~o domolească ori cel puţin să şi-o îngrădească, devine şi mai marc, îl copleşeşte pe deplin, îl pustieşte. Acest proces continuu, chinuitor, de conştientizare până şi a celor mai mărunte lucruri, această goană necurmată, mai cu seamă în anii de început ai Jurnalului, după adevărurile de-o clipă ale fiinţei lui – adevăruri ale „săgeţii în zbor", efemere, desigur, dar esenţiale, pentru că din şirul lor se întregeşte zborul —, se răsfrânge şi asupra felului său de a privi lumea din afară: ochiul lui dezintegrează, literalmente. În notaţiile despre lumea înconjurătoare, în măsura în care ele există, el nu descrie aproape niciodată, spre exemplu, în plan uman, portretul cuiva, ci reţine trăsături disparate, o anume căutătură a privirii, un gest mai bizar, o mimică frapantă, un minuscul detaliu fizic (Jurnal, 4 septembrie 1919), o vorbă rostită mai tărăgănat, mal moale. Arareori reproduce ce spune şi ce face cineva, intuieşti însă uşor cu câtă intensitate îşi priveşte interlocutorul, impregnându-se de imagini: cum face, cum vorbeşte acela – fiind stăpânit de imagine cu o asemenea forţă încât chiar şi din vorbele cuiva el reţine, în primul rând, imaginea lor, adică rostirea. Dacă imaginea este suficient de limpede şi de precisă – iar la Kafka, prin acuitate, devine halucinatorie —, atunci ea capătă o calitate nouă: învelişul lucrurilor devine transparent, poţi vedea înlăuntru. Viaţa din jur şi, mai ales, viaţa lui însuşi, sunt văzute ca o suită de imagini înspăimântător de clare, imagini deopotrivă saturate de adevăr şi neadevărate pentru ei, pentru că ceea ce-i lipseşte lui este percepţia curgerii, a trecerii de la o clipă la alta, care înnoadă, leagă, dă noimă întregului. Kafka e conştient şi de această „deficienţă" şi o observă (cât de uimitor îşi răspund una alteia cele mai stranii incongruenţe în diversele straturi ale fiinţei sale), vorbind însă nu despre percepţia lui vizuală, ci despre cea a muzicii. Iată-l notând despre Brahms: „Concert de Brahms al Asociaţiei muzicale. Ceea ce este esenţial în lipsa mea de muzicalitate este că nu pot gusta muzica în conţinutul ei, ea stârneşte în mine doar ici şi colo câte un efect, şi cât de rar este acesta un efect muzical. Muzica auzită ridică în jurul meu un zid, fireşte, iar singura influenţă durabilă pe care o are asupra mea constă în aceea că, astfel încercuit, mă simt altfel decât liber". (Jurnal, 13 decembrie 1911). Iar despre o altă seară muzicală a prietenului său de-o viaţă, Max Brod, scrie: „Duminică concertul lui Max. Ascult într-o stare vecină aproape cu lipsa de conştientă. De-acum înainte nu mă mai pot plictisi ascultând muzică. Nu mai încerc, cum făceam în zadar odinioară, să străpung acest cerc de nepătruns care se formează odată cu muzica în jurul meu, şi mă feresc să mă avânt sărind peste el, ceea ce probabil că aş fi fost în stare să fac, ci rămân liniştit la gândurile mele, lăsându-le să se dezvolte şi să se desfăşoare înlăuntrul acestei îngustări, fără ca observarea de sine, perturbatoare, să poată pătrunde în această îngrămădeală lentă." (Jurnal, 17 martie 1012). Şi nu e doar o simplă remarcă.

Îşi dorea viaţa sub semnul unităţii, al întregului, dar neputinţei de a-i percepe continuum-ul i se adaugă – sub semnul mereu al paradoxului – 6 spaimă cumplită; spaimă, fiindcă pentru el întregul nu putea însemna decât nemărginirea, iar teribila observare de sine (pentru el cuţit cu două tăişuri, şi el o ştia cel mai bine, dar nu avea de ales) scotea la iveală mărginirea, îngrădirea, limitele felurite şi schimbătoare ale trupului („Delimitarea fermă a trupului uman este îngrozitoare" – Jurnal, 30 octombrie 1921), debilitatea, stângăcia acestuia, limitele felurite şi schimbătoare ale sufletului şi ale spiritului. Singura cale pe care o întrevede şi probabil unica ce i se oferea era însă tot „observarea de sine", cea care te stoarce de vlagă şi îţi interzice (dacă ar exista) tinereţea veşnică. „Tinereţea veşnică e cu neputinţă să existe; chiar de n-ar fi o altă piedică, observarea de sine face ca ea să devină imposibilă". (Jurnal, 10 aprilie 1922). Şi iată-l pe Kafka, conştient de asta şi totuşi neputincios, prins în paradoxurile firii lui, scrutându-se neîncetat pentru a-şi surprinde adevărul lui, dorindu-l şi temându-se de el totodată, urmărindu-şi, dacă nu nemărginirea, atunci o infinitudine de clipe adevărate, de limite în schimbare, gonind mereu după sine fără a se ajunge vreodată din urmă, mânat din adânc de forţe misterioase pe care încerca să le desluşească. Şi totuşi – mereu ne ciocnim la Kafka de un totuşi – suferinţa atroce, izvorând din neputinţa de a-şi percepe continuum-ul existenţei, îşi află un paleativ în însăşi această neputinţă: „N-am de ce să mă plâng. Nu sufăr peste măsură de mult, pentru că nu percep suferinţa în continuitatea ei, ea nu se însumează, cel puţin nu simt deocamdată astfel, iar mărimea suferinţei e cu mult mai prejos de acea suferinţă care, poate, mi s-ar cuveni." (Jurnal, 17 decembrie 1913).

