Georges Duby Căsătoria în Franţa Feudală

Dar iată că, în micul număr de texte care subzistă din secolul al IX-lea, raptul se vede pretutindeni. Văduve, călugăriţe, fecioare, logodite sau nu, soţii apar ca tot atâtea prăzi urmărite de haite de tineri. Trebuie să ne imaginăm că multe dintre aceste capturi sunt simulate: ele permiteau să te eschivezi de la ceea ce impunea dreptul sau obiceiurile. Raptul era un mijloc pentru soţi să scape de nevasta lor aranjându-se să le fie răpită, un mijloc pentru fraţi de a-şi lipsi surorile de moştenire, pentru taţi de a scăpa de grelele cheltuieli ale ceremoniei nupţiale. Printre cauzele acestei formidabile violenţe, se găseşte, desigur şi plăcerea de a înşfăca, lăcomia aceea sălbatică de care se plângea Hincmar. Mai interveneau în sfâr-şit şi încă se pare ca într-un fel determinant, riturile sociale. Raptul nu era oare şi el un joc, jocul celor tineri, aşa cum de bună seamă era violul colectiv din oraşele franceze ale pre-Renaşterii pe care le studiază Jacques Rossiaud? Tratând despre căsătorie în sistemul cultural indoeuropean8, Georges Dumezil distinge patru maniere de căsătorie, care se reduc la două forme contrastante. Într-una, fata este obiectul unui schimb legalizat; ea este fie dată de către tatăl ei, fie cumpărată de soţ; foarte făţiş, ceremonios, în cursul unor solemnităţi care exaltă pacea publică. În cealaltă formă, pacea publică este tăgăduită, ea este ruptă printr-un act individual, liber, care desfide orice control: fata se dă unui erou de epopee sau este răpită de el. Distincţia între aceste doua tipuri îmi pare a corespunde celei care se marchează în vremea pe care o studiez şi foarte limpede în secolul al XH-lea, când cultura profană iese din umbră, între două modele de conduită propuse membrilor aristocraţiei, după cum erau? Bătrâni? Sau? Tineri? Daca înţelegem, desigur, cum se făcea pe timpul acela, prin bătrâneţe şi tinereţe nu două clase de vârstă, ci refractarea asupra practicii sociale a doua sisteme de valori, valori de ordine, de înţelepciune? Ţinând de prima funcţiune? Pe de o parte, valori de impetuozitate, de forţă vie? Ţinând de a doua funcţiune? Pe de alta parte. Când William de Malmesbury îi face vină lui Filip I din faptul de a uita că? Maiestatea? Şi? Amorul? Nu merg împreună, el evocă două feluri de atitudine faţă de femei, una potrivindu-se oamenilor aşezaţi, potoliţi, cealaltă celor tineri; romanţând evenimentul, el pune în miezul intrigii această acţiune insolită, indecentă: un rapt nocturn, comis de un rege de patruzeci de ani. În societatea înaltă a secolului al Xl-lea european, sau a celui de al IX-lea, antagonismul major nu era cel care opunea pe masculii tineri celor mai în vârstă? Codul de comportament urmat de? Tineret? Nu decurgea oare din această situaţie conflic-tuală? Codul acesta nu-ţi impunea să îţi însuşeşti brutal femei, sub nasul soţilor şi al rubedeniilor? Raporturile sunt evidente între un astfel de exerciţiu şi vânătoare, al cărei rol în educaţia tinerilor nobili se ştie cât era de important. Acest ritual al răpirii a fost încetul cu încetul împins către simbolic şi către ludic; îl vedem, în secolul al XH-lea, redus la un joc controlat: iubirea curtenească. Însă, după toate aparenţele, aceste rituri erau practicate în toată realitatea lor de către aristocraţia carolingiană. Am spus ca nu toţi oamenii Bisericii împărtăşeau, la sfârşitul secolului al Xl-lea, aceeaşi concepţie despre cum trebuie sa fie o căsătorie pentru a fi socotită bună. Nici războinicii nu erau în această privinţă unanimi. Regulile edictate împotriva raptului de către carolingieni corespund doar aşteptării unora dintre ei, cei seniores, capii de familii: de acord cu episcopii, ei vorbesc despre ordine pentru ca neastâmpărul tineresc să nu ajungă să le diminueze puterea.

Dacă luăm în considerare puterea aceasta, ordinea, partea aşezată a societăţii, perechile conjugale socialmente recunos cute, stabile, alcătuite potrivit înţelepciunii, în bună pace, descoperim o altă trăsătură: nu există un singur fel oficial de a trăi în cadrul conjugalităţii. Hincmar vorbeşte despre una dintre ele, atunci când îi descrie în chip sumar riturile, evo-când zestrea, gesturile prin care mireasa este acordată; el îi dă numele specific:? Unire prin căsătorie legală? Adică potrivit? Legii? Legii romane. Procedând aşa, distinge această formă de altele, recunoscând astfel, implicit, că ele există. Deja, în 829, raportul pe care i-l prezentau episcopii lui Ludovic cel Pios ţinea seama de această diversitate.? Soţiei? El i-o opunea pe? Concubină? Savanţii din secolul al IX-lea aveau pretenţia să reînalţe din ruine vechea Romă. Din codurile promulgate de împăraţii antici, ei dezgropau un model de căsătorie, con-nubium legitimum, cu stipulări stricte, cerând mai ales ca viitorii soţ şi soţie să fie oameni liberi şi cu acelaşi statut, însă, în aceste texte, ei descopereau urmele unei uniuni, perfect oficială şi aceasta, mai simplă, infinit mai răspândită, concubinajul. În vremuri mai vechi, Biserica socotise drept validă această formă extrem de comună de asociere în cuplu, o recunoscuse chiar formal, în 398, în canonul 17 al Conciliului de la Toledo. Episcopii franci, intransigenţi când era vorba de monogamie, afirmau în 829 că un bărbat nu trebuie să aibă decât o singură femeie. Dar ei tolerau, în lipsa căsătoriei depline, concubinajul. Erau siliţi să-l accepte. Nu aveau de gând să nimicească societatea. Iar această dedublare nu era lipsită de avantaje: ea îngăduia ca preceptele să fie aplicate cu supleţe: unui preot putea să i se refuze o soţie, dar să i se lase concubina; se putea admite ca războinicul să-şi îndepărteze concubina pentru a contracta o? Căsătorie legitimă? Fără ca prin asta să devină bigam. Ajungea să citezi un text canonic, scrisoarea papei Leon I9.? Bărbatul pe care îl căsătoreşti după ce îşi îndepărtează concubina nu se recăsătoreşte: n-a fost vorba de o căsătorie deplină [.] nu orice femeie unită (junc-tă) cu un bărbat este soţia (uxor) acelui bărbat.? Aceste cuvinte îi autorizau pe oamenii Bisericii să nu violenteze obiceiurile.

Avem puţine cunoştinţe despre dreptul matrimonial franc. Ştim măcar atât ca recunoştea, mai prejos de Muntehe, echivalent al? Căsătoriei legitime? Romane şi foarte mult deasupra simplei legături de fapt, ceva numit Friedelehe. Această conjugalitate de zonă secundă era utilizată pentru a disciplina activitatea sexuală a băieţilor fără a angaja totuşi în mod definitiv destinul? Onoarei? Asemenea menaje, într-adevăr, dădeau naştere la moştenitori mai puţin asiguraţi decât vlăstarele cuplurilor legitime; dacă i se întâmpla tatălui lor să contracteze o alianţă de rang mai înalt, copiii din a doua căsătorie aveau prioritate asupra celor din prima. Mai puţin fermă, uniunea constituită în felul acesta era adesea temporară. Era totuşi oficială, încheiată după rituri: Morgengabe, darul virginităţii, achitat în dimineaţa nopţii nupţiale, constituia semnul ei public. Fata fusese mai mult împrumutată decât donată, însă rudele ei o împrumutaseră în chip solemn, prin contract, prin hotărâre liberă, în bună pace.

Faptul că au existat două maniere de a-ţi lua soţie se vede bine din comportamentul lui Carol cel Mare, care, e drept că mult mai târziu, a fost canonizat. Împăratul zămislise fete. Nu le-a măritat, nu le-a dat, de frică să nu înmulţească numărul pretendenţilor la succesiunea regală; le-a ţinut în casa lui şi în puterea sa (Munt). Le-a împrumutat prin Fiedelehe, a dobân-dit în felul acesta nepoţi, ale căror drepturi nu contau în faţa celor ale nepoţilor născuţi din căsătorii legitime. În ce îl priveşte, în afară de patru soţii legitime (una curând repudiată, celelalte succesiv decedate) şi de cel puţin şase legături pasagere, private, nu publice, contractate în perioadele de văduvie, i se ştie o femeie cu care a trăit, o Friedelfrau, Himiltrude, pe care o luase înaintea primei sale căsătorii depline. Papa Ştefan al II-lea a considerat această legătură drept legală. Băiatul care s-a născut din ea a primit un nume regal, Pepin, desemnat astfel pentru o eventuală succesiune. Totuşi, atunci când, în 806, Carol cel Mare a procedat la împărţirea bunurilor sale, nu l-a numărat pe Pepin printre adevăraţii lui fii; nu i-a lăsat moştenire nici un regat. Pepin a protestat; după răzvrătire, a fost închis într-o mânăstire, ca adevăraţii bastarzi,

Născuţi din mici capricii de bătrâneţe. Din nefericire pentru el, ulterioarele Muntehen fuseseră fecunde.

Uzanţa unor legături matrimoniale atât de flexibile a fost durabilă. Sursele scrise o arată puternic implantată în aristocraţia din Nord-Vestul Franţei în al X-lea şi în al Xl-lea veac. Migraţiile scandinave îi vor fi dat, în regiunea aceasta, o nouă vigoare. Se vorbeşte în orice caz, în privinţa aceasta, ca despre un mariaj? După obiceiul danez? Iată ce spune despre el, mai târziu, către 1040-l048, Raoul Glaber, în cartea a IV-a a. Istoriilor sale:? De îndată ce au ajuns în Galia, normanzii au avut aproape mereu principi născuţi din uniuni ilegitime [este cazul, în special, al lui Wilhelm Cuceritorul, a cărui mamă luase de bărbat more danico pe Robert, conte al normanzilor; de aceea, Wilhelm a purtat porecla de Bastard; femeia aceasta a devenit apoi, fără îndoială, soţia legitimă a unui viconte]. Dar nu se va găsi nimic excesiv de reprobabil în acest obicei dacă ne amintim de fiii concubinelor lui Iacob [Raoul Glaber este călugăr; morala sa este riguroasă; şi totuşi, n-a socotit că este dator să condamne acest fel de uniune, nici să-l discrediteze pe copiii care s-au născut din ea; se referă la Vechiul Testament; se găsesc în el, într-adevăr, practici matrimoniale puţin conforme celor pe care le recomandau episcopii; ceea ce nu putea să nu ducă la unele perplexităţi: panegiriştii trebuiau să fie prudenţi atunci când îşi propuneau să-l compare pe regele carolingian cu Solomon sau cu David, iar toţi cei pe care îi lezau exigenţele Bisericii în materie sexuală puteau uşor scoate din Biblie argumente contradictorii]? Să ne gândim, spune Glaber, la concubinele lui Iacob, ale căror fii? În ciuda naşterii lor, au moştenit toate demnităţile tatălui, ca şi ceilalţi fraţi ai lor şi au primit titlul de patriarhi. Şi nu trebuie să uitam nici că, sub Imperiu, Elena, mama împăratului roman, era de asemenea o concubină.? Totuşi, ca şi copiii născuţi de Friedelfrauen în epoca francă, copiii soţiilor more danico erau consideraţi, în secolele al X-lea şi al Xl-lea, drept moştenitori de rangul al doilea. Wilhelm Bastardul a trebuit să lupte cu îndârjire pentru a dobândi succesiunea tatălui său şi, preocupat de transmiterea coroanei, Filip I s-a înverşunat, Cum am spus, să facă recunoscută deplina legitimitate a căsătoriei sale.

Practica veche a concubinajului rezista vremilor, pentru că slujea intereselor familiale: proteja moştenirile fără să pună frâu prea făţiş tinereţii şi totodată fără a afecta sistemul de valori profane. Sistemul acesta exalta vitejia bărbătească; el întreţinea la aceşti războinici, la aceşti vânători, visul unor isprăvi anevoioase; el îi stârnea pe tineri să se azvârle în aventură. De pe unde mergeau, îşi aduceau femei. Cutare dintre aceste asocieri întâmplătoare putea deveni legitimă dacă tatăl sau unchiul lor se înţelegea cu rubedeniile fetei cucerite, potolind resentimentele, plătind Morgengabe. Pactul limita dezordinile, însă căpeteniile de familii îşi rezervau dreptul să rupă legătura, să o înlocuiască printr-un pact de calitate superioară. Vegheau ca în patul feciorilor lor să nu intre ferm, definitiv, decât femei al căror avantaj fusese cu grijă cântărit. Doar acestora le revenea rangul de soţii. Pentru a le face loc, concubinele erau eventual îndepărtate.

Acordul de concubinaj nu se încheia fără rituri. Dar cele prin care era pecetluită căsătoria legitimă erau diferite: pe de o parte, în mod necesar preliminare, pe de alta parte, mult mai ample şi mai notorii. Era important ca viitoarea soţie să fie întâi în mod solemn cedată? Aceasta era logodna? Apoi în mod solemn condusă la patul conjugal? Aceasta era nunta, în jurul patului nupţial, se desfăşura, se prelungea sărbătoarea, zgomotoasă, adunând nuntaşi cât mai mulţi, chemaţi să constate împreunarea carnală, să se bucure de ea şi, prin excesele propriei sale plăceri, să capteze darurile misterioase capabile sa facă aceasta uniune fecunda. Despre aceasta era vorba: despre carne şi despre sânge. Pentru războinici, ca şi pentru preoţi, funcţia căsătoriei era procreaţia. Femeia era dusă cu alai în casa mirelui pentru a naşte acolo moştenitori de nădejde. Primită pentru aceasta. Pe deplin absorbită de progenitura pe care o aştepta. Lucrul acesta reiese dintr-un pasaj din Manualul lui Dhuoda. În cartea a VUI-a, această mare doamnă, contemporană cu Carol cel Pleşuv, îl învăţa pe fiul ei cum să se roage, pentru cine trebuie să cânte psalmi:

? Roagă-te? Îi spunea ea? Pentru părinţii tatălui tău care i-au lăsat avutul lor în legiuită moştenire? Apare aici limpede legătura dintre amintirea străbunilor şi transmiterea patrimoniului: roagă-te pentru părinţii tatălui tău, pentru ca tatăl tău a primit de la ei ceea ce te va face bogat şi puternic la rân-dul tău. Şi Dhuoda continuă:? Cine erau ei, ce nume purtau, vei găsi scris la sfârşitul acestei cărţi.? Defuncţii enumeraţi în cartea a X-a a aceleiaşi lucrări sunt, într-adevăr, bunicul şi bunica dinspre partea tatălui, unchii şi mătuşile paterne. Orice referinţă la cealaltă ascendenţă este îndepărtată. Şi chiar de către această soţie: ea nu spune un cuvânt fiului său despre propriii ei strămoşi.

Integrarea femeii în casa bărbatului care avea singur dreptul să o fecundeze mergea uneori până la schimbarea numelui ei personal (nu exista pe vremea aceea numele de familie, transmis din generaţie în generaţie): Mathilda devenea astfel Blanche sau Rose. Ruptură, captură. Totuşi, pentru ca femeia aceasta să-şi menţină rolul în casa unde fusese primită, popu-lând-o cu copii legitimi, era nevoie de pântecele ei, era nevoie de sângele ei. În vlăstarele sale, ceea ce îi venea prin sângele de la propriii străbuni se amesteca, aşadar, ineluctabil cu ceea ce soţul ei, prin sângele lui, deţinea de la ai săi. Unire foarte făţiş proclamată prin alegerea care se făcea când li se dădea un nume acestor băieţi şi acestor fete. Erau alese nume de strămoşi din amândouă ramurile. Familia îşi apropriase soţia dându-l alt nume, însă ea vedea pătrunzând în interiorul ei, reîncarnaţi în persoana descendenţilor ei omonimi, nişte străini. Această intruziune inevitabilă impunea o mare prudenţă şi lungi tratative, înainte ca ceremonia nupţială să nu contopească sexele şi să amestece sângele. Era datoria celor care răspundeau de onoarea fiecărei entităţi familiale sa poarte negocieri. La capătul lor, aveau loc o altă ceremonie, alte rituri. Acestea însă nu ca mai târziu, în cazul ceremoniei nupţiale însoţite de exaltări de bucurie şi de zarvă mare, ci de gravitate. Ele se desfăşurau în aria înţelepciunii şi a tratativelor, a credinţei jurate şi a păcii. În casa viitoarei soţii, se adunau rudele viitorului soţ. Se schimbau păreri. Ele angajau persoNai pe bărbatul şi pe femeia pe care se hotărâseră să-l unească, dar şi mai mult pe oamenii care deţineau asupra fiecăruia dintre cei doi puterea, Munt-ul, cum se spunea în vechea germană. Asistenţa, mai puţin numeroasă decât la nuntă, era totuşi prea numeroasă pentru ca toţi să audă cuvintele. Cel puţin puteau să vadă gesturile care le însoţeau, gesturi de devestitură şi de investitură şi obiectele care, trecând dintr-o mână într-alta, semnificau transferul posesiunii. Ceremonialul acesta de acord era uneori cu mult anterior consumării nunţii, ceea ce nu era lipsit de riscuri: un om întreprinzător putea să apară şi să răpească fata. Pe desponsata. Cum să traducem? Logodnică? Făgăduită? Cuvintele acestea şi-au pierdut în zilele noastre din forţă. Iar desponsatio era expresia unei legături puternice. Femeia era de pe acum dată.

Introdusă cu atâtea precauţiuni în casă, soţia rămânea suspectă. O adversară. Bărbaţii trăiau conjugalitatea ca pe o înfruntare, aspră, cerând o vigilenţă asiduă. Într-adevăr, se simte, ascuns în adâncul psihologiei masculine, sentimentul că femeia? În ciuda faptului că imaginea globală pe care şi-o făcuseră despre structurile cosmosului o situa pe femeie în partea nopţii, a apei, a lunii, a tot ce este rece şi albastru? Este mai ardentă, devorantă. Soţul ei se temea că nu poate să-l potolească singur focul. Când Jonas de Orleans îl punea în gardă pe soţ împotriva epuizării care îl ameninţă dacă nu procedează cu moderaţie, putea fi sigur că va fi ascultat. Dar soţul ştia de asemenea că partenera pe care o înfrunta în arena patului nupţial nu joaca un joc cinstit, că se preface, ca se sustrage. Frica de o lovitură pe la spate, de o trădare.

Concordanţa dintre morala preoţilor şi cea a războinicilor, bătrâni şi tineri, nu era nicăieri mai strânsă decât în această atitudine, în care se îmbină neîncrederea în femeie şi dispreţul pentru ea, fiinţă primejdioasă şi fragilă. Atitudine justificată prin toate mijloacele şi, copilăreşte, prin etimologia pe care o manipulau savanţii epocii. Cuvântul latin care îl desemna pe mascul, vir, trimitea pentru ei la virtus, adică la forţă, la rectitudine, în timp ce femininul mulier era asociat cu mollitia,

Care sugerează moliciune, flexibilitate, eschivare. Neîncrederea şi dispreţul îi făceau să considere necesar să supună femeia, să o ţină în căpăstru, cum ne îndeamnă să facem frazele din Geneză sau din Scrisori pe care le repetau oamenii Bisericii. Laicii aplaudau la orice putea lăsa să se creadă că Dumnezeu s-a arătat mai sever în privinţa fornicaţiei feminine şi că el cere să fie pedepsită. Iar episcopii se simţeau obligaţi să vegheze asupra văduvelor şi a soţiilor repudiate, pentru că datoria lor era aceea de a-l ocroti pe cei slabi, pe? Sărmani? Cum spuneau ei şi le lăsau bărbaţilor casei grija de a dresa femeile, de a le pedepsi, întocmai cum erau dresaţi şi pedepsiţi copiii, sclavii şi vitele. Era vorba aici de un drept de justiţie pe care nimeni nu-l punea la îndoială, primordial, absolut, excluzând orice recurs la puterea publică. Când o femeie a îndrăznit să poarte plângere publică, la Attigny, împotriva soţului ei, în privinţa a ceea ce se petrecea în casă şi poate şi în pat, s-a stârnit, cum am mai spus, un scandal. Episcopii înşişi, indignaţi, au lăsat cauza pe mâinile bărbaţilor însuraţi, care fără nici o îndoială au dat-o pe mâna soţului şi a apropiaţilor săi.

Onoarea casei depinde într-adevăr, într-o bună măsură, de conduita femeilor. Marea primejdie era ca ele să se lase în voia păcatului, a păcatului trupesc, spre care temperamentul lor le înclină. Pentru a se feri de ruşine, laicii considerau că este nevoie să controleze cu stricteţe sexualitatea feminină. Ca şi preoţii, ei socoteau căsătoria drept un remediu al fornicaţiei. Al fornicaţiei de care se temeau: cea a femeilor. Datoria taţilor era, prin urmare, să-şi mărite fetele pentru a se păzi de dezonoarea a cărei cauză riscau să fie. Abia murise şi Carol cel Mare a fost criticat în mod public: greşise, pentru că, neîngrijindu-se să-şi pună fetele, printr-o căsătorie legitimă, sub controlul unui soţ, el le abandonase perfidiei lor native; el purta responsabilitatea conduitei lor, despre care unii socoteau că pătase în oarecare măsură onoarea casei regale. Soţilor le revenea datoria de a-şi apăra soţia de ispită: ea era ameninţată; ea nu trăia departe de bărbaţi. În casele aristocratice, soţia stăpânului îi primea pe oaspeţi. Asemenea Reginei, ale cărei funcţii în palatul carolingian le descrie Hincmar, ea veghea asupra rezervelor casei, asupra tezaurului, îi revenea datoria de a înmagazina toate prestaţiile, toate ofrandele şi de a le prevedea redistribuţia. Fiind stăpână pe o ceată considerabilă de slujitori bărbaţi, ea întreţinea raporturi cotidiene cu şeful acestora, camerierul. Ce relaţii putea ea să aibă cu acest bărbat în încăperea secretă, obscură, unde erau strânse proviziile, giuvaierele, instrumentele şi atributele puterii? În bună voie puteau să circule suspiciunile, bârfele, cum ar fi cele care s-au colportat de-a lungul întregului imperiu carolingian cu privire la Judith, soţia lui Carol cel Pleşuv şi la camerierul Bernard. Primejdie mare. Iar răul cel mai mare era că femeia putea fi fecundată de către un altul decât soţul ei, că nişte copii de alt sânge decât al tatălui, al stăpânului, ar ajunge într-o zi să poarte numele strămoşilor săi şi să le moştenească averea. Nobilii plecau cu atenţie urechea la ceea ce preoţii repetau despre vinovăţia Evei.

La urma urmelor, totul ne îngăduie să credem că mai-marii Bisericii carolingiene erau ascultaţi îndeobşte atunci când expuneau concepţia lor despre căsătorie căpeteniilor caselor nobile, dar nu şi atunci când ajungeau să condamne ceea ce ei numeau adulterul masculin, cu alte cuvinte repudierea şi ceea ce considerau ei incest. În privinţa acestor două puncte, cele două morale nu se puteau ajusta. Grija cea mai de seamă a aristocraţiei? Transmiterea din bărbat în bărbat a vitejiei ancestrale? Impunea într-adevăr repudierea femeii care întâr-zia să nască băieţi şi, uneori, schimbarea soţiei atunci când se ivea prilejul unei alianţe mai onorabile; ea impunea de asemenea, când era vorba de a amesteca sângele a două neamuri, de a alege înlăuntrul aceleiaşi obârşii, de a-ţi lua soţie din-lăuntrul propriului tău neam, imediat ce se trecea dincolo de al treilea grad de consangvinitate.

Creştinarea practicilor matrimoniale a fost, din câte se pare, uşoară în straturile mai de jos ale societăţii, printre oamenii care nu posedau mare lucru, mai ales printre aceia care nu posedau nimic, toţi aserviţii care nu aveau nici măcar

Libertatea de a dispune de propriul lor corp. În sânul poporului, despre care ştim foarte puţin, căsătoria potrivit cerinţelor Bisericii a luat fără greutate locul formelor foarte profane de împerechere, al concubinajului. Inventarele alcătuite în secolul al IