Franz Kafka

La ridicarea cortinei, sala începe să se întunece, şi Kisch, începe să se destrame parcă, se trage împreună cu maică-sa îndărăt în galerie şi se îndepărtează cu braţele şi picioarele şi pulpanele jiletcii larg desfăcute.

Scena e ceva mai jos decâlt nivelul sălii, astfel că priveşti, de sus spre ea, şi trebuie să-ţi sprijini bărbia pe marginea scaunului din faţă. Decorul constă din două coloane scunde, groase, plasate în centrul scenei. E un banchet la care iau parte fete şi tineri. Nu văd prea bine pentru că, deşi la începutul spectacolului, mulţi din primele bănci au plecat, fetele care au rămas la locurile lor îmi acoperă vederea cu pălăriile lor mari, turtite, cele mai multe albastre, şi care se agită într-o parte şi intralta de-a lungul şirului de scaune. Îl văd totuşi bine pe un tinerel de zece-cincisprezece ani, mişcându-se pe scenă. Are părul uscat, despărţit prin cărare, tuns scurt. "Nu

* Este vorba de familia scriitorului Egon Erwin Kisch.

Se pricepe nici măcar să-şi potrivească cum trebuie şervetul pe genunchi, trebuie să-şi plece ochii într-acolo concentrându-şi atenţia şi cu toate acestea s-ar zice că are de jucat rolul unui tânăr crescut în lume. Şi din momentul în care mi se pare că am făcut observaţia aceasta nu mai am prea mare încredere în spectacolul ce mi se oferă. Cei de pe scenă îşi aşteaptă acum musafirii care coboară pe scenă direct din primele rânduri de bănci. Piesa nici n-a fost prea bine repetată. Şi iată, tocmai intră o actriţă, Hackelberg; un actor îi adresează o replică, răsturnând'U-se în atitudine mondenă în fotoliu: „Hackel, ştii", îşi constată greşeala, şi se corijează. Pe urmă intră o fată pe care eu o cunosc (Frankel se numeşte, parcă), se caţără de-a dreptul pe lângă locul meu trecând peste spetează, şi spinarea îi e cu totul dezgolită, cu pielea nu prea curată – deasupra şoldului drept e chiar zgâriată într-un loc, are o vânătaie injectată de sânge, de mărimea unei clanţe de uşă. Însă odată ajunsă pe scenă, oprită acolo cu faţa viu luminată, constat că joacă foarte bine. Acum ştiu că trebuie să se apropie un călăreţ, venind în plin galop de undeva din depărtări; planul reproduce ropotul copitelor, cântecul îl reprezintă apropiindu-se furtunos, în sfârşit îl văd şi pe cântăreţ care, spre a reda crescendoul firesc al apropierii precipitate, aleargă de-a lungul galeriei spre scenă. N-a apărut încă pe scenă şi nici nu şi-a terminat aria, dar a atins punctul ei culminant, şi pianul nu mai răzbeşte să imite copitele izbind în piatră. Astfel că se lasă şi unul şi altul păgubaşi şi cântăreţul se apropie acum liniştit, calmat, numai că s-a făcut atât de mic încât doar capul i se mai iveşte deasupra balustradei galeriei, şi nu mai poate fi desluşit prea bine în semiîntuneric.

Cu asta se încheie actul întâi, însă cortina nu coboară şi sala rămâne mai departe în întuneric. Pe scenă s-au aşezat acum doi critici şi încep să scrie, sprijinindu-se cu spatele de decor. Un dramaturg, sau poate regizor, un ins cu bărbuţă ascuţită, blondă, sare pe scenă, şi încă din salt, în aer, îşi întinde braţul dând nişte instrucţiuni; în cealaltă mână are un ciorchine de struguri – mai devreme fuseseră în fructieră pe masa din scena banchetului – şi mănâncă din ei.

Întors acum iarăşi spre sală o văd luminată cu lămpi simple de petrol, prinse, ca în stradă, în candelabre neornamentate şi care acum, fireşte, nu ard decât cu lumină scăzută. Deodată, parte din cauză că gazul are impurităţi sau poate pentru că fitilul e defect, lumina răbufneşte dintr-una din lămpile astea şi scânteile se revarsă în jerbă largă asupra spectatorilor; şi nu-i «mai poţi distinge, formează o masă întunecată, ca pământuL Din magma asta se ridică un domn, se îndreaptă solemn către lampa cea mai apropiată – după toate aparentele vrea să aranjeze lucrurile, însă întâi îşi ridică privirile spre candelabrul acosta, rămâne o clipă, astfel, în picioare sub el, şi cum nu se întâmplă nimic, se întoarce liniştit la locul său şi se lasă să cadă pe scaun. Şi deodată am impresia că domnul acesta sunt de fapt eu însumi şi îmi plec faţa în întuneric.

Eu şi Max ne deosebim desigur radical. Oricât de mult îl admir în ce scrie, când am în faţă o pagină scrisă de el, ca un mtreg asupra căruia eu şi ceilalţi nu putem interveni – chiar azi i-au apărut nişte recenzii – atunci fiecare frază pe care o scrie pentru Richard şi Samuel se leagă de o concesie involuntară din partea mea, şi pe care o resimt, dureros, în adâncurile fiinţei. Cel puţin, astăzi.

Astă-seară am fost iarăşi plin de o forţă suprimată cu spaimă.

Sigur, starea mea trupească, fizică e un obstacol important în calea progresului pe care as vrea să-l realizez. Cu un asemenea trup ca al meu, nu poţi izbuti nimic. Va trebui să mă obişnuiesc cu refuzurile lui veşnice. După nopţile astea din urmă, bântuite de vise, şi în care abia am reuşit să dorm puţin, azi dimineaţă' eram atât de incoerent, nu vedeam, chiar gândindu-mă că mi-aş fi depăşit starea de acum, nici un viitor suportabil; bucuros m-aş fi strâns ghemotoc, cu toate hârtiile astea în maria, pe ciment, pe coridor. Trupul meu e prea lung pentru slăbiciunea ăsta, n-are nici umbră de grăsime pe el, de unde să-şi tragă căldură, să-i apere focul lăuntric, n-are nici o rezervă din care să-şi hrănească duhul, decât pentru trebuinţele zilnice. Cum ar mai putea inima asta a mea, slăbănoagă şi care în vremea din urmă m-a supărat atât de des, să-nii împingă sângele prin tot trupul? Şi până la genunchi şi tot ar fi muncă destulă – dar, pe urmă, cu ce efort îl mai poate zvâcni prin pulpele astea mereu îngheţate. Şi iar trebuie să se întoarcă acolo sus, e trebuincios acolo, şi el mi se risipeşte dincolo, în picioare. Prin lungimea trupului, totul e mai dezlânat. Ce-ar mai poate trupul meu care, chiar dacă ar fi mai îndesat, tot nu ar avea putere pentru ce-aş vrea eu să înfăptuiesc?

Dintr-o scrisoare a lui Lowy către tatăl său: Când am să vin la Varşovia, am să mă plimb printre voi, în hainele astea ale mele nemţeşti, ca „un păianjen prin faţa ochilor voştri, ca un îndoliat printre oaspeţii la nuntă".

Onestitatea gândurilor rele. Ieri seară m-am simţit rău de tot. M-a durut iarăşi stomacul, am scris cu multă trudă; textul citit de Lowy la cafenea (unde la început a domnit o tăcere pe care noi am respectat-o, dar unde pe urmă s-a însufleţit atmosfera şi n-am mai avut nici noi linişte) l-am ascultat cu efort; viitorul meu apropiat mi se pare atât de trist încât parcă nici nu mai merită osteneala să mi-l trăiesc; m-am plimbat, părăsit de toţi, pe Ferdinandstrasse. Acolo, la colţul cu Bergstein, m-au prins iarăşi gândurile la viitorul meu mai îndepărtat. Cum am să-l pot suporta, cu trupul meu acesta, scos parcă de la naftalină? Chiar şi în Talmud se spune: un bărbat fără femeie nici nu e om. Împotriva unor asemenea gânduri nu mi-a mai rămas, astă-seară, alt ajutor decât să-mi repet: „Acum veniţi voi, gânduri rele, acum când sunt slab şi îndurerat în toată fiinţa. Acum vreţi să vă lăsaţi gândite. Aţi aşteptat să vă fie vouă bine. Ruşine! Veniţi altădată, când sunt şi eu mai în puteri. Nu mai profitaţi de starea în care sunt acum." Şi, într-adevăr, fără să mai aştepte alte dovezi, le-am simţit cum se trag îndărăt, s-au risipit încet-dncet, nu mi-au mai tulburat plimbarea şi aşa nu foarte fericită. Au uitat şi ele probabil că, dacă ar fi să-mi respecte stările astea rele, atunci nu m-ar mai bântui niciodată. [.]

Chiar dacă las deoparte toate celelalte obstacole (starea mea fizică, ^ părinţii, propriul meu caracter) tot am o foarte bună scuză că, în ciuda oricărui argument, nu mă limitez la literatură: Nu îndrăznesc să fac nimic în favoarea mea, pentru mine, câtă vreme n-am obţinut o realizare cât de cât mai. Însemnată care să mă mulţumească deplin. Asta, în orice caz, e incontestabil.

Simt acum, şi m-â încercat încă de la începutul dupăamiezii, o mare dorinţă de a mă elibera cu totul prin scris de starea asta de spaimă, şi aşa cum vine ea din adâncuri s-o aştem peste adâncurile astea ale hârtiei, s-o notez, astfel încât să pot spune că am câştigat, am inclus în mine însumi, cu totul, ceea ce am scris. Nu e deloc o dorinţă, cum s-ar spune, artistică. Astăzi, când Lowy îmi vorbea despre nemulţumirile lui, despre indiferenţa pe care o simte faţă de tot ceea ce face trupa lui, eu am căutat drept explicaţie a unei asemenea stări dorul de casă; însă, într-un anume sens, nu lui i-am dat explicaţia asta, deşi asta am spus, ci am ţinut-o pentru mine, şi am gustat-o, în treacăt, ca pe o tristeţe numai a mea, ' personală.

9 decembrie. Stauffer-Bern. E-atâit de dulce actul creaţiei, încât te şi înşeală în ce priveşte valoarea lui absolută.

Când citeşti o carte de scrisori sau memorii, indiferent de cine e scrisă.

— În cazul de faţă de 'pCarl Stauffer-Bern – şi n-o mai absorbi prin propriile tale forţe, căci asta ţine de artă, şi arta îşi găseşte mulţumirea în ea însăşi, ci, dăruit ei (şi cui nu opune rezistenţă, lucrul acesta îi reuşeşte), te laşi atras de omul acesta străin, atât de concentrat, şi te simţi înrudit cu el, atunci nu se mai petrece nimic deosebit când, închizând' cartea, te reîntorci la propriul tău eu, după evadarea şi recreaţia asta, revii la propria ta fiinţă, regăsită, chiar dacă zguduită din adâncuri şi contemplată pentru o clipă din depărtare, simţindu-te mai bine şi cu capul mai limpede.

— Abia mai târziu poate să ne mire faptul că asemenea situaţii de viaţă, străine, în ciuda vivacităţii lor, sunt descrise în acelaşi fel în carte, cu toate că din experienţa noastră credem a şti că o trăire, cum ar fi de exemplu durerea pentru moartea unui prieten, e tot ce poate fi pe lumea aceasta mai deosebit de descrierea acestei trăiri. Ceea ce se potriveşte însă, şi se aplică persoanei noastre, nu e valabil pentru un străin. Când, în scrisori, nu ajungem să ne exprimăm cum trebuie propriile sentimente (sigur, există aici o mulţime de gradaţii, trecând pe nesimţite dintr-una într-alta, în ambele sensuri), când, nouă înşine – şi asta în cazul cel mai bun <- trebuie să ne vină mereu în ajutor expresii ca „indescriptibil", „inexprimabil", sau. Câte un „atât de trist" sau „atât de frumos", căruia îi urmează o propoziţiune fărâmicioasă, începând cu „încât" – atunci, ca o răsplată parcă, ne e dăruită putinţa de a înţelege spusele altcuiva, exprimarea calm exactă care ne lipseşte în propriul nostru scris. Ignoranţa în care ne aflăm în ce priveşte simţămintele cu care am netezit sau am mototolit scrisoarea ce ne-a stat în faţă, tocmai ignoranţa asta devine înţelegere, când ne vedem constrânşi să ne limităm la textul pe care-l avem în faţă, să credem numai ceea ce scrie acolo, să găsim totul desăvârşit exprimat, cu desăvârşită putere de expresie, aşa cum se şi cuvine dacă vrem să vedem în acest text drumul spre tot ceea ce e omenesc. Astfel, de pildă, scrisorile lui Karl Stauffer cuprind doar o relatare despre scurta viaţă a unui artist şi. (textul se întrerupe).

10 decembrie. Duminică. Trebuie să-i fac o vizită surorii mele şi băieţaşului ei. Când, acum două zile, mama s-a întors la unu noaptea cu ştirea că s-a născut micuţul, tata a început să mărşăluiască, în cămaşă de noapte, prin toată casa, a deschis uşa tuturor camerelor, m-a trezit pe mine, pe servitoare, pe surorile mele şi a trâmbiţat această ştire, ca şi cum copilul nu numai că s-ar fi născut, dar şi-ar fi trăit, onorabil, viaţa şi ar fi fost gata îngropat.

13 decembrie. De oboseală n-am scris nimic; am stat lungit, când pe canapeaua din camera încălzită, când pe cea din camera rece, cu picioarele îndurerate, şi cu nişte vise scârboase. Un câine se lungise peste trupul meu, cu laba foarte aproape de faţa mea, şi aici m-am deşteptat, însă un timp mi-a fost încă frică să deschid ochii, să-l privesc.

Concert Brahms al Asociaţiei muzicale. Lipsa mea de simţ muzical, faptul că nu pot asculta coerent muzică, muzica stârnind în mine numai din când în când, un simţământ vag, care atât de rar este muzical. Muzica pe care o ascult circumscrie dintr-o dată, firesc, un zid în jurul meu, şi singura înrâurire durabilă, muzicală, constă în faptul că, astfel, prizonier, sunt altul decât atunci când sunt liber.

Nu întâlneşti, în genere, faţă de literatură o astfel de veneraţie cum e cea acordată muzicii. Fete cântând. Multora gurile li se deschid numai pentru melodie. Uneia, mai greoaie, îi tremură gâtul şi capul când cântă.

Într-o lojă, trei preoţi. Cel din mijloc, cu tichie roşie, ascultă în linişte, şi demn, netulburat, greoi dar nu ţeapăn; cel din dreapta s-a strâns în sine, cu faţa ascuţită, rigidă, ridată; cel din stânga, gras, şi-a aşezat faţa într-o parte peste pumnul pe jumătate deschis, <->. Se cântă Uvertura tragică. (Aud doar unele măsuri, ici şi colo, lente, solemne. Instructiv să observi cum trec temele de la unele grupuri de instrumentişti la altele, să urmăreşti curgerea muzicii cu urechea. Dezordinea din părul dirijorului.) Beherzigung de Goethe, Nănie de Schiller, Gesang der Parzen.

— Triumphlied.

— Femeile cântând, în picioare, lângă balustrada joasă, ca într-a piesă de arhitectură italiană timpurie.

Sigur e că, deşi m-am înfundat de multă vreme în literatura asta, care atât de des mă acoperă cu valurile ei, de trei zile, în afară de dorinţa de a fi şi eu în sfârşit fericit, nu mai am deloc poftă de literatură. Tot aşa cum săptămâna trecută credeam că Lowy este un prieten absolut necesar, şi acum, de trei zile, mă lipsesc foarte uşor de el.

Când mă reapuc de scris, după mai multă vreme, trag vorbele din mine ca dintr-un vid. Dacă izbutesc să scot la iveală una doar, rămâne acolo, în faţa mea, şi toată truda reîncepe de la capăt.

14 decembrie. Astăzi la prânz, tata mi-a reproşat că nu mă ocup deloc de fabrică. I-am răspuns că am acceptat teoretic participarea, pentru că m-am aşteptat să câştig ceva, dar că nu pot să conlucrez activ la slujba asta câtă vreme îmi pierd o mare parte din zi la birou. Tata mă cicăâea mai departe, eu, în picioare, în faţa ferestrei, tăceam. Seara însă m-am surprins gândindu-mă, pornind de la discuţia asta de la amiază, că m-aş putea socoti foarte mulţumit de situaţia de acum şi că ar trebui doar să mă feresc să nu-mi irosesc tot timpul liber cu literatura. Abia îmi trecuse asta prin minte că gândul nu mi s-a mai părut surprinzător şi nici postura mea cu totul neobişnuită. Mi-am şi pus la îndoială putinţa de~a folosi tot timpul meu liber pentru literatură. Starea asta de spirit venea, sigur, dintr-o dispoziţie cu totul de moment, dar era mai puternică decât o simplă impresie. Chiar şi la Max mă gândeam ca la un străin, deşi ştiam că el trebuie să ţină astăzi o conferinţă, la Berlin, cu exemplificări de texte; şi acum abia constat că m-am gândit la el numai când, în timpul plimbării de astă-seară, am trecut prin faţa locuinţei domnişoarei Taussig.

Plimbare cu Lowy, jos, pe lângă fluviu. Pilonul unic, ridicându-se din arcul, luminat pe dinăuntru de un felinar, al podului Elizabeta, se aseamănă, cu masa lui întunecată, printre luminile ce se revarsă de o parte şi de alta, cu un coş de fabrică, iar clinul de umbră arcuindu-i-se deasupra, întunecos, spre cer, era ca o pală de fum. De o parte a podului, planurile verzi de lumină, delimitate clar.

16 decembrie. Duminică, ora douăsprezece, amiază. Toată dimineaţa am lenevit, somnolând, citind ziarele. Mi-e frică să termin o recenzie pentru Prager Tagblatt. Frica asta de scris îşi găseşte întotdeauna expresia în faptul că, din când în' când, fără să mă aşez la masa de lucru, găsesc fraze de început, dar care, pe loc, se vădesc inutilizabile, uscate, frânte cu mult înainte de a se sfârşi şi, cu sfărâmăturile lor risipindu-mi-se în faţă, îmi arată un viitor trist.

Înainte de a adormi, ieri, am avut imaginea unui desen înfăţişând un grup de bărbaţi pe un munte, undeva, în aer liber, desen care – în tehnica sa lineară cu totul modernă, mi se părea uşor de tot de executat, odată ce mi-ar fi venit ideea. În jurul unei mese erau adunaţi mai mulţi, linia pământului se prelungea dincolo de cercul de oameni, iar dintre toţi cei de acolo îl vedeam bine numai pe un tânăr în vestminte antice. Braţul stâng şi-l sprijinise de masă, mâna atârna destinsă peste faţa întoarsă în sus, ca în joacă, spre cineva ce se apleca înspre el îngrijorat sau întrebător. Trupul, în special piciorul drept, îi era destins; stătea într-o atitudine de tinerească neglijenţă, mai curând lungit în scaun decât aşezat. Cele două perechi de linii care delimitau picioarele se încrucişau şi se uneau fără efort cu contururile trupului. Vestmintele, în culori palide, se învolburau, grele, vlăguite, între aceste linii. Încântat de acest frumos desen care-mi născuse în minte o încordare, după convingerea mea capabilă să-mi conducă creionul în mână, m-am străduit să ies din apatie, să mă gândesc mai stăruitor la un asemenea deisen. Atunci am constatat însă că nu-mi stârnisem în închipuire decât un mic grup de figurine de porţelan alb-cenuşiu. În perioadele acestea de tranziţie, cum a fost pentru mine săptămâna din urmă, şi cum e, cel puţin, clipa asta, mă cuprinde deseori o uimire tristă, însă liniştită, faţă de propria mea insensibilitate. Sunt despărţit de orice altceva printr-un vid, la ale cărui fruntarii nici măcar nu mă mai străduiesc să ajung în momentul în care aş scăpa de serviciu şi aş ceda nostalgiei de a-mi scrie autobiografia. O asemenea schimbare hotărâtoare ar trebui să-mi stea în faţă chiar de la început, când m-aş apuca de scris, ca ţel preliminar, pentru a-mi dicta toate evoluţiile de mai târziu. Însă nu-mi pot imagina o asemenea schimbare, însufleţitoare pentru toată fiinţa mea, şi ea mi se pare cu totul şi cu totul improbabilă. Scrierea autobiagrafiei ar fi însă o mare bucurie, căci ar merge atât de uşor, ca de la sine, ca şi transcrierea viselor, şi ar avea de asemenea şi. Un efect cu totul deosebit, cu totul însemnat, şi pentru totdeauna înrâuritor în ce mă priveşte – şi astfel s-ar vădi accesibilă înţelegerii şi simţămintelor oricărui altuia.

Nu sunt punctual pentru că nu simt suferinţele aşteptării. Aştept apatic, ca o vită. Dacă aş avea un ţel oarecare, cât de nesigur, în existenţa asta a mea, de o clipă, aş fi atât de vanitos în slăbiciunea mea, încât, în numele acestui ţel aflat în faţă, aş suporta totul bucuros. Ce n-aş putea realiza dacă m-aş îndrăgosti. Cât n-am aşteptat, cu ani în urmă, pe sub arcadele Ringului, să treacă M. pe acolo, chiar şi însoţită de iubitul ei. În parte din neglijenţă, în parte pentru că aş fi vrut să ignor suferinţele aşteptării, lăsam să treacă ceasul întâlnirilor dinainte stabilite.

— Dar în parte şi pentru a crea ţeluri noi, complicate, pentru a le cunoaşte mai bine, chiar dacă cu mai puţină siguranţă, pe fiinţele cu care fixasem asemenea întâlniri, şi în acelaşi timp şi pentru a-mi prilejui alte aşteptări de felul acesta, lungi şi nesigure. Tocmai pentru că, în copilărie, aveam o mare spaimă, nervoasă, de aşteptare, s-ar putea spune că fusesem de pe atunci sortit pentru ceva mai bun, dar că-mi presimţisem de pe atunci viitorul.

Doamna Tschissik a avut iarăşi un rol într-o piesă. Ieri, îi era trupul mai frumos decât faţa, care părea mai îngustă, încât fruntea, care s-a încreţit încă de la primul cuvânt, îi ieşea prea mult în evidenţă. Frumos rotunjitul el trup, planturos, mijlociu de statură, nu mai ţinea parcă de faţa ei; îmi amintea, nelămurit, de nişte fiinţe hibride, cum ar fi sirenele, nereidele, centaurii. Când, după aceea, s-a oprit în faţa mea, în picioare, cu chipul strâmbat, cu tenul impur, mâncat de fard, cu o pată pe bluza bleumarin cu mâneci scurte, aveam impresia că mă aflam într-un grup de spectatori nemiloşi, obligat să adresez cuvântul unei statui.

Doamna Klug îi era alături şi mă privea. Domnişoara WetltS'rih mă observa şi ea, din stângă. Am spus nenumărate stupidităţi. De pildă, nu m-am putut împiedica s-o întreb pe doamna Tschissik de ce n-a plecat cu trenul la Dresda, deşi şitiam că se certase cu ceilalţi, deci se despărţise de ei, şi din cauza asta un asemenea subiect îi era penibil. Până la urmă, ajunse pentru mine şi mai dureros – doar că nu-mi trecea nimic altceva prin cap. Când ni s-a alăturat doamna Tschissik, în vreme ce eu stăteam de vorbă cu doamna Klug, i-am spus acesteia din urmă, întorcându-mă spre cealaltă, „Pardon!", ca şi cum mi-aş fi pus în gând ca, de acum înainte, să-mi petrec toată viaţa cu doamna Tschissik. Şi apoi, pe când îi adresam cuvântul doamnei Tschissik, mi-am dat seama că iubirea mea nu reuşea deloc s-o cuprindă cu adevărat – plutea doar în jurul ei, când mai aproape, când mai departe. Oricum, nu-i era dat să aibă parte de linişte. [.] Astăzi, la micul dejun, am schimbat cu mama, la întâmplare, câteva cuvinte despre copii şi despre căsătorie; însă am remarcat acum, lămurit, pentru întâia dată, cât de neadevărată şi' copilărească este ideea pe care şi-o face mama despre mine. Mă consideră un tânăr sănătos, care suferă însă puţin de închipuirea că ar fi bolnav, închipuiri din astea ar urma să-mi treacă, cu timpul, de la sine; în orice caz o căsătorie şi naşterea copiilor le-ar risipi cu totul.

Atunci mi-ar scădea şi interesul pe care-l am acum pentru literatură până la limitele acceptabile pentru un om cultivat. S-ar instala, în schimb, într-o proporţie de la sine înţeleasă, nestânjenit, interesul faţă de profesia mea, sau faţă de serviciu şi fabrică, în sfârşit, faţă de orice s-ar întâmpla să-mi iasă în faţă. Aşa că nu există nici cel mai mic motiv, nici urmă de motiv de deznădejde stăruitoare în ce priveşte viitorul meu; de nelinişte vremelnică însă, nu prea profundă, există prilejuri doar atunci când eu îmi închipui că mă doare iarăşi stomacul sau când nu mai pot să dorm pentru că am scris prea mult. Posibilităţi de soluţionare există cu miile. Cea mai probabilă este că am să mă îndrăgostesc, dintr-o dată, de o fată şi că n-am să mai concep că m-aş putea despărţi de ea. Atunci am să văd cât de bune sunt intenţiile pe care ei le nutresc faţă de mine, şi am să mă conving de faptul că nimeni nu se gândeşte să-mi ridice obstacole în calc. Şi chiar dac-am să ajung un holtei bătrân, ca unchiul din Madrid, nici atunci n-are să fie vreo nenorocire, pentru că eu, cu inteligenţa mea, tot am să fiu în stare să mă descurc.

23 decembrie. Sâmbătă. Când stau ei să-mi judece modul meu de viaţă, care, din punctul de vedere al tuturor rudelor şi cunoştinţelor, se îndreaptă într-o direcţie ciudată, falsă, simt că s-a născut temerea, pe care tata a şi exprimat-o, că din mine nu se va alege altceva decât un fel de unchi Rudolf, adică nebunul generaţiei acesteia mai noi a familiei – cu o nebunie oarecum diferită, potrivită altor vremuri; însă de aici înainte simt cum la mama, a cărei împotrivire faţă de o asemenea impresie scade tot mai mult cu trecerea anilor, se concentrează şi se intensifică toată starea asta de spirit, care se pronunţă în favoarea mea, împotriva unchiului Rudolf, împlântându-se ca o pană tăioasă în ceea ce s-ar putea închipui despre noi doi. [.]

Un avantaj al ţinerii unui jurnal constă în faptul că ajungi să devii conştient, cu o limpezime liniştitoare, de transformările cărora le eşti supus fără încetare, pe care, în general, le simţi nelămurit, le bănuieşti, le accepţi ca fireşti, dar pe care le negi fără să-ţi dai seama când e necesar să dobândeşti din astfel de recunoaşteri, speranţa sau liniştea. În jurnal găseşti dovezi că ai trăit până şi în stări care astăzi ţi se par de nesuportat, că ai privit în jur, ai transcris observaţii, că, de pildă, mâna asta dreaptă ţi se mişca şi atunci întocmai ca şi astăzi, când putem să privim în urmă spre trecut, şi suntem mai înţelepţi, dar tocmai din cauza aceasta, trebuie să recunoaştem cât eram de temerari atunci când ignoram cu totul tot ceea ce putea să urmeze.

Toată dimineaţa de ieri mi-a fost mintea înceţoşată din cauza poeziilor lui Werfel *. O clipă mi-a fost teamă că entuziasmul acesta m-ar fi putut împinge, irezistibil, până la nebunie.

* Scriitorul Franz Werfel, născut şi el la Praga în 1880, făcea parte din cercul de cunoscuţi ai lui Kafka.

Alaltăieri seara, discuţie chinuitoare cu Weltsch. O oră întreagă privirile mi-au alergat, speriate, în sus şi în jos pe faţa, pe gâtul lui. La un moment dat, simţind că mi se strâmbă faţa din slăbiciune, din tulburare, din distracţie, m-am întrebat dacă nu cumva am să fug, certându-mă definitiv cu el. Afară, vreme ploioasă, tocmai potrivită. Pentru o plimbare tăcută; am răsuflat uşurat, şi am aşteptat-o apoi, o oră întreagă, în faţă la Orient, pe M. Asemenea aşteptări, privind rar, la ceas, plimbându-mă nepăsător în sus şi în jos, sunt pentru mine aproape la fel de plăcute ca şi clipele când stau lungit pe canapea, cu picioarele întinse, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. (în starea aceea, când începi să aluneci în somn; nici nu-ţi mai simţi mâinile în buzunarele pantalonilor, şi ţi se pare că ţi se odihnesc, strânse în pumni, peste coapse.) 24 decembrie. Duminică. Ieri, mare veselie la Baum. Am fost acolo cu Weltsch. Max este la Breslau. Mă simţeam liber, îmi puteam duce până la capăt orice gest, răspundeam, ascultam, cum se cuvine; am făcut şi eu mare gălăgie, am spus chiar, o dată, o prostie.