70
gicului însuşi, a mizeriei lumeşti de odinioară, a formei celei mai imbecile şi nefireşti ce există în idealul ascetic. Căci Parsifal este cu adevărat un subiect de operetă par excellence... Să fie oare Parsifal-u\ lui Wagner surîsul secret al maestrului, acel surîs superior al celui care rîde de sine însuşi, triumful libertăţii sale ultime, al supremei libertăţi de artist ? Ştie oare Wagner să facă haz de propria-i persoană ?... Nu am putea decît să ne dorim acest lucru. După cum am mai spus: ce ar fi Parsifal-v\ luat în serios ? Este chiar necesar să vedem în el o expresie obosită, „produsul unei uri turbate faţă de cunoaştere, spirit şi senzualitate", o anatemă împotriva simţurilor şi a spiritului, concentrate într-un unic suflu de ură ? O apostazie şi o întoarcere la un ideal creştin, bolnăvicios şi obscurantist ? Şi, în ultimă instanţă, o negare de sine, o autoanulare a unui artist care pînă atunci urmărise cu întreaga putere a voinţei lui contrariul, adică spiritualizarea şi sensibilizarea supremă a artei sale ? Şi nu numai a artei, ci şi a vieţii sale ? Aduceţi-vă aminte cu cît entuziasm călca Wagner la timpul său pe urmele filozofului Feu-erbach. Vorbele lui Feuerbach despre „senzualitatea sănătoasă" sunau prin anii '30 şi '40 în urechea lui Wagner ca şi a multor germani — aceştia îşi ziceau tinerii germani — ca nişte vorbe ale mîntuini. Să fi sfîrşit oare prin a-şi schimba părerea în această privinţă ? Pare că cel puţin, la sfîrşit, a avut barem intenţia de a şi-o schimba... A devenit oare „ura de viaţa' stăpînă pe el ca şi pe Flaubert ? Căci Parsifal este o operă a ranchiunii, a dorinţei de răzbunare, a otrăvurilor preparate tainic împotriva premiselor vieţii — o operă proastă. Propovăduirea castităţii ră-mîne o provocare contra naturii. îi dispreţuiesc pe toţi cei care nu-l consideră pe Parsifal ca pe un atentat împotriva moralei.
71
Cum m-am eliberat de Wagner
1
încă din vara lui 1876, în toiul desfăşurării primelor festivaluri, mi-am luat rămas-bun de la Wagner. Nu suport nimic din ceea ce este cu două înţelesuri: de cînd s-a întors în Germania, Wagner s-a pretat cu condescendenţă, pas cu pas, la tot ce eu dispreţuiesc — chiar şi la antisemitism... Era timpul să-mi iau rămas-bun — iar imediat după aceea am primit şi dovada acestui lucru. Richard Wagner, în aparenţă victorios, în realitate ajuns un decadent disperat s-a prosternat neajutorat şi înfrînt înaintea Crucii creştine... Oare chiar nici un german să nu fi observat şi resimţit milă în faţa acestui spectacol înfiorător ? Oare am fost singurul care sufeream din cauza lui ? De ajuns! Mie însumi evenimentul neaşteptat mi-a deschis ochii asupra locului pe care îl părăsisem şi mi-a dat acel fior pe care îl resimte fiecare după ce a trecut, inconştient, printr-o mare primejdie, în timp ce mergeam singur mai departe, tremuram: la puţină vreme după aceea am fost bolnav, ba mai mult decît bolnav — am fost istovit din cauza deziluziei neînfrînat legată de tot ce ne mai entuziasma încă pe noi oamenii moderni: forţa, munca, speranţa, tinereţea, dragostea, irosite inutil pretutindeni : istovit din scîrbă pentru întreaga impostură idealistă şi moleşire a conştiinţei, care triumfaseră din nou asupra unuia dintre cei mai curajoşi; în sfîr-şit istovit, şi nu în cea mai mică măsură, datorită mîh-nirii produse de o suspiciune necruţătoare — faptul că voi fi condamnat de acum încolo să fiu şi mai neîncrezător, să dispreţuiesc mai profund, să fiu şi mai singur decît am fost vreodată înainte. Căci nu avusesem pe nimeni altul decît pe Richard Wagner. Am fost întotdeauna osîndit să fiu legat de germani.
72
Singur şi foarte neîncrezător în mine, am luat atunci atitudine — nu fără înverşunare — împotriva mea şi în favoarea a tot ce mă durea şi îmi cădea greu: aşa am regăsit drumul spre acel pesimism curajos care este contrariul întregii ipocrizii idealiste, şi totodată, cum îmi place să cred, drumul spre mine însumi — spre misiunea mea... Acel ceva ascuns şi imperativ, pentru care mult timp nu găsim un nume, pînă cînd, în sfîrşit, se dovedeşte a fi misiunea noastră. Acest tiran din noi se răzbună îngrozitor pentru fiecare încercare de a-l evita sau a-i scăpa, pentru fiecare decizie prematură, pentru fiecare identificare a noastră cu cei de care nu aparţinem, pentru fiecare preocupare, oricît de remarcabilă, ce ne abate de la misiunea principală — ba chiar şi pentru oricare virtute ce ar dori să ne apere împotriva severităţii propriei responsabilităţi. Boala este întotdeauna replica, dacă vrem să ne îndoim de dreptul asupra misiunii noastre, dacă dorim să ne-o uşurăm pe alocuri. Curios şi îngrozitor, în acelaşi timp! Tocmai uşurările ce ni le acordăm sînt cele pe care trebuie să le plătim cel mai scump! Şi dacă vrem la urmă să ne recăpătăm sănătatea, nu ne va rămîne nici o alegere: trebuie să ne împovărăm mai tare decît ne-am împovărat vreodată...
Psihologul ia cuvîntul 1
Cu cît un psiholog, un psiholog înnăscut, predestinat şi ghicitor de suflete îşi îndreaptă atenţia asupra celor mai deosebite cazuri şi întîmplări, cu atît mai mare devine pericolul de a se sufoca de atîta compătimire. El are nevoie de tărie şi seninătate în
73
mai mare măsură decît alt om, căci pervertirea, ruina oamenilor superiori reprezintă de fapt regula şi este îngrozitor să ai în permanenţă înaintea ochilor o asemenea regulă. Chinul multiplu al psihologului care descoperă această degradare de-a lungul întregii istorii şi constată această stare disperată pe care omul superior o poartă în suflet, acest veşnic „prea tîrziu" — în toate privinţele — poate deveni într-o bună zi cauza distrugerii lui proprii. Se va observa aproape întotdeauna la psiholog o înclinaţie perfidă pentru compania oamenilor obişnuiţi şi echilibraţi: prin aceasta iese la iveală faptul că are în permanenţă nevoie de o reconfortare, că îi trebuie un fel de refugiu şi uitare, departe de tot ceea ce i-a încărcat conştiinţa în urma analizelor şi disecţiilor, într-un cuvînt: a practicării meseriei lui. Frica faţă de propria memorie îi este caracteristică. El amuţeşte uşor în faţa opiniilor altora, ascultă neclintit, ascunzîndu-şi consternarea, cum alţii venerează, admiră, iubesc, transfigurează acolo unde el a reuşit totuşi să vadă lucrurile. Şi poate că paradoxul îngrozitor al situaţiei sale este mai mare tocmai acolo unde el a deprins marea compasiune dimpreună cu marele dispreţ, în vreme ce alţii, aşa-zis „cultivaţi", se deprind cu marea veneraţie. Şi cine ştie dacă în toate cazurile importante lucrurile nu s-au întîmplat decît astfel: faptul că te închinai unui zeu şi că zeul în realitate nu era decît un biet animal de jertfă... Succesul a fost întotdeauna cel mai mare mincinos, iar opera şi fapta sînt la rîndul lor succese... Marele om de stat, cuceritorul, inventatorul, sînt deghizaţi, ascunşi pînă la a mai putea fi recunoscuţi în creaţiile lor: abia opera artistului, a filozofului mai întîi îl inventă pe cel care a creat-o, care se presupune că a creat-o... „Oamenii mari" cum sînt ei veneraţi, sînt în ultimă instanţă mici opere proaste. în lumea valorilor istorice domneşte moneda calpă...
74
Aceşti mari autori, ca de exemplu Byron, Mus-set, Poe, Leopardi, Kleist, Gogol — nu mă încumet să înşir nume mai mari, dar mă refer şi la acelea —, aşa cum sînt ei, cum trebuie să fie: oameni ai momentului, senzuali, absurzi, uşurateci deopotrivă în încrederea că şi în neîncrederea lor, uşurateci şi intempestivi: cu suflete în care trebuie de obicei tăinuită vreo ruptură; de multe ori vrînd să se răzbune cu operele lor pe o pîngărire interioară, de multe ori căutîndu-şi în elanurile lor uitarea în faţa unei memorii mult prea fidele, idealişti din apropierea mocirlei — ce tortură sînt aceşti mari artişti, şi mai cu seamă aşa-numiţii oameni superiori, pentru acela care a ajuns să-i priceapă... Sîntem cu toţii susţinători ai mediocrităţii... Este de înţeles de ce tocmai femeia, care este mai clarvăzătoare în lumea suferinţei şi din păcate mult peste puterile ei de săritoare şi dornică de salvare, îi copleşeşte pe aceşti mari artişti atît de lesne cu răbufnirile ei de nesfîrşită compasiune la care mulţimea, în special mulţimea de admiratori, mai adaugă propriile-i interpretări curioase şi vanitoase. Această compasiune se înşală în mod constant asupra puterilor ei: femeia vrea să creadă că dragostea este în stare de orice — este superstiţia ei firească. Ah, cunoscătorul tainelor inimii ghiceşte cît de săracă, neajutorată, pretinsă, înşelătoare este chiar şi cea mai mare, mai profundă dragoste — cum mai degrabă distruge decît salvează...
Dezgustul şi trufia spirituală ale oricărui om care a suferit mult —, capacitatea de a suferi aproape că determină ierarhia oamenilor — certitudinea de care este impregnat că, graţie suferinţei, a ajuns să ştie mai mult decît ar putea şti pînă şi cei mai deştepţi şi în-
75
ţelepţi, versat cum e în multe lumi îndepărtate şi în-spăimîntătoare, necunoscute altora —, această trufie spirituală tăcută, această mîhmre a alesului cunoaştem, a „iniţiatului", a aproape sacrificatului, găseşte necesară orice formă de deghizare pentru a se apăra de atingerea unor mîini înfigăreţe şi compătimitoare şi, în general, de atingerea a tot ceea ce nu-i este egal în suferinţă. Suferinţa profundă te înnobilează, te separă. Una dintre cele mai subtile modalităţi de deghizare este epicureismul, împreună cu o anumită bravură a gustului afişat, de paradă, care ia suferinţa în uşor şi se împotriveşte din răsputeri în faţa a tot ce este trist şi profund. Există „oameni veseli", care se servesc de veselia lor pentru a fi înţeleşi greşit — şi care vor să fie înţeleşi greşit. Există oameni dotaţi cu „spirit ştiinţific", care se servesc de ştiinţa lor pentru a crea o aparenţă veselă şi pentru că acest caracter ştiinţific duce la concluzia că omul este superficial; el caută cu tot dinadinsul să te conducă la o falsă concluzie... Există spirite libere, îndrăzneţe, care vor să ascundă şi să tăgăduiască faptul cînd în fond sînt inimi iremediabil zdrobite — este cazul lui Hamlet; şi apoi, nebunia însăşi poate fi o mască pentru o ştiinţă nefastă şi din cale-afară de singură.
Epilog
M-am întrebat adeseori dacă nu sînt mai profund îndatorat celor mai grei ani din viaţa mea de-cît oricăror altora. Aşa cum mă învaţă natura mea cea mai intimă, tot ceea ce este trebuincios, privit de sus şi prin prisma unei economii superioare, este totodată şi ceea ce este necesar în sine, şi nu trebuie doar suportat, ci şi iubit... Amor fati: aceasta este natura mea cea mai intimă. Şi oare bolii mele îndelungate nu îi datorez nespus mai mult decît sănătăţii mele ? Ei îi datorez o sănătate superioară, una dintre acelea care se întăresc din tot ce nu le omoară, îi datorez de asemenea şi filozofia mea... Doar marea durere este liberatoarea ultimă a spiritului, în calitatea ei de maestru al marii suspiciuni... Dar în marea suferinţă — acea suferinţă lentă, îndelungată, care ne mistuie la foc mic, care nu se grăbeşte — ne constrînge pe noi filozofii să atingem profunzimea noastră ultimă şi să înlăturăm toată încrederea, toată blîndeţea, atenuarea, indulgenţa, mediocritatea în care ne-am investit probabil mai înainte omenia noastră. Mă îndoiesc că o asemenea suferinţă ne face mai buni: dar ştiu că ne face mai profunzi... Fie că învăţăm să-i opunem mîndna noastră, dispreţul nostru, energia noastră şi procedăm asemenea indianului care, oricît de rău ar fi schingiuit, îşi ia revanşa asupra schingiuitorului său prin răutatea limbii sale ascuţite; fie că ne retragem din faţa suferinţei
77
în acel neant, în muta, imobila, surda capitulare, uitare de sine, autosuprimare — oricum ar fi, aşadar, devii, după asemenea lungi, periculoase exerciţii de stăpînire de sine, alt om, cu cîteva semne de întrebare în plus, dar mai ales cu voinţa ca de aci înainte să-ţi pui întrebări mai des, mai profund, mai riguros, mai înverşunat, mai tăcut decît s-a încercat vreodată pe pămînt pînă acum... încrederea în viaţă s-a dus, viaţa însăşi a devenit o problemă. Nu trebuie să se creadă că te-ai transformat obligatoriu într-un obscurantist, sau că eşti legat la ochi. însăşi dragostea de viaţă mai este încă posibilă — numai că iubeşti altfel... Este dragostea pentru o femeie care te nedumereşte...
Cel mai ciudat lucru este însă acesta: rămîi după asta cu alt gust — un al doilea gust. Din asemenea abisuri, precum şi din abisul marii suspiciuni revii ca nou-născut, năpîrlit, mai gîdilicios, mai maliţios, cu un gust mai fin pentru tot ce-i bun, cu simţuri mai voioase, cu o a doua şi mai periculoasă nevinovăţie în bucurie, mai copilăros şi, în acelaşi timp, mai rafinat de o mie de ori decît ai fost vreodată înainte.
O, cît îţi este de respingătoare de acum înainte plăcerea — plăcerea grosolană, nesimţitoare, brună, aşa cum o înţeleg de obicei cei ce gustă din plăcerile vieţii, „cultivaţii", bogătaşii şi conducătorii noştri. Cît de maliţioşi ascultăm de acum încolo tărăboiul de bîlci prin care locuitorul „cultivat" al metropolei se lasă siluit pe calea artei, cărţii şi a muzicii, pentru a-şi procura „plăceri spirituale" ajutat şi de băuturi spirtoase! Cît de tare ne dor acum urechile de ţipătul teatral al pasiunii, cît de străine gustului nostru au devenit tot zbuciumul romantic şi învălmăşeala de simţuri, de care este îndrăgostită plebea „cul-
78
tivată", precum şi aspiraţiile sale de măreţie, solemnitate, suceală extravagantă. Nu, dacă noi, însănătoşirii, mai avem nevoie de vreo artă, atunci este o altfel de artă — ironică, uşoară, fugace, o artă di-vin-nestînjenită, divin-artificială, care arde ca o flacără curată într-un cer fără nori! Mai presus de orice: o artă pentru artişti, numai pentru artiştii După care ne dăm seama mai bine de ce avem nevoie mai întîi de toate: de voioşie, de orice soi de voioşie, dragi prieteni!... Ştim prea bine cîte ceva acum, noi ştiutorii : o, cum vom mai învăţa de acum înainte să uităm bine, să nu ştim cît se poate de bine — ca artişti. Şi în ceea ce priveşte viitorul nostru: cu greu ne va mai putea găsi cineva pe urmele acelor tineri egipteni, care pătrund noaptea în temple, îmbrăţişează statuile şi vor să dezvăluie, să descopere, să expună în plină lumină tot ce se ţine ascuns din motive bine întemeiate. Nu, acest prost-gust, această voinţă de a atinge „adevărul cu orice preţ", această rătăcire adolescentină din dragoste pentru adevăr nu ne mai tulbură. Pentru aşa ceva am ajuns să fim prea experimentaţi, prea gravi, prea veseli, prea căliţi, prea profunzi... Nu mai credem că adevărul rămîne adevăr după ce-i smulgi valul. Am trăit prea mult pentru a mai crede aşa ceva. Astăzi, să nu vrei să vezi adevărul gol-goluţ, să nu fii de faţă la toate, să nu vrei să înţelegi şi să ştii totul, ni se pare a fi o chestiune de domeniul decenţei. Tout comprendre — cest tout mepriser... „Să fie adevărat că Dumnezeu este prezent pretutindeni ? a întrebat o fetiţă pe mama ei: dar eu găsesc asta necuviincios." Un semnal adresat filozofilor! Ar trebui ţinută la mai mare cinste pudoarea cu care s-a ascuns natura în spatele enigmelor şi incertitudinilor felurite. Poate că adevărul este o femeie, care are motivele ei să nu-şi dezvăluie motivele ? Poate că numele ei este, vorbind greceş-
79
te Baubox ? Oh, grecii ăştia! Cum mai ştiau să trăiască ! Pentru aceasta este nevoie să te opreşti curajos la suprafaţă, la fald, la înveliş, să adori aparenţa, să crezi în forme, sunete, cuvinte, în întregul Olimp al aparenţelor l Aceşti greci au fost superficiali din prea multă profunzime... Oare nu revenim tocmai la aceasta, noi temerarii spiritului, care am escaladat vîrful cel mai înalt şi mai periculos al gîndirii actuale, de unde am privit în jurul nostru, dedesubtul nostru ? Nu sîntem tocmai prin aceasta greci ? Adoratori ai formelor, sunetelor, cuvintelor — şi tocmai prin aceasta artişti ?
1 Bătrîna care în mitologia greacă o înveleşte cu gesturi obscene pe Demeter care jeleşte. (N. red.)
80
Din primele însemnări la Cazul Wagner
înţelegerea greşită a lui Richard Wagner a căpătat astăzi în Germania proporţii imense: şi deoarece eu am contribuit la sporirea ei, vreau să-mi răscum-păr vina şi să încerc să o diminuez.
Ceea ce am scris eu însumi cîndva, în „tinereţea mea", despre Schopenhauer şi Richard Wagner, şi mai mult am zugrăvit, decît am scris, într-o frescă generală din cale afară de îndrăzneaţă, exuberantă, tinerească, nu mai vreau acum cîtuşi de puţin să detaliez şi să verific ce e „adevărat" şi ce e „greşit". Dar să presupunem că m-aş fi înşelat atunci: greşeala mea nu este cîtuşi de puţin în defavoarea celor numiţi şi nici a mea personală. Este o realizare să greşeşti astfel: reprezintă şi asta ceva, să te laşi indus în eroare tocmai în acest mod. A fost în orice caz o mare binefacere pentru mine să pot — atunci cînd m-am decis să fac portretul „filozofului" şi al „artistului" precum şi al propriului meu „imperativ categoric" — să-mi aştern noile culori nu întru totul pe tărîmul irealului, ci pe siluete mai dinainte conturate. Fără să-mi fi dat seama, am vorbit numai pentru mine, ba de fapt numai despre mine. Cu toate acestea: tot ceea ce am experimentat eu atunci reprezintă, pentru o anumită categorie de oameni, întîmplări
81
tipice, şi mi s-a părut de datoria mea să încerc a le da grai. Şi cel ce citeşte acele scrieri cu un suflet tî-năr şi înflăcărat, va ghici probabil făgăduinţele grele cu care m-am legat atunci pe viaţă — cu care m-am decis pentru viaţa mea. De s-ar afla acela printre puţinii căruia să-i fie îngăduit să se decidă pentru aceeaşi viaţă şi aceleaşi făgăduinţe!
A existat un moment cînd am început să rîd pe ascuns de Richard Wagner, atunci cînd se pregătea pentru ultimul său rol şi cu înfăţişarea unui făcător de minuni, tămăduitor, profet, ba chiar şi filozof a apărut în faţa scumpilor germani. Şi deoarece nu încetasem încă să-l iubesc, propria ironie mă rodea în inimă, cum este hărăzit fiecăruia atunci cînd se eliberează de profesorul său şi îşi găseşte în sfîr-şit propriul drum. în această perioadă a luat naştere însufleţitul articol ce urmează aici, care cred că mai poate fi de folos vreunui tînăr german chiar şi astăzi. — Eu însumi, aşa cum gîndesc acum, aş prefera să exprim totul mai răbdător, mai politicos şi mai tolerant. între timp, am aflat multe despre tragedia dureroasă, cumplită, ce se ascunde în spatele vieţii acestui om care a fost Richard Wagner.
Ce valoare poate avea Richard Wagner pentru un nemuzician şi cum poate să şi-o păstreze în viitor — iată o problemă pe care o vom lăsa pentru mai tîrziu. Fără doar şi poate, Wagner a dat germanilor acestei epoci cea mai cuprinzătoare idee despre ce ar putea fi un artist: veneraţia pentru artist a eres- 1 cut dintr-o dată, dînd naştere pretutindeni la noi apre- 1 cieri, noi dorinţe, noi speranţe, aceasta poate că nu 1
82
în ultimul rînd datorită naturii prevestitoare, incomplete, nedesăvîrşite a produsului său artistic. Cine oare n-a învăţat de la el ? Şi chiar dacă n-a făcut-o tot atît de direct ca maeştrii interpretării de tot soiul, atunci cel puţin mijlocit, „cu ocazia lui Richard Wagner", cum s-ar putea spune. Chiar şi cunoaşterea filozofică a primit un impuls considerabil prin apariţia sa, fără îndoială. Există astăzi o multitudine de probleme estetice pe care nici cei mai rafinaţi nu le-au intuit, întîi de toate problema actorului şi a raportului său cu diferitele arte, ca să nu vorbim de problemele psihologice, aşa cum le etalează din plin caracterul lui Wagner şi arta wagneriană. Desigur, în măsura în care el însuşi s-a ocupat de domeniul cunoaşterii nu merită laude, ba mai degrabă o respingere necesară; de tărîmurile ştiinţei s-a apropiat întotdeauna ca intrusul cel mai impertinent şi stîngaci, iar modul de a „filozofa" al lui Wagner se înscrie printre cele mai inadmisibile forme ale diletantismului; faptul că germanii nu s-au învrednicit nici măcar să rîdă de acest lucru este tipic pentru ei şi aparţine vechiului cult german al neclarităţii. Că pe deasupra vor să-l onoreze cu orice preţ, n-dicîndu-i statui chiar şi ca gînditor, asta se explică prin faptul că în bunăvoinţa şi servilismul lor, ciracii săi nu se dau în lături de la nimic. Să le fie de bine! Aşa că eu propun să ni-l înfăţişeze ca pe geniul neclarităţii germane personificate, cu o făclie fumegînd în mînă, avîntat şi tocmai împiedicîndu-se de o piatră. Cînd Wagner „gîndeşte", se poticneşte...
Dar despre muzicianul Richard Wagner ? — „Ori Wagner, ori nimic": aceasta este lozinca de astăzi.
Dar noi, prietenii muzicii, am ajuns la capătul răbdării. Ne-am ascuns pentru atîta vreme supăra-
83
rea, şi apelînd la toate virtuţile şi esteticile ne-am convins şi sugestionat pe parcursul unei întregi zile ploioase: „Ce frumoasă poate fi şi vremea rea! Cît farmec se ascunde în furtună şi în norii negri! Cît de bine se armonizează ploaia cu „melodia infinită" ! Cît de incomparabil se aprinde fulgerul în toiul unei mîhniri îndelungate, cenuşii! Şi cît de frumoasă este cromatica tunetului! Dar în cele din urmă tot ne dorim să revedem cerul senin, şi cel puţin să avem parte de o seară frumoasă, pe care zău c-o merităm după o zi atît de plină de „virtute", dar atît de grea... Să fie adevărat ? E seară ? Se face într-adevăr „seară" ? Este în declin şi arta noastră cea mai bună, muzica ? Prieteni, aici se află unul care nu mai crede în asta. Mai este mult pînă ca arta să apună! Şi Wagner nu a însemnat nici miezul zilei şi nici înserarea artei noastre, ci numai un episod periculos, o excepţie şi un semn de întrebare care ne-apus la încercare conştiinţa! Dar am învăţat la timp să spunem nu! Orice muzician onest şi profund îi spune astăzi „Nu" atît lui Wagner, cît şi sieşi în măsura în care încă mai wagnerizează, şi o face cu atît mai hotărît cu cît a urmat mai temeinic şcoala lui Wagner şi a învăţat mai mult de la Wagner.
Lucrurile stau astăzi, desigur, mai rău cu muzicienii mai puţin înzestraţi, precum şi cu cei însetaţi după bani şi ambiţioşi; tocmai pentru ei maniera lui Wagner de a face muzică reprezintă o ispită. Căci este uşor să compui cu mijloace şi artificii wagneriene; ele pot mai bine răsplăti dorinţa demagogică a artiştilor de astăzi de a răscoli masele, sînt mai „de efect", mai „copleşitoare", mai „sesizante", mai „captivante", după cum sună cî-teva din cuvintele preferate ale gloatei de spectatori şi ale diletanţilor entuziaşti. Dar ce reprezintă
84
la urma urmelor în materie de artă vacarmul şi entuziasmul „maselor"! Muzica bună nu are niciodată un „public", ea nu este şi nu poate avea niciodată caracter „public", ea aparţine celor aleşi, ea va fi pentru totdeauna şi exclusiv — vorbind prin analogie — de „cameră". (Despre felul în care ştiu masele să le mulţumească unor asemenea artişti — şi în ce „spirit" şi cu cît „gust" — moartea lui Victor Hugo ne oferă o mostră plină de învăţăminte: au mai fost oare tipărite şi exprimate de-a lungul secolelor Franţei luate împreună atîtea absurdităţi degradante ca în această împrejurare ? Dar şi la în-mormîntarea lui Richard Wagner cuvintele de laudă şi recunoştinţă s-au avîntat pînă la urarea deşartă „izbăvire izbăvitorului"!)
N.B. Nu există nici o îndoială că arta lui Wagner are astăzi efect asupra maselor; faptul că este în stare de asta nu ne spune oare cîte ceva despre arta sa? (...) Caracterul excesiv şi eroic-pompos al mijloacelor sale artistice se află în antiteză cu stilul elevat; de asemenea şi caracterul subtil-seducător, multiplu-ademenitor, frămîntat, incert, încordat, efemer, tainic-exaltant, întreaga mascaradă „transcendentală" a simţurilor bolnave, precum şi tot ceea ce poate fi numit tipic „wagnerian".(...) în ilogic sau pe jumătate logic zac multe ispite — acest lucru l-a intuit Wagner îndeosebi la germani, care iau neclaritatea drept profunzime. Lui Wagner îi lipsesc caracterul bărbătesc şi rigoarea unei dezvoltări logice, în schimb a descoperit un lucru mai „de efect"! „Muzica — propovăduieşte el — este întotdeauna numai un mijloc: scopul este drama." Drama ? Nu atitudinea ! — aşa cel puţin a înţeles Wagner lucrul acesta în cazul lui. Ceva care te zguduie şi te înfioară. Ce se află în „străfunduri"! Un anumit echivoc, chiar şi în frazarea ritmică, face parte dintre mijloacele sale
Dostları ilə paylaş: |