Franz Kafka


parte din concediu, cu atât mai mult dacă insomniile mele îmi vor ruina reuşita curei. La sfârşit m-am îngrăşat cu 3,50, acum nu m-am mai cântărit de câteva zile. [.]



Yüklə 1,23 Mb.
səhifə28/32
tarix15.01.2019
ölçüsü1,23 Mb.
#97290
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32

Voi veni probabil încă din iunie, păstrându-mi o parte din concediu, cu atât mai mult dacă insomniile mele îmi vor ruina reuşita curei. La sfârşit m-am îngrăşat cu 3,50, acum nu m-am mai cântărit de câteva zile. [.]

Mulţumeşte-le te rog părinţilor pentru scrisoarea lor afectuoasă, le voi scrie curând şi la adresele indicate acolo. Când pleacă părinţii la băi, sau mai amină din pricina căsătoriei? Vine şi unchiul Alfred?

Vremea e acum foarte frumoasă, ploaia de oare înainte ne temeam a ajuns să fie dorită şi soseşte cu regularitate la timpul ei. Cea mai mare parte a zilei stau aproape gol şi chiar că nu-i pot ajuta cu nimic pe oamenii care se uită uneori întâmplător spre mine din cele două balcoane apropiate, căci e într-adevăr foarte cald. Poate că mă voi muta pentru câteva săptămâni într-o altă localitate, nu din pricina căldurii însă, ci a insomniei – mi-ar părea rău, căci nu voi mai găsi o pensiune şi un tratament atât de bune.

Ce-i drept, tot aşa gândeam şi când mă aflam la hotelul Emma. Tata ar spune: „Dacă nu~l baţi şi-l azvârli afară, pentru el e o pensiune grozavă". Are dreptate, dar şi eu. [.]

Către Ottla [Mcran] vineri [11 iunie 1920]

Dragă Ottla, taci? Asta este cam neclar, căci poate fi deopotrivă o stare minunată dar şi una groaznică, nu vreau să interpretez nimic, voi aştepta următoarea ta scrisoare. Da, nimic nu e uşor şi chiar şi fericirea, ba chiar adevărata fericire – trăsnet, rază, poruncă sosită din înalt – e o povară teribilă. [.]

Către Max Brod [Meran, iunie 1920]

Iţi mulţumesc, Max, scrisoarea ta mi-a făcut foarte bine. Şi povestea a fost spusă la timpul potrivit, am citit-o de zece ori şi de zece ori am tremurat deasupra ei şi am repovestit-o cu propriile tale cuvinte.

Între noi însă rămâne o deosebire. Vezi, Max, e cu totul altceva, tu dispui de o fortăreaţă formidabilă, un inel e împresurat, asediat de nefericire, tu însă te afli în partea cea mai lăuntrică ori altundeva, după cum ai chef, şi lucrezi, lucrezi cu întreruperi, neliniştit, însă lucrezi, dar eu ard de unul singur, dintr-o dată nu mai am nimic, câteva bârne doar pe care dacă nu le-aş sprijini cu capul s-ar prăbuşi, şi iată că toată această sărăcie e în flăcări acum. M-am jeluit? Nu mă jeluiesc. Înfăţişarea mea se jeluie. Iar lucrurile de care am fost socotit demn, le ştiu. [.,.,]

Către Ottla [Matliary, cea 10 februarie 1921]

Dragă Ottla, această primă oră din cea dintâi zi frumoasă, îţi aparţine. Nu mi-a fost prea bine, ce-i drept n-a fost cu nimic mai grav decât ceea ce le-am scris şi părinţilor (dacă fac abstracţie de alte câteva tulburări care în amintire îmi par încă şi mai mici), oricum însă a trebuit să mă concentrez pe câştigarea în greutate. Cu acest mic câştig de greutate în braţe mă simt uneori parcă aş fi tatăl din „Regele ielelor", pericolele nu sunt poate atât de mari ca acolo dar nici braţele mele nu sunt atât de puternice. [.]

Pomeneşti de faptul că e greu pentru mine să-mi „câştig liniştea". E adevărat, dar asta îmi aminteşte de un foarte bun remediu împotriva nervozităţii, ce-i aparţine domnului Weltsch-tatăl şi este extras din „Hughenoţii". In timpul groaznicei Nopţi a Sfântului Bartolomeu în care sunt ucişi la Paris toţi protestanţii, clopotele sună, pretutindeni nu auzi decât clinchet de arme, Raoul (cred că nu cunosc opera prea bine) deschide fereastra şi cântă furios: „. Oare la Paris să nu fie chip să-ţi câştigi liniştea?" Tonul acut se află aici pe linişte, pune-l pe Felix să-ţi cânte (tot nu i-am scris încă şi mi-e atât de drag, şi nici lui Oskar nu i-am scris). Iată aşadar un bun remediu. Spre exemplu, când tehnicianul dentar de la etajul de jos începe să cânte cu pacienţii, săi pe trei voci – nu vreau să exagerez, s-a întâmplat până acum doar o singură dată: el singur însă cântă şi fluieră în neştire, e ca o pasăre, cum de-i atinge soarele ciocul a şi început să cânte, dar şi la lumina lunii, ba chiar şi când cerul e întunecat, şi întotdeauna brusc, înspăimântându-te, oprindu-se apoi la fel de pe neaşteptate – mie nu-mi mai dăunează acum prea mult, un prieten al lui, Kaschauer, care şi el este foarte bun cu mine, mi-a ajutat mult în această privinţă, vecinului său de odaie însă, grav bolnav, îi face viaţa încă şi mai amară – aşadar când ţi. Se-ntâmplă de-alde astea, te apleci peste balustradă şi te gândeşti: oare nu-i chip ca la Paris etc, şi dintr-odată lucrurile nu mai sunt chiar atât de rele.

Mă întrebi de prieteni. La început am vrut şi am putut să rămân cu totul singur, mai târziu acest lucru n-a mai fost întrutotul posibil. De femei m-am ţinut cu totul de-o parte, urmându-ţi sfatul, pentru mine nu-i o osteneală prea mare iar pentru ele nu-i o suferinţă, în rest au fost mai întâi cehii, într-o combinaţie nefericită în cel mai înalt grad, trei oameni care nu se potrivesc nicidecum unul cu celălalt, un domn mai în vârstă grav bolnav, o domnişoară grav bolnavă şi o tânără fată care probabil că nu e prea bolnavă, şi în afară ide ei mai era ce-i drept şi un al patrulea ceh, un domn mai tânăr deosebit de drăguţ, în special faţă de femei, un exemplu de devotament şi sacrificiu dezinteresat, care a fost un bun mijlocitor şi m-a făcut să devin inutil, iar de ieri se află din nou aici, fusese mai multă vreme plecat iar eu simţeam că am o obligaţie inevitabilă faţă de cei trei ce sunt într-un mod atât de diferit nefericiţi. A fi atât de pierdut printre unguri, germani şi evrei, a-i urî pe toţi aceştia şi a mai fi pe deasupra grav bolnav, ca domnişoara, spre exemplu, nu-i lucru puţin. Ce-i drept există aici destui ofiţeri cehi dintr-un spital de barăci apropiat şi din Lomnitz, dar aceştia preferă în general unguroaicele şi evreicele. Cât despre micuţă, ce se mai găteşte pentru aceşti frumoşi ofiţeri! Nu vreau să descriu de ce e cu neputinţă ca ea să fie atractivă, lucrurile nici nu stau chiar aşa de prost, uneori ei îi mai şi vorbesc, de la unul dintre ei a primit chiar şi o scrisoare, dar cât de puţin înseamnă asta faţă de ceea ce se întâmplă probabil zi de zi în romanul pe care-l citeşte ea.

Apoi a venit ieri prânzul, după-masa a fost prea rece pentru a putea scrie, seara am fost prea trist iar azi, azi a fost iarăşi prea frumos, soare puternic. Seara fusesem trist pentru că mâncasem sardele, totul era bine pregătit, maioneză, bucăţele de unt, piure de cartofi, atâta doar că erau sardele. De câteva zile încoace pofteam carne, a fost o bună învăţătură de minte. Trist ca o hienă am pornit apoi prin pădure (un pic de tuse era semnul uman distinctiv), trist ca o hienă mi-am petrecut noaptea. Mi-am imaginat cum ar fi dacă o hienă ar găsi o cutie de sardele pierdută de o caravană, cum zdrobeşte apoi micul sicriu de tablă şi înghite cadavrele. Deosebindu-se poate de om şi prin aceea că nu vrea, dar trebuie s-o facă (de ce altminteri ar fi atât de tristă, de ce ar avea altfel ochii pe jumătate închişi de tristeţe?), noi în schimb nu trebuie, ci vrem s-o facem. Doctorul m-a consolat repede: de ce să fiu trist? Doar eu am mâncat sardelele şi nu sardelele pe mine. [.]

Către Max Brod [Matliary, mijlocul lui aprilie 1921] [.] Cât despre mine? Când văd astfel înşiruite ştirile despre tine, Felix şi Oskar, şi fac o comparaţie, îmi pare că rătăcesc precum un copil prin pădurile vârstei bărbatului, Şi. Iarăşi au trecut zile de vlăguială, de inactivitate, de contemplare a norilor, şi de alte lucruri mai rele. Lucrurile stau într-adevăr astfel, voi toţi aţi promovat în tagma bărbaţilor. Pe neobservate, nu căsnicia decide în această privinţă, există poate destine de viaţă cu evoluţie istorică şi altele fără ea. Îmi imaginez uneori, în joacă, un grec anonim sosind la Troia fără ca el să fi vrut vreodată să ajungă aici. Nici nu s-a uitat încă bine în jur şi iată-l cum a şi intrat în învălmăşeala luptei, zeii înşişi nici nu ştiu încă ce se petrece pe acolo, el însă a şi fost prins de un car de luptă troian, fiind târât în jurul cetăţii, va mai dura o bună bucată de vreme până ce Homer va începe să cânte toate acestea, dar el zace încă de pe-acum aici, cu ochi sticloşi, dacă nu în praful troian atunci printre pernele unui şezlong. Şi din ce cauză? Hecuba nu înseamnă fireşte nimic pentru el, dar nici Elena nu e hotărâtoare în această privinţă; tot astfel după cum au plecat în călătorii şi ceilalţi greci, chemaţi fiind de zei, şi după cum au luptat apăraţi de zei, a pleoat şi el de-acasă în urma unui picior patern şi a luptat apoi sub pronia blestemului patern; ce noroc că au mai existat şi alţi greci, altminteri istoria universală s-ar fi limitat la cele două odăi ale locuinţei părinteşti şi la pragul dintre ele. [.]

Către Max Brod [Matliary, iunie 1921] [.] Acum pot să ţi-o spun deschis, nu mi-aş fi dorit nimic mai mult decât să plec împreună cu tine. Să trec acest lucru cu totul sub tăcere n-am putut, nici să-l spun deschis, căci, oricum, ar fi însemnat totuşi un soi de transport sanitar. Dacă aş încerca spre exemplu să mă pun în locul tău, îmi dau seama că dacă aş fi sănătos m-ar deranja foarte mult boala de plărnâm a aproapelui meu, nu numai din pricina permanentei posibilităţi de contagiune, ci înainte de toate pentru că această stare continuă de boală e murdară, e murdară contradicţia dintre aspectul feţei şi plămân, totul e murdar. Nu pot privi decât cu dezgust când un altul souipă şi nici măcar nu posed o sticluţă pentru spută, după cum ar trebui să am. Fireşte însă că toate aceste consideraţii nu-şi mai au rostul aici, medicul îmi interzice în mod absolut să merg undeva la o mare nordică, nu are nici un interes să mă ţină aici în timpul verii, dimpotrivă, îmi permite să plec, în păduri, oriunde vreau, nu însă la mare; de altfel am voie să plec şi la mare, ba chiar trebuie s-o fac, la Nervi însă, în timpul iernii. Asta este. Iar eu mă şi bucurasem atât de mult cu gânduil la tine, la călătorie, la lume, la vuietul mării. Şi pâraiele în jurul pajiştii susură, foşnesc şi copacii şi sunt şi astea liniştitoare, nu te poţi însă bizui pe ele, deodată vin soldaţi.

— Şi acuma sunt mereu acolo, transformând această pajişte de pădure într-o crâşmă – iar pârâul şi pădurea încep să lărmuie laolaltă cu ei, parcă ar fi intrat un duh, un diavol în ei toţi. Încerc să plec de aici după cum mă sfătuieşti, unde altundeva există însă posibilitatea de a-ţi găsi liniştea decât înlăuntrul inimii? [.]



Mai de mult am citit „Literatur" a lui Kraus, o cunoşti probabil? Sub impresia de atunci, care între timp a slăbit fireşte foarte mult, îmi părea a merge extraordinar la ţintă, de-a dreptul în inimă. În această lume micuţă a literaturii germano-evreieşti el domneşte cu adevărat, sau mai curând principiul pe care îl reprezintă, căruia i s-a supus într-un mod atât de admirabil încât el se confundă uneori de-a dreptul cu principiul, determinându-i şi pe alţii să participe la această confuzie. Ored că disting suficient de bine ceea ce e doar un joc spiritual în această carte, ce-i drept unul strălucit, apoi ceea ce este doar jalnic, vrednic de milă şi în cele din urmă ceea ce e adevăr, cel puţin pe atât de adevărat pe cât de adevărată este şi mâna mea care-ţi scrie, şi tot atât de limpede şi de înfricoşător de corporal. Jocul de spirit constă în principal în acel jargon evreiesc, nimeni nu posedă un astfel de jargon precum Kraus, cu toate că abia dacă există vreun individ în lumea aceasta germano-evreiască care să fie în stare să vorbească altceva decât jargonul ăsta, jargonul evreiesc înţeles în sensul lui cel mai larg, singurul în care trebuie el înţeles, şi anume drept pretenţia manifestată în gura mare, ori tăcută, ba chiar şi autochinuitoare, ridicată asupra unei posesiuni străine ce n-a fost dobândită ci furată dintr-o mişcare (relativ) fugară, şi care rămâne o posesie străină chiar dacă nu se poate demonstra nici o singură greşeală de limbă, căci aici totul poate fi demonstrat prin cea mai slabă chemare a conştiinţei la ceasul căinţei. Prin asta nu vreau să spun nimic împotriva acestui jargon al evreilor, el e în sine chiar frumos, combină în mod organic germana de cancelarie cu limbajul gestic (.) şi este un rezultat al unui delicat simţ al limbii care a înţeles că în germană nu trăiesc cu adevărat decât dialectele, şi în afara lor doar germana literară exprimată la modul cel mai personal cu putinţă, în vreme ce restul, media de limbă, nu e nimic decât cenuşă ce poate fi trezită la o aparenţă de viaţă doar prin aceea că mâini de evrei scormonesc în ea cu nemaipomenită vioiciune. Acesta e un fapt, nostim sau groaznic, după cum vrei s-o iei; de ce însă evreii sunt atât de irezistibil atraşi într-acolo? Literatura germană a trăit şi înaintea emancipării evreilor şi încă cu mare fast, şi mai cu seamă ea n-a fost, după cum văd, mai puţin diversă în medie ca astăzi, ba poate chiar şi-a pierdut azi din diversitate. Iar faptul că aceste două lucruri trebuie puse în legătură cu iudaismul ca atare, mai exact cu raportarea tinerilor evrei la iudaismul lor, cu înfiorătoarea situaţie lăuntrică a acestor generaţii, tocmai acest fapt l-a înţeles Kraus mai ales, sau, mai corect, a devenit vizibil, fiind raportat la el. El e ceva în genul bunicului din operetă, de care se deosebeşte doar prin aceea că în loc de a spune doar, Oi!", mai face pe deasupra şi poezii plicticoase. (De altfel cu o anume îndreptăţire, cu aceeaşi îndreptăţire cu care Schopenhauer izbutea să trăiască în mare veselie în ciuda prăbuşirii în infern pe care o constata necontenit).

În acest caz, mai mult decât psihanaliza îmi place ideea că acest complex patern, din care unii îşi extrag hrana spirituală, nu se referă la tatăl nevinovat, ci la iudaismul tatălui. Cei mai mulţi dintre coi care au început să scrie în germană vroiau să se depărteze de iudaism, îndeobşte cu aprobarea tulbure a taţilor (tocmai această tulbureală era lucrul revoltător), o vroiau, dar cu picioruşele dindărăt erau încă lipiţi de iudaismul tatălui iar cu cele dinainte nu izbuteau să găsească un teren nou. Disperarea provocată de această stare era inspiraţia lor.

O inspiraţie onorabilă ca oricare alta, vădind însă la o privire mai atentă totuşi câteva triste particularităţi. Mai întâi de toate nu putea fi literatură germană cea în care ei îşi vărsau deznădejdea, cu toate că din afară aşa s-ar fi părut. Trăiau prinşi între trei neputinţe (pe care numai întâmplător le numesc neputinţe lingvistice, fiind lucrul cel mai simplu să le numesc astfel, deşi ele ar putea purta şi un cu totul alt nume): neputinţa de a nu scrie, neputinţa de a scrie germana, neputinţa de a scrie altfel, şi aproape că s-ar mai putea adăuga o a patra, neputinţa de a scrie (căci deznădejdea fireşte că nu putea fi potolită prin scris, fiind un duşman al vieţii şi al scrisului, scrisul era aici doar un provizorat ca pentru cineva care-şi scrie testamentul cu puţin înainte de a se spânzura.

— Un provizorat care desigur că poate dura o viaţă întreagă), era aşadar o literatură imposibilă din orice parte ai fi privit-o, o literatură lăutărească pe care copilul german o şterpelise încă din leagăn şi o preparase într-un fel oarecare, în mare grabă, de vreme ce tot e necesar ca cineva să danseze pe frânghie. [.] [La această scrisoare Kafka a adăugat şi chestionarul, completat, pe care Max Brod i-l trimisese în scrisoarea lui precedentă.]

Chestionar.

Câştig în greutate? 8 kg.

Greutatea totală? Peste 65 kg.

Diagnostic obiectiv secretul medicului; aparent la plămâni? Favorabil.

Temperaturi? În general fără febră.

Respiraţia? Nu e bună, în serile reci aproape ca iarna Semnătura: Singura întrebare care mă pune în încurcătură.

Către Elli Hermann [Toamna lui 1921]

Dragă Elli, la drept vorbind m-aş fi aşteptat la mai puţină respingere în scrisoarea ta, ori cel puţin la o scrisoare mai voios hotărâtă. Oare nu-ţi dai seama de norocul acesta? Ori poate cunoşti un mijloc mai bun de educaţie? Există şcoli mai radicale, conduse într-un mod mai personal, poate mai importante, spre exemplu Wickersdorf, există altele mai netede, mai exotice, cu neputinţă de evaluat, din regiuni mai îndepărtate, există în Palestina şcoli mai apropiate din punct de vedere al smgelui şi poate mai înseninate, probabil însă că nu există o alta în apropiere mai puţin riscantă ca Hellerau. Prea tânăr pentru că îi lipsesc câteva luni până ce va împlini zece ani? Sunt acceptaţi şi copii de şapte ani, există trei ani preşcolari. Poţi fi prea tânăr pentru a-ţi câştiga existenţa, pentru căsătorie, pentru moarte, dar prea tânăr pentru o educaţie gingaşă, lipsită de constrângere, scoţând la iveală tot ce e bun? Zece ani înseamnă puţin, dar în anumite împrejurări sunt o vârstă înaintată, zece ani fără exerciţii fizice, fără îngrijire trupească, ani de viaţă înstărită, şi mai cu seamă în lipsa exerciţiului ochilor şi al urechilor şi al mâinilor (cu excepţia banilor de buzunar trecuţi prin ele), o viaţă dusă în cuşca adulţilor care până la urmă nu fac altceva decât să se descarce asupra copiilor, nici nu merge altfel în viaţa obişnuită – asemenea zece ani nu sunt puţini. Desigur, în cazul lui Felix ei n-ar putea avea o influenţă prea rea, e puternic, liniştit, deştept, vesel, dar aceşti zece ani el i-a petrecut la Praga, pe deasupra, în acel spirit aparte de care nu-i poţi feri pe copii şi care există tocmai în rândul evreilor praghezi înstăriţi, fireşte că nu mă refer la anumiţi oameni în parte, ci la spiritul acesta general, aproape pipăibil, care se manifestă în mod diferit de la unul la altul, după firea fiecăruia, şi care se află şi în tine după cum se află şi în mine, acest spirit mărunt, murdar, călâu, clipicios. Ce noroc să-ţi poţi salva propriul copil de el!

F.

Către Elli Hermann [Toamna lui 1921]



Dragă Elli, nu, asta nu e energie, nu te lăsa nici înspăimântată (de parcă aş putea să te silesc prin energie la ceva împotriva voinţei tale), nici încurajată (de parcă ţt-aş putea înlocui prin energie voinţa ce-ţi lipseşte pentru a-l putea trimite de lângă tine pe Felix, voinţa pe care ai vrea s-o ai dar care-ţi lipseşte), asta nu e energie, cel mult energie în cuvinte şi chiar şi aceasta va înceta, ba chiar încetează de pe acum, nu e energie ci mai curând ceea ce tu simţi uimitor de bine, interpretând însă greşit atunci când scrii că şi tu vrei să părăseşti „mediul nostru" şi că de aceea (de aceea!) nu-l poţi trimite de lângă tine pe Felix. Vrei să părăseşti mediul nostru şi asta cu ajutorul lui Felix, şi una şi alta e bine şi posibil, copiii există pentru salvarea părinţilor, teoretic nici nu înţeleg cum de pot exista oameni fără copii, dar cum ai vrea să-ţi reuşească această „ieşire"? Tocmai printr-o faptă tipică în chiar acest mediu, prin zgârcenie (nu-i dau drumul!), prin deznădejde (ce m-aş face fără el!), prin pierderea oricărei speranţe (nu va mai fi fiul meu!), prin autoamăgire, prin motivări false, prin înfrumuseţarea slăbiciunii, prin înfrumuseţarea „mediului" („a face viaţa suportabilă", „a purta răspunderea", chiar şi din depărtare exemplul unor astfel de mame poate să" etc.) Toate acestea le-aş face şi eu în locul tău şi încă într-un mod cu mult mai „măreţ". [.]

Către Elli Hermann [Toamna lui 1921] [.] în favoarea mea pledează (între mulţi alţii) un martor însemnat, pe care însă îl citez aici tocmai că este însemnat şi apoi pentru că am citit chiar ieri acest pasaj, şi nu pentru că aş fi cutezat să am aceeaşi părere cu el. În descrierea călătoriei lui Gulliver în Liliput (a cărei orânduire e foarte lăudată), Swift spune: „Ideile cu privire la îndatoririle reciproce ale părinţilor şi copiilor sunt. Întrutotul deosebite de ale noastre. Deoarece unirea dintre bărbaţi şi femei se întemeiază, ca şi la toate neamurile de animale, pe legi naturale, ei susţin hotărât că bărbaţii şi femeile se unesc doar din această pricină; gingăşia faţă de cei tineri urmează aceluiaşi principiu; de aceea ei nu vor să admită că un copil le-ar fi dator cu ceva părinţilor pentru existenţa lui, care oricum nu poate fi socotită o binefacere din cauza condiţiei mizerabile a oamenilor; iar pe deasupra părinţii nici nu au avut în minte vreo binefacere ci s-au gândit la cu totul altfel de lucruri în timpul întâlnirilor lor amoroase. Din această pricină şi din altele, ei sunt de părere că dintre toţi oamenii, părinţilor trebuie să li se încredinţeze cel mai puţin educaţia copiilor." După cum se vede, el înţelege prin asta, întrutotul corespunzător cu distincţia ta dintre „om" şi „fiu", că dacă vrei ca un copil să ajungă om, el trebuie scos, după cum se exprimă, din animalitate, extras conexiunilor pur animalice.

Tu însăţi recunoşti că în ezitarea ta se amestecă şi egoism. Oare însă acest egoism nu este el întrucâtva anapoda chiar ca egoism? Dacă spre exemplu nu-i dai în timpul verii blănarului hainele de iarnă, pentru că ai; entimentul că atunci când le vei primi toamna înapoi lucrurile îţi vor fi străine lăuntric, şi dacă aşadar le păstrezi la tine, ele îţi vor aparţine toamna, ce-i drept, pe deplin, atât lăuntric cât şi pe din afară, dar vor fi mâncate de molii. (Asta nu e o răutate, cu adevărat nu, dcar un exemplu, un exemplu la mdemână.) (.) în acest fel privesc ezitările tale, n-aş recunoaşte în mod absolut drept bun decât un singur contraargument, pe care tu însă nu-l pomeneşti. Dar poate că-l gândeşti.

Acesta: cum ar putea ca sfatul meu. Privitor la educarea copiilor altora să aibă vreo valoare, câtă vreme n-am fost nici măcar în stare să-mi ofer un sfat cum să capăt eu însumi copii.

— Acest argument e de necombătut şi mă nimereşte în plin, oricât de excelent însă ar fi el, cred că nimereşte în plin mai degrabă în mine decât în sfatul meu. Nu ţine cont că acest sfat vine din partea mea.

Către Robert Klopstock [Praga, sfârşitul lui ianuarie 19221

Dragă Robert, iarăşi o scrisoare mustrătoare în măsura în care izbutesc s-o înţeleg (germana – însă nu aceasta e cauza neînţelegerii mele – eun pic mai ciudată ca odinioară, nu greşită, nici vorbă, dar mai ciudată, de parcă v-aţi afla prea puţin printre vorbitori de germană), oare trebuie să mă mustraţi mereu? Nu o fac eu însumi îndeajuns? Am nevoie de ajutor în această privinţă? Fireşte că am nevoie de ajutor şi aveţi şi dreptate în sine, eu însă sunt atât de ocupat cu vânarea unei bârne imaginare —• în cursul acestui necontenit naufragiu real —, încât probabil nu mai izbutesc decât să mă supăr pe toate celelalte lucruri. Mai cu seamă în ceea ce priveşte scrisorile, fie ele scrisori de la bărbaţi ori de la femei. Scrisorile mă pot bucura, mă pot mişca, îmi pot apărea vrednice de admiraţie, dar înainte însemnau cu mult mai mult pentru mine, prea mult pentru ca azi să le mai pot socoti, în ceea ce mă priveşte, o formă esenţială de viaţă. N-am fost amăgit de scrisori, pe mine m-am amăgit cu scrisori, literalmente încălzindu-mă dinainte, ani în şir, la căldura care în cele din urmă s-a produs atunci când întregul vraf de scrisori a ajuns pe foc.

Romanul lui Max a avut pentru mine o mare importanţă. Păcat că nu sunt în stare să fac să dispară din faţa ochilor dumneavoastră unele lucruri (spre exemplu povestea de spionaj, povestea jurnalului de tinereţe), pentru ca astfel să puteţi privi până în adâncul cărţii. Cel puţin după părerea mea, acele istorii împiedică această posibilitate, fiindu-le totuşi necesare romanului, şi tocmai în asta constă slăbiciunea lui. Străduiţi-vă să priviţi dincolo de ele, acesta-i şi motivul pentru care ele există.

Către Max Brodi [Plana, ştampila: 20 VII. 1922] [.] N-am avut aşadar timp să vin la tine, probabil însă că n-aş fi venit nici chiar dacă aş fi avut, căci mi-ar fi fost mult prea ruşine în eventualitatea că mi-ai fi citit deja caietul, acest caiet pe care am îndrăznit să ţi-l dau după ce mi-ai dat nuvela ta, cu toate că ştiu că lucrurile au fost scrise pentru a fi scrise, nu pentru a fi citite. După această nuvelă atât de desăvârşită, de pură, de dreaptă, de tânără, se cere o jertfă al cărei fum să fie pe placul cerului. Doar pentru că ea îmi e atât de scumpă, te rog să mai revezi odată începutul, nu numai primul început, ci mergând până la familia profesorului şi apoi partea de la sfârşit de tot. Începutul ibâjb'âie un pic, cel puţin pentru acela care nu cunoaşte întregul, de parcă ar căuta nişte artificii secundare, plăcute cititorului, păgubind însă întregul – de altfel ele sunt în rest cu totul eliminate, au însă micul lor foc de artificii la început. Dar finalul are o expiraţie prea lungă în vreme ce cititorul, derutat, care încă-şi mai caută suflul, îşi pierde din această pricină oarecum direcţia privirii. Cu asta nu vreau să spun nimic împotriva formei epistolare care m-a şi convins. Nu ştiu deloc cum s-ar putea încadra această nuvelă în părerile mele cu privire la „scriitor", nu-mi fac deloc griji în această privinţă şi sunt fericit că nuvela există. Părerile mele însă şi-au găsit ieri o hrană bună atunci când am citit pe drum „Storm: Amintiri", într-un volumaş Redlam. O vizită la Morike. Aceşti doi buni germani stau aşadar liniştiţi împreună la Stuttgart, conversează despre literatura germană, Morike îi citeşte „Mozart pe drumul spre Praga". (.) Iar apoi încep să vorbească şi despre Hei ne. În aceste amintiri s-a mai pomenit deja despre Heine, pentru Storm porţile literaturii germane s-au deschis prin Faustul lui Goethe şi prin Cartea cântecelor a lui Heine, aceste două cărţi fermecate. Şi pentru Morike Heine are o mare însemnătate, căci printre puţinele autografe pe care le posedă, ţinându-le la mare preţ, şi pe care i le arată lui Storm, se află şi „o poezie cu foarte multe corecturi ale lui Heine." Cu toate astea Morike spune despre Heine – şi cele spuse nu reprezintă probabil aici decât redarea unei păreri curente, ele constituie, privind lucrurile cel puţin dintr-o singură latură, o strălucită şi încă misterioasă formulare a ceea ce gândesc eu însumi despre el iar ceea ce gândesc reprezintă iarăşi o părere curentă, într-alt fel: „Este cu desăvârşire un poet", spune Morike, „dar n-aş putea rezista nici măcar un sfert de oră alături de el, din pricina minciunii întregii sale firi." Consultă degrabă comentariul talmudic cu privire ila asta! [.]


Yüklə 1,23 Mb.

Dostları ilə paylaş:
1   ...   24   25   26   27   28   29   30   31   32




Verilənlər bazası müəlliflik hüququ ilə müdafiə olunur ©muhaz.org 2024
rəhbərliyinə müraciət

gir | qeydiyyatdan keç
    Ana səhifə


yükləyin