Franz Kafka

Către Franz Werfel [N-a fost probabil expediată. Praga, decembrie 1922]

Dragă Werfel, după felul în care m-am comportat la ultima dumneavoastră vizită n-^aţi fi putut să mai veniţi, asta o ştiam prea bine. Şi v-aş fi scris până acum,. Dacă a scrie scrisori nu mi-ar fi devenit între timp la fel de greu ca şi a vorbi şi dacă n-ar fi existat pe deasupra şi greutăţi cu expedierea, căci o scrisoare pentru dumneavoastră era gata mai de mult. E însă inutil să revii asupra unor chestiuni vechi; unde am ajunge dacă n-am înceta niciodată să ne apărăm şi să ne scuzăm pentru a nu ştiu câta oară toate vechile şi lamentabilele noastre greşeli. Doar atât, Werfel, lucru pe care probabil că-l ştii şi singur: dacă ar fi fost vorba de o nemulţumire banală, poate că ea s^ar fi putut formula cu mai mare uşurinţă şi pe deasupra ar fi fost şi atât de neînsemnată, încât tot atât de bine aş fi putut tăcea în această privinţă. A fost vorba însă de groază şi e greu să argumentezi un astfel de lucru, pari a fi încuiat şi dur şi potrivnic atunci când nu eşti de fapt decât nefericit. Fără îndoială că sunteţi conducătorul unei generaţii, ceea ce nu este o linguşire şi nici nu poate fi folosit ca linguşire cu privire la nimeni, deoarece există destui care se pricep să conducă această societate în mocirlă. Şi din această cauză nici nu sunteţi doar un conducător, ci mai mult [.], iar calea dumneavoastră o urmărim, cu răsuflarea tăiată. Şi dintr-o dată această piesă. Poate să aibă toate calităţile, de la cele teatrale şi până la cele mai înalte, ea reprezintă însă o retragere de la conducere, nu mai este conducere în ea ci mai curând trădarea faţă de o generaţie, o voalare, o anecdotizare, cu alte cuvinte o batjocorire a suferinţelor ei.

Dar iată că m-am luat din nou cu vorba, ca atunci, şi sunt incapabil să gândesc şi să spun lucrul decisiv. Să ne mărginim la atât. Dacă simpatia mea pentru dumneavoastră, interesul meu întrutotul egoist n-ar fi atât de mari, nici n-aş flecari atâta.

Şi dintr-o dată, invitaţia; ţinută în mână ca document, ea capătă o înfăţişare încă şi mai formidabilă şi mai reală. Oprelişti sunt boala, medicul (respinge iarăşi, în mod hotărât, Semmering, nu însă neapărat şi Veneţia, în primăvara timpurie) şi de bună seamă şi banii (ar trebui să mă descurc lunar cu o mie de coroane), dar nu ele sunt opreliştea principală. E o distanţă atât de mare de la a zăcea culcat într-un pat la Praga şi a te plimba, în picioare, prin Piaţa San-Marco, încât doar fantezia izbuteşte s-o parcurgă, la limită toate astea sunt însă abia nişte generalităţi, dar a-mi închipui dincolo de ele că aş putea mânca spre exemplu masa de prânz în societate, la Veneţia (nu pot mânca decât singur), asta o refuză până şi fantezia. Oricum însă reţin invitaţia şi vă mulţumesc foarte mult.

Poate ne vedem în ianuarie. Rămâneţi cu bine! '

Al dumneavoastră, Kafka.

Către Oskar Baum [Vara lui 1923]

Dragă Oskar, am citit textul încă în aceeaşi seară, cu spaimă, cu spaima de privirea de oţel a animalului şi felul în care se apropie încetul cu încetul de divan. Atari lucruri le simţim probabil cu toţii ca fiindu-ne aproape, dar cine izbuteşte s-o facă astfel? În urmă cu ani am încercat şi eu, neputincios, în loc însă de a bâjbâi spre masa de scris, am preferat să mă ascund sub divan unde mai sunt şi astăzi de găsit. Cel de-al doilea mister din povestea ta, blând, împăciuitor, oferă consolarea. Fireşte că este prea slab pentru a împăca, nu oferă nici o perspectivă asupra vreunei speranţe ci doar asupra pierderii ei. Din punct de vedere omenesc e puţin, pe deasupra şi prea ireal, altfel însă mi se pare că această blajină încadrare a focului ce devoră e foarte frumoasă. [.]

Către Valii Pollak [Berlin-Steglitz, noiembrie 1923]

Dragă Valii, masa e aproape de sobă, tocmai m-am depărtat de ea pentru că este o căldură prea mare, chiar şi pentru spinarea mea care, dealtminteri, e mereu îngheţată; lampa mea cu petrol luminează minunat, este o capodoperă atât datorită fabricaţiei cât şi artei cumpărătorului (constituită din împrumuturi şi cumpărări succesive, nu de mine, la drept vorbind, cum să-mi atribui mie aşa ceva! E o lampă cu un arzător de mărimea unei ceşti de ceai, şi de-o construcţie ce permite s-o aprinzi fără să-i ridici manşonul; nu are decât un singur defect, nu arde fără petrol, dar nici tu şi nici eu n-am fi în stare de mai mult, nu-i aşa?): stau deci aşezat şi am în faţă buna ta scrisoare care acum e atât de veche. Orologiul face tic tac, m-an obişnuit totuşi cu acest tic tac, dealtminteri nu-l mai aud decât (rareori, cel mai adesea când mă consacru unor acte deosebit de lăudabile: orologiul ăsta are anumite relaţii intime cu mine, la fel ca şi oricare alt obiect din cameră, dar acum când am demisionat (sau, mai exact, de când am fost demis, ceea ce e un lucru bun în toate privinţele şi, în plus, o problemă complicată care ar avea nevoie, ca să ţi-o explic, de pagini întregi), multe încep să se îndepărteze de mine, mai ales calendarul, cu maximele lui despre care am şi vorbit cu tata şi cu mama. De câtva timp încoace e ca şi metamorfozat: ori se închide cu desăvârşire în el însuşi – dacă ai o nevoie presantă de sfaturile lui şi vrei să i le ceri, nu-ţi răspunde decât: Sărbătoarea Reformei, ceea ce, probabil, are un sens mai profund, dar cine l-ar putea ghici?

— Ori mai degrabă e de o ironie răutăcioasă: data trecută, de pildă, eram cufundat în lectură şi având la un moment dat o idee ce mi s-a părut foarte bună, sau mai degrabă plină de miez, şi vrând să aud şi avizul calendarului asupra acelui subiect (nu răspunde, în cursul zilei sale, decât în atari eventualităţi, fortuite, şi nu dacă-i smulgi foaia, pedant, la intervale regulate), mi-a răspuns: „Şi un prost poate să aibă o idee la fel de bună"; altă dată, în faţa spaimei mele de nota de plată pentru cărbuni, enunţă: „Pacea şi fericirea înseamnă binele suprem". Există aici, desigur, pe lângă ironie, o stupiditate revoltătoare; este nerăbdător, ar fi vrut să mă şi vadă plecat, dar poate că şi vrea să-mi uşureze clipa despărţirii, poate că în spatele foii din ziua aceea va veni o altă foaie pe care eu nu o voi mai vedea, purtând aceste cuvinte: „Sunt căile Providenţei." Nu, nu trebuie totuşi să scrii tot ce gândeşti despre calendarul tău, „el nu e, la urma urmei, decât o fiinţă ca toate celelalte".

Dacă aş dori să-ţi descriu în felul ăsta tot ceea ce mi se întâmplă, nu aş mai termina, desigur, şi s-ar putea crede că duc o viaţă mondenă foarte activă, dar în realitate e liniştit în jurul meu, dealtminteri niciodată nu e de ajuns de liniştit. Sunt foarte puţin la curent cu evenimentele berlineze, fie rele, fie bune, dar fireşte, mai degrabă cu primele decât cu celelalte. A propos, ştie Peppa ce se răspunde la Berlin când eşti întrebat: „Cum mai merg treburile?" Oh! Desigur că ştie, toţi ştiţi mai multe decât mine despre Berlin. Ei bine, cu riscul de a părea demodat – obiectiv, e mereu actual —, se răspunde: „La fel de prost ca şi indexul *". Şi o alta: Cineva vorbeşte cu entuziasm despre sărbătoarea gimnasticii din Leipzig şi despre „formidabila imagine a celor 750.000 de atleţi intrând pe arenă". Celălalt calculează, lent: „Ei bine, asta nu înseamnă altceva mai mult decât trei gimnaşti şi jumătate în timpuri normale".

[.] Dar s-a făcut de mult timpul să mă duc la culcare. Am fost aproape o seară întreagă lângă voi, şi e atât de departe de la Stockhausgasse până la Miquelstrasse. Rămâneţi cu bine.

Către Julie şi Hermann Kafka [Kierling, cea. 19 mai 1924]

Scumpii mei părinţi, mă gândesc în fiecare zi la vizitele de care îmi vorbiţi adesea, căci înseamnă pentru mine un lucru foarte important, şi ar fi atât de frumos, e atât de mult timp de când n-am mai fost împreună; nu pun la socoteală şederea noastră la Praga, a însemnat un deranj pentru voi să fim pentru câteva zile într-un loc frumos, singuri – ca atunci, timp de câteva ore, la Franzensbad, nu mai îmi amintesc exact când se petrecea asta. Şi să bem împreună „un ţap bun de bere", cum scrieţi, de unde văd că tata nu apreciază prea mult vinul nou, şi-i dau dreptate, în ceea ce priveşte berea. Dealtminteri – şi mă gândesc adesea la lucrul acesta, când e foarte cald —, am şi fost băutori de bere solidari şi credincioşi, sunt mulţi ani de-atunci, când mă lua cu el la piscină!

Motivul acesta şi încă altele pledează în favoarea vizitei voastre, 'dar cât de mullte nu i se opun! Mai întâi că tata nu ar putea veni, probabil, din pricina dificultăţilor cu viza. Ceea ce e în măsură să scadă mult din entuziasmul vizitei, mai ales că, oricare ar fi persoana care l-ar acompania, mama s-ar vedea constrânsă prea mult să fie în grija mea, şi eu nu mă simt încă prea

* Este vorba de indexul preţurilor. Era epoca inflaţiei.

Strălucit, ba chiar deloc în stare să ies. Cunoaşteţi dificultăţile întâmpinate la început, la Viena şi în împrejurimile ei, ele m-au cam doborât puţin, au împiedicat să coboare rapid febra ce continua să mă slăbească; povestea asta cu laringele, la care nu mă aşteptam, m-a epuizat de la început mai mult decât ar fi fost cazul) obiectiv vorbind.

Deabia acum încep să mai ies din toate pricinile astea de slăbire a forţelor, cu sprijinul Dorei şi al lui Robert, despre cari nici nu-ţi poţi face măcar o idee dacă nu eşti aici (ce m-aş face fără ei!). Continui să am tulburări, de pildă, de câteva zile, o enterită, şi care n-a dispărut complet. Toate astea se adună, astfel că în ciuda admirabilului zel al ajutoarelor mele, în ciuda aerului şi hranei, excelente, şi a băii de soare aproape zilnice, sunt departe de a fi restabilit şi, la drept vorbind, nu ating nici măcar nivelul meu de la Praga. Dacă mai adăugaţi la toate astea şi că nu trebuie să vorbesc decât cu voce scăzută, şi nici prea des, nu veţi mai ezita să vă amânaţi vizita. Totul merge spre bine – de curând un profesor a constatat o mare ameliorare a laringelui, şi dacă nu merg până acolo încât să cred absolut tot ceea ce îmi spune – acest om amabil şi dezinteresat vine odată pe săptămână cu propriul său automobil şi nu-mi cere aproape nimic.

— Cuvintele sale, totuşi, au însemnat pentru mine o mare consolare.

— Totul merge spre bine, o repet, dar nimic nu se vede încă, nu poţi arăta celor ce te vizitează – şi mai ales vizitatori ca voi • – progrese evidente, perceptibile ochilor unui profan, e mai bine să se renunţe. N-ar trebui deci să rămânem mai bine aici, pentru moment, dragii mei părinţi?

Nu trebuie să credeţi că mi-aţi putea ameliora sau schimba tratamentul. La drept vorbind, proprietarul sanatoriului este un bătrân domn bolnav, care nu se poate ocupa mult de cazul meu, şi relaţiile mele cu medicul asistent, care e foarte dezagreabil, sunt mai degrabă de natură amicală decât medicală; în afara eventualelor vizite ale unor specialişti, îl mai am pe Robert, care nu mă părăseşte şi care, în loc să se gândească la examenele sale se gândeşte la mine din toate puterile lui, apoi pe un tânăr medic, în care am mare încredere (îi datorez asistenţa, la fel oa şi cea a profesorului pe care l-am mai amintit, lui Arch. Ehrmann) şi care vine de trei ori pe săptămână, nu cu maşina, trebuie să mărturisesc, ci mult mai modest, cu trenul şi cu autobuzul.

Din Scrisori către Milena Merano-Untermais, Pensiunea Ottoburg * Scumpă Doamnă Milena, V-am scris un bilet din Braga, şi altul din Merano. N-am primit răspuns. În fond, biletele astea nici nu aşteptau răspuns grabnic, şi dacă tăcerea Dumneavoastră nu e altceva decât un semn că vă simţiţi relativ bine, o stare care adesea se traduce prin lenea de a scrie, sunt cât se poate de mulţumit. E pe de altă parte cu putinţă – şi de asta vă scriu acum – să vă fi supărat ceva în biletele mele (ce mâini grosolane trebuie să fi avut, cu totul împotriva voinţei mele, dacă s-ar fi întâmplat cu adevărat asta!), sau, ceea ce, sigur, ar fi mult mai rău, că acele clipe de răgaz mai liniştit despre care-mi scrieţi au trecut şi sunteţi iarăşi într-o perioadă proastă. Pentru prima posibilitate, nu ştiu ce să vă spun, atât e departe de mine gândul de a vă răni şi, dimpotrivă, îmi doresc exact contrariul; pentru cea de a doua, nu dau nici un sfat – cum aş putea da eu sfaturi?

— Întreb numai: De ce nu plecaţi o vreme din Viena? Doar nu sunteţi apatridă, ca alţii. Nu v-ar da, adică, puteri noi un timp petrecut în Boemia? Şi dacă, dintr-un motiv sau altul, pe care nu-l ştiu, n-aţi vrea să mergeţi în Boemia, atunci în altă parte, poate chiar Merano ar fi potrivit. Cunoaşteţi Merano?

Aştept, deci, din două, una. Sau tăcerea mai departe, ceea ce înseamnă: „Nici o grijă, îmi merge foarte bine". Sau dacă nu, câteva rânduri.

Cu toată prietenia, Kafka

* Scrisorile către Milena, scrise în 1920, nu au fost datate. Ordonarea lor cronologică a căzut în sarcina editorului care, bazându-se pe numeroase referiri şi aluzii, cât şi pe cele câteva repere temporale din text, a stabilit o anumită succesiune.

Acum îmi dau seama că nu-mi pot aminti în fond nici un detaliu anume al chipului Dumneavoastră. Numai când v-

Scumpă Doamnă Milena, Vă osteniţi cu traducerea mea acolo, la Viena, pe vremea asta mizerabilă. Este, într-un fel, şi emoţionant şi de natură să mă facă să mă simt ruşinat. Probabil că aţi şi primit o scrisoare de la Wolff, cel puţin mie mi-a scris încă mai demult că v-a trimis o scrisoare. Eu n-am scris nici o nuvelă Asasini, care să fi apărut în vreun catalog sau almanah, este o neînţelegere; că pe de altă parte ea ar fi cea mai bună dintre toate, asta e foarte cu putinţă.

Judecând după ultima şi penultima dumneavoastră scrisoare, s-ar părea că v-aţi depăşit cu totul şi definitiv neliniştea şi grijile, şi fără îndoială că asta e în legătură şi cu soţul dumneavoastră, şi în orice caz v-o doresc din inimă la amândoi. Îmi amintesc de o după-amiază de duminică acum mai mulţi ani, când mă strecuram pe lângă ziduri pe cheiul Franz şi l-am întâlnit pe soţul dumneavoastră care nu mi-a făcut impresia a fi fost mai pretenţios – eram doar doi funcţionari obişnuiţi, necăjiţi, fiecare din ei în felul său. Nici nu mai ştiu dacă atunci am mers un timp împreună sau am trecut doar unul pe lângă altul, deosebirea între aceste două posibilităţi nu a fost probabil prea mare. Însă lucrul acesta e de mult în trecut şi trebuie să rămână adânc în trecut. E frumos la dumneavoastră acasă?

Cu salutări din inimă, Al Dumneavoastră, Kafka.

Merano-Untermais Pensiunea Ottoburg.

Scumpă Doamnă Milena, Tocmai acum s-a oprit ploaia care dura de două zile şi o noapte, probabil doar pentru scurtă vreme, totuşi e un eveniment demn de a fi sărbătorit, şi asta şi fac scriindu-vă. De altfel, chiar şi ploaia era suportabilă, căci sunt în străinătate, nu cine ştie ce străinătate, dar, oricum, e ceva care-ţi face plăcere. Chiar şi Dumneavoastră, dacă am înţeles bine (s-ar zice că nu mai reuşesc să-mi scot din amintire acea scurtă întâlnire, însingurată, petrecută mai mult în tăcere), chiar şi Dumneavoastră v-aţi bucurat de ce era aer de străinătate la Viena; mai târziu s-ar putea ca toate să se fi tulburat ca urmare a împrejurărilor de ordin general, dar nu vă bucuraţi şi Dumneavoastră să vă simţiţi o clipă undeva în străinătate? (Ceea ce de altfel ar putea fi un semn rău, şi nu trebuie deloc să fie).

Eu o duc aici foarte bine, mai multă îngrijire nici n-ar putea suporta trupul meu muritor, balconul camerei mele intră adânc în grădină şi e năpădit de pretutindeni de tufe înflorite (vegetaţia aici e extraordinară – pe o vreme când la Praga aproape îngheaţă băltoacele, în faţa balconului meu se deschid încet florile), şi cu totul expus spre soare (la drept vorbind, spre cerul acoperit de nori groşi, cum e aproape de o săptămână). Veveriţele şi păsărelele, cupluri nu prea potrivite, vin să mă viziteze; m-aş bucura atâta să vă văd la Merano. Acum în urmă mi-aţi scris o dată că nu mai puteţi, respira, într-o asemenea exprimare literalul şi înţelesul se contopesc aproape, şi aici şi una şi alta s-ar putea să fie ceva mai uşoare.

Cu cele mai cordiale salutări, Al Dumneavoastră, F. Kaffca.

Plămânii, aşadar. Toată ziua mi-am frământat mintea cu asta, în toate felurile, mi-era cu neputinţă să mai gândesc orice altceva. Nu că aş fi prea speriat de boala asta; după toate probabilităţile şi după câte sper – şi aluziile Dumneavoastră par să vorbească în sensul acesta – la Dumneavoastră e o formă uşoară, şi chiar o adevărată boală de plămâni (jumătate din Europa occidentală are plămânii mai mult sau mai puţin betegiţi), aşa cum mi-o cunosc la mine de trei ani de zile, mie mi-^a adus mai mult bine decât rău. La mine a început acum vreo trei ani, în toiul nopţii, cu o hemoptizie. M-am sculat, agitat cum eşti întotdeauna de ceva nou (în loc să rămân întins, cum am aflat mai târziu că sună prescripţiile), fireşte şi puţin speriat, m-am dus la fereastră, m-am aplecat afară, m-am îndreptat spre lavabou, m-am învârtit prin cameră, m-am aşezat pe pat, şi mereu sânge. Însă mi mă simţeam deloc nefericit din cauza asta, pentru că îmi dădeam seama treptat, dintr-un motiv sau altul, că după trei, patru ani de insomnie totală, acuma, cu. Condiţia să se oprească emoragia, aveam să dorm pentru prima dată. S-a şi oprit dealtfel (de atunci nici nu s-a mai repetat), şi restul nopţii am dormit. Dimineaţa, e adevărat, a venit servitoarea (locuiam pe vremea aceea la palatul Schonbom), o fată bună, foarte devotată, dar cât se poate de realistă; a văzut sângele şi a spus: „Pane doktore, s Vămi to dlouho nepotrva" *. Eu însă mă simţeam mai. Bine. Decât orieând, m-am dus la birou, şi de abia după amiaza la doctor. Mai departe povestea nu-i interesantă acum. Vroiam numai să spun: Nu boala Dumneavoastră m-a speriat (cu atât mai mult cu cât mă amestec mereu pe mine, îmi scormonesc amintirile, gata să recunosc ce e vigoare aproape ţărănească dincolo de tot ce e delicateţe: nu, nu sunteţi bolnavă; e un divertisment, nu o boală a plămânilor); aşadar nu asta m-a speriat, ci gândul la ce a trebuit să se petreacă înainte de această tulburare. Din cauza asta desprind mai întâi unele lucruri spuse în scrisoarea Dumneavoastră, cum ar fi: nu mai sunt bani – ceai şi câteva mere- zilnic de la 2 la 8 – sunt lucruri pe care nu pot să le înţeleg; e limpede că aşa ceva nu se poate explica decât prin viu grai. De aceea trec acum peste toate astea (oricum, numai în scrisoare, pentru că de uitat, aşa ceva nu se poate uita) şi mă gândesc doar la explicaţia pe care mi-o pregătisem şi eu odinioară, în cazul meu, pentru boală, şi care se potriveşte pentru multe cazuri. Se ajunsese atât de departe. Încât, mintea nu mai putea suporta grijile şi suferinţele care-i stăteau în faţă. A spus atunci: „Mă dau bătută; dar dacă există ceva să mai poată ţine legat laolaltă totul, să-şi ia acest ceva asupră-şi o parte din povara, mea, şi atunci, cine ştie, ar mai putea con-

* Domnule doctor, Dumneavoastră n-o mai duceţi mult (cehă).

Tinua o vreme” Şi atunci s-a prezentat plămânul, oricum, nu mai avea prea mult de pierdut. Dar pertractările astea între mine şi plămâni, duse fără ştirea mea, de la sine, trebuie să fi fost cu adevărat groaznice.

Şi acum, ce faceţi? După toate probabilităţile, e o nimica toată, dacă vă veţi cruţa puţin. Că trebuie să fiţi cruţată şi Dumneavoastră puţin, asta o vede oricine ţine la Dumneavoastră, toate celelalte chestiuni trebuie trecute acum pe planul al doilea. Aşadar, aici ar fi mântuirea? Aş spune că da – nu, nu vreau să glumesc deloc, nu sunt câtuşi de puţin înclinat spre glume, şi nici n-am să fiu până când nu-mi veţi fi scris că v-aţi aranjat un mod de viaţă nou şi mai sănătos. De ce nu plecaţi puţin din Viena, asta nu vă mai întreb după ultima scrisoare; înţeleg acum de ce, dar chiar şi foarte aproape de Viena se găsesc multe locuri frumoase unde se poate sta, precum şi tot felul de posibilităţi să vă îngrijiţi cum trebuie. Astăzi nu vreau să scriu despre nimic altceva, nu există nici un alt subiect mai important cu care să vă întreţin. Toate celelalte, mâine, chiar şi mulţumirile pentru caietul acesta, care mă emoţionează şi mă face să-mi fie ruşine, mă întristează şi mă bucură. Nu, totuşi încă ceva astăzi: Dacă mai folosiţi măcar un singur minut din somnul Dumneavoastră pentru traducerile astea, atunci e ca şi cum m-aţi blestema cu propria Dumneavoastră gură. Căci dacă se va ajunge vreodată la o Judecată, nici n-are să se mai piardă vreme cu alte întrebări, ci se va stabili doar atât: el a lipsit-o de somn. Şi cu asta sunt condamnat, şi pe bună dreptate. Mă lupt aşadar şi pentru mine atunci când vă rog să n-o mai faceţi.

Al Dumneavoastră, Franz K.

Scumpă Doamnă Milena, [.] Mă întrebaţi despre logodna mea. Am fost logodit de două ori (dacă vreţi, de trei ori, anume de două ori cu aceeaşi fată) şi astfel de trei ori, rămânându-mi până la data căsătoriei numai câteva zile. Prima e cu totul de domeniul trecutului (acolo există o nouă căsătorie, şi chiar şi un copilaş după câte aud), a doua mai trăieşte, dar fără nici o perspectivă de căsătorie, astfel că nu s-ar putea spune că e vorba de ceva viu, sau mai degrabă că e ceva care trăieşte o viaţă independentă, pe socoteala bărbaţilor. În general, am învăţat, şi de aici şi din altă parte, că bărbaţii suferă poate mai mult, sau,: dacă vrem să privim lucrurile astfel, au în. Asemenea privinţe o rezistenţă mai redusă; pe de altă parte însă, femeile suferă întotdeauna fără vină, şi asta nu numai în sensul că ele „nu pot să facă nimic în toată problema asta", ci în adevăratul înţeles al cuvântului, care şi el se poate reduce tot la sensul acesta, că „nu pot face nimic în chestiunea asta". De altminteri, orice reflecţie pe marginea acestor lucruri e fără rost. E ca şi cum te-ai strădui să sfărâmi unul singur dintre ceaunurile iadului; în primul rând, că nu reuşeşti, şi în al doilea rând, chiar dac-ai reuşi, nu realizezi altceva decât să te mistui tu însuţi în masa incandescentă revărsată de acolo, iadul continuând mai departe să existe în întreaga lui splendoare. Altfel trebuie început.

Întâi şi întâi, însă, în orice caz, să stai întinsă într-o grădină şi să cauţi să absorbi, din boala aceasta, mai ales că nici. Nu e vorba de o boală adevărată, cât mai multă linişte dulce cu putinţă. E multă linişte dulce în ea.

Al Dumneavoastră, Franz K.

Scumpă Doamnă Milena, în primul rând, pentru ca să nu citiţi în scrisoarea asta ceva împotriva voinţei mele: mă aflu de vreo două săptămâni în prada unei insomnii tot mai rebele; în fond, n-o iau de loc în tragic; asemenea stări vin şi trec şi-şi au întotdeauna propriile cauze – partea amuzantă este că, după cât scrie în Baedecker, s-ar putea să se numere printre ele şi aerul de Merano; mai multe cauze chiar decât trebuie; chiar dacă uneori aceste cauze sunt abia perceptibile, oricum te doboară ca pe un buştean în amorţeală, şi, pe de altă parte, te şi fac să te simţi profund neliniştit, ca o fiară a pădurii.

O mulţumire însă tot am şi eu. Aţi dormit bine, „minunat", şi chiar dacă ieri a fost vorba de o stare în care v~aţi „ieşit din sărite", tot aţi dormit liniştită. Aşa dar, atunci când somnul mă ocoleşte noaptea, ştiu pe ce cale apucă şi accept asta din toată inima. Ar fi de altfel chiar o prostie să mă revolt, somnul este tot ce poate fi mai nevinovat, iar omul fără somn este fiinţa cea mai vinovată.

Şi unui astfel de om care suferă de insomnii îi mulţumiţi dumneavoastră în ultima scrisoare. Dacă un străin care nu ştie despre ce este vorba ar citi-o, ar gândi probabil: „Ce om! Într-un caz ca ăsta s-ar zice că s-a apucat să mute munţii din loc." Şi totuşi, omul acesta de care e vorba n-a făcut nimic, n-a mişcat nici un deget (în afară de cel cu care-şi ţine tocul), se hrăneşte cu lapte şi cu alte bunătăţi, chiar dacă nu are întotdeauna (însă adesea da) în faţa ochilor „ceai şi mere" şi lasă altminteri lucrurile să-şi vadă de cursul lor şi munţii să stea la locul lor. Cunoaşteţi povestea primului succes al lui Dostoievski? E o poveste care rezumă în sine foarte multe lucruri, şi pe care de altminteri o citez numai din comoditate pentru numele lui faimos, căci orice altă poveste, mai comună, chiar cât mai aproape de lumea noastră, ar avea aceeaşi semnificaţie. Şi pe urmă, nici n-o ştiu prea bine, toată istoria asta, doar numele proprii.

— Dostoievski îşi scrisese deci primul roman, Oameni sărmani; pe atunci locuia împreună cu un prieten, şi el literat, Grigoriev. Acesta vedea, luni de zile, cum se strângeau pe masă multe file de manuscris, dar n-a avut propriu zis manuscrisul la îndemână decât atunci când romanul era terminat. L-a citit, a fost entuziasmat, şi l-a dus, fără să-i spună nimic lui Do'stoievski, lui Nekrasov, care era un critic renumit. În noaptea aceea, pe la ora trei, cineva bate la uşa lui Dostoievski. Smt Grigoriev şi Nekrasov, dau buzna în cameră, îl îmbrăţişează şi îl sărută pe D., Nekrasov, care până atunci nu-l cunoscuse, îi spune, că el este speranţa Rusiei, petrec astfel de vorbă împreună două ceasuri, discutând mai ales despre roman, şi îşi iau rămas bun de abia spre dimineaţă. Dostoievski, care a spus întotdeauna că noaptea aceea a fost cea mai fericită din viaţa lui, se apleacă pe fereastră afară, se uită după ei, şi nu se mai poate stăpâni – începe să plângă. Sentimentul care-l stăpânea aici, şi pe care l-a şi descris nu mai ştiu unde, era cam acesta: „Ce oameni minunaţi!