Dintr-un anumit punct de vedere, viaţa lui Kafka, întreaga lui existenţă fizică şi cea de scriitor – dar distincţia nu e de prea mare folos în cazul lui – are un sens precis, univoc: existenţa lui este scrisul. Piere scriind şi se păstrează în viaţă scriind. Îşi recunoaşte menirea de timpuriu, ea li stă atât de limpede în faţă încât problema se „simplifică" pentru el într-un anume sens, neexistând, după cum i se pare, posibilitatea unei opţiuni: „Lumea teribilă pe care o am în cap. Dar cum să mă eliberez de ea şi s-o eliberez, fără a fi sfărâmat. Şi de o mie de ori mai bine să mă sfărâm, decât s-o păstrez în mine ori s-o îngrop. Doar pentru asta mă aflu aici, mi-e foarte limpede". (Jurnal, 21 iunie 1913; 6 august 1914). Aşadar, dă la iveală lumea asta scriind, scriind neîntrerupt, şi fără ca pentru el să existe o distincţie prea precisă, scriindu-şi proza, jurnalul, scrisorile lui. Toate aceste forme ale scrisului, care sunt însuşi scopul vieţii lui, scop la care nu a ajuns în mod nemijlocit şi conştient, ci „care s-a găsit singur" (Jurnal, 3 ianuarie 1.912), necesită întreaga concentrare a slabelor lui puteri, astfel încât tot ce însemna altceva a fost lăsat deoparte: „Când pentru organismul meu a devenit limpede că scrisul reprezintă direcţia cea mai productivă a firii mele, totul din mine s-a grăbit să se îndrepte în acea direcţie, lăsând neumplute toate însuşirile aţintite înspre bucuriile sexului, ale mâncării, ale băuturii, ale meditaţiei filosofice, ale muzicii, mai ales. Am slăbit în toate aceste direcţii. Asta era necesar, deoarece puterile mele, în' totalitatea lor, erau atât de scăzute încât nu puteau sluji cât de cât scopului scrisului decât adunate toate la un loc". (Jurnal, 3 ianuarie 1912).

Începe să scrie încă din liceu. Încercările acestea nu s-au păstrat, după cum nu s-au păstrat nici nişte prime caiete ale Jurnalului, începute probabil încă din a doua jumătate a studiilor sale de drept (din anii 1904-1905) şi la care face mai târziu aluzie. Aceste începuturi de Jurnal au fost distruse, dintr-o extremă scrupulozitate, proprie lui Kafka, fie de către el însuşi, la începutul anului 1912, fie mult mai târziu, în 1924, de către ultima lui iubită, Dora Diamant, la cererea lui. Cert este că, dacă primele scrisori către familie şi către prietenii de primă tinereţe – precum Oskar Pollak, filosof şi istoric al artei, născut în acelaşi an cu Kafka, în 1883, coleg de liceu cu el (între cei doi prietenia continuând pentru un timp şi în cursul studiilor universitare), iar mai apoi Max Brod, ca şi ceilalţi doi prieteni pe care îi adusese Brod cu el, filosoful Felix Weltsch şi scriitorul orb Oskar Baum – pot fi urmărite începând cu anul 1902 (Pollak), şi dacă proza cea mai timpurie datează din 1904, adică din perioada universitară, Jurnalul, în schimb, s-a păstrat începând de-abia din primăvara anului 1909. Putem urmări aici cum prinde la Kafka contururi din ce în ce mai ferme ideea ce-l poseda, ideea scrisului. Primele adnotări nu sunt fixate calendaristic, au un aer vag întrucâtva, conţinând descrieri ce pornesc de la o imagine centrală şi se dilată apoi, căpătând o pondere extraordinară, care devoră totul (ca şi în. Scrisorile din perioada anilor 1902-1906). Din noiembrie 1910 Kafka începe însă să-şi dateze însemnările cu regularitate, iar în luna decembrie a aceluiaşi an întâlnim următoarea adnotare: „Nu voi mai abandona jurnalul. Aici trebuie să-mi găsesc reazemul, căci numai aici îl pot găsi. Tare aş vrea să explic senzaţia de fericire pe care o încerc din când în când, ca acum de pildă." (16 decembrie 1910). Şi într-adevăr, Jurnalul nu va mai fi abandonat până la moarte, cu toate că volumul însemnărilor sale scade de la an la an, până la amuţirea definitivă. Ce însemna pentru Kafka Jurnalul este lesne de aflat, deoarece chiar el îşi notează unul din foloasele lui: „Un avantaj al celui care ţine un jurnal constă în aceea că devii conştient, cu o claritate liniştitoare, de schimbările cărora le eşti supus neîntrerupt, în care de altfel crezi în general, fireşte, pe care le bănui şi pe care ţi le şi recunoşti, pe care însă le negi mereu, în mod inconştient, atunci când se cere ca dintr-o astfel de mărturisire să extragi speranţă şi seninătate. Foloase nelipsite, dealtminteri, şi de un dezavantaj, căci prin aşternerea pe hârtie a unei trăiri adevărate, desigur, dar încă confuză, aceasta riscă să se volatilizeze, ori chiar să fie greşit fixată". (Jurnal, 23 decembrie 1911). Confesiune lămuritoare şi pentru explicarea contrastului, deseori existent, între tonalitatea gravă, sumbră uneori a Jurnalului – aşa cum i se întâmplă lui Kafka când rămâne singur cu el însuşi >- şi tonul mai destins, marcat de un puternic simţ al comicului, al umorului voios chiar, care ne întâmpină într-o bună parte din scrisori (excepţie făcând scrisorile târzii, în general, şi cele către Milena, în special) şi asupra cărora s-au oprit până acum prea puţini comentatori. Oricum, este cert că pentru Kafka scrisul rămâne principalul lui mod de expresie şi de comunicare, fapt care, după cum am observat mai înainte, îi este limpede de foarte timpuriu. Mărturiseşte singur o incapacitate pentru comunicarea orală, provenind, după propriile-i cuvinte, dintr-un soi de gândire aparte, pe care o remarcă şi la un autor preferat, Dostoievski, o gândire ce se complace într-un fel de stare de nebulozitate, şi care îl face inapt de replică pe viu. „Greutăţile, incredibile pentru alţii, pe care le înfrunt atunci când vorbesc cu oamenii, îşi au cauza în aceea că gândirea mea, sau mai bine zis conţinutul conştiinţei mele, este întru totul nebulos şi că, în măsura în care depinde doar de mine, mă adăpostesc aici nestingherit şi uneori mulţumit de mine, în timp ce o discuţie omenească cere o ascuţire, o întărire şi o conexiune durabilă, lucruri care, niciunul, nu există în mine." (Jurnal, 24 ianuarie 1915). Ne aflăm iarăşi în faţa unuia din nenumăratele paradoxuri ale lui Kafka care, în scris, cultivă un stil de o extraordinară oralitate (oralitate caracteristică povestitorului oriental care, în mijlocul unei mulţimi stiânsă într-o piaţă ori aiurea, îşi rosteşte povestea, fascinându-şi ascultătorii prin puterea nemijlocită a cuvântului). Dar această explicaţie este, desigur, parţială. Cu mult mai important este faptul că înlăuntrul lui se nasc necontenit imagini de o claritate şi o forţă înspăimântătoare şi care se cer scoase la iveală pentru a micşora presiunea lăuntrică. Fiinţa lui le naşte, precum o scoică secretă perle. Aceste imagini atât de asemănătoare viselor în stare de trezie (în Jurnal întâlnim de altfel şi vise autentice, care adesea iau forma unor proze de o logică şi de o construcţie perfecte!) devin literatură, ori sunt dezvoltate în Jurnal şi în scrisori – pentru Kafka distincţia dintre cele trei forme nu e esenţială. Important, pentru el, este să-şi păstreze echilibrul, atât de fragil, al fiinţei lui, scriind pur şi simplu. O discuţie avută cu doctorul R. Steiner e cit se poate de. Relevantă în acest sens: „Fericirea mea, însuşirile mele şi orice posibilitate de a fi în vreun fel de folos, şi-au găsit sălaşul, dintotdeauna, în domeniul literar. Aici am trăit stări (nu multe), care după părerea mea, domnule doctor, sunt foarte mult învecinate cu stările de clarviziune descrise de dumneavoastră, şi în care mă cufundam pe deplin, în fiecare închipuire, umplând însă acea închipuire şi simţindu-mă nu doar la propriile mele graniţe, ci la graniţele omenescului în general." (Jurnal, 28 martie 1911). Dacă la începutul anului 1911 Kafka putea să spună că nu cunoscuse încă multe asemenea stări, ele vor reveni din ce în ce mai des, dând un contur şi mai precis, dacă mai era nevoie, destinului săuliterar şi amplificându-i spaima, veşnicul său însoţitor. Ele sunt deosebit de frecvente în perioada de intensă productivitate.

O, astfel de perioadă începe la 29 de ani, în anul 1912, an care îi marchează de altfel în multiple feluri existenţa. Şi până atunci îşi mai notase în Jurnal diverse proze de întindere mai mică, acum însă îşi însemnează aici, în iarna 1911/1912, într-o primă versiune, un fragment, modificat integral mai târziu, şi care, extins, va fi viitorul roman despre America; tot în acest an scrie, în Jurnal, în cursul unei singure nopţi povestirea Verdictul (dedicată viitoarei sale logodnice, Felice Bauer, pe care o cunoaşte în această perioadă), iar spre sfârşitul anului o nouă versiune pentru „romanul american" şi Metamorfoza. Pe la mijlocul lui 1912 discută pentru prima oară posibilitatea publicării unui volum cu editorul Rowohlt * şi întreprinde o călătorie la Weimar, lăcaşul sfânt al clasicismului german, pelerinaj simbolic pentru Kafka în sensul asumării destinului său de scriitor. Din acest punct de vedere, un destin neproblematic, după cum consideră însuşi Kafka doi ani mai târziu: „Din punctul de vedere al literaturii, destinul meu este foarte simplu. Simţul pentru redarea vieţii mele lăuntrice de vis a făcut ca toate celelalte să devină secundare şi ele s-au atrofiat într-un mod îngrozitor şi continuă să se atrofieze. Nimic altceva nu m-ar mai putea mulţumi" (Jurnal, 6 august 1.914). Un destin simplu (după cum „simplu" ar fi şi destinul unui martir) care nu-l scuteşte câtuşi de puţin pe purtătorul lui de controverse tăioase, de lupte chinuitoare şi epuizante cu familia, care îl fac, în acelaşi an 1912

* Vezi şi scrisoarea din 14 ianuarie 1912 către Emst Rowohlt. Editura respectivă era condusă în acea vreme de Rowohlt împreună cu K. Wolff. Emst Rowohlt s-a retras la puţin timp după discuţia cu Kafka, iar Kurt Wolff a continuat să conducă singur editura, sub numele Kurt Wolff Verlag, editură la care au apărut operele lui Kafka şi ale tinerilor literaţi expresionişti (printre ei şi Franz Werfel).

Deopotrivă mântuitor şi fatidic, să reflecteze la sinucidere. * Din 1913, anul următor, va evita, pe cât îi era posibil, discuţiile cu familia; • mărturiseşte chiar că trec zile în şir în cursul cărora abia dacă schimbă saluturile de cuviinţă cu părinţii. Forţele slabe se cer drămuite cu grijă, dacă vrei să atingi un ţel, iar pentru Kafka ţelul se confundă tulburător cu şansa de supravieţuire. Scrisul îi dă posibilitatea să-şi desluşească fărâme ale organizării propriei vieţi, organizare condusă de legi misterioase, a căror existenţă e învăluită în ceaţă. Ce se întrevede sunt doar nişte imagini, teribile, puternice, de neînţeles.

Kafka ţine, credem, de un tip de om foarte special, de o specie aproape dispărută în secolul nostru.

El este, într-un fel, un om de factură arhaică, înzestrat cu o gândire, mai bine zis cu o trăire mitică. Imaginile lăuntrice sunt atotputernice, întreaga lui existenţă se supune dictatului lor, ele reprezintă, nu doar metaforic, rădăcinile din care îşi extrage seva fiinţa lui. Dar lucrul nu se întâmplă fără uriaşe strădanii din partea lui; adeseori veştile ce-i parvin din lăuntrul lui nu vin din străfundurile cele mai adânci. Notează, încă de la începutul Jurnalului: „Toate cele ce-mi vin în minte nu-mi vin de la rădăcină, ci abia de undeva de la mijloc. Să încerce atunci cineva să le ţină în mâini, să încerce cineva să se ţină de un fir de iarbă ce începe să crească abia de la mijlocul tulpinei." (Jurnal, începutul anului 1910). Iar cu trei ani înainte de moarte îi scrie medicului şi prietenului său mai tânăr, Robert Klopstock, descriindu-i chinurile pe care le îndură şi asemuindu-se cu o plantă tulburată de ceea ce se întâmplă la propria-i rădăcină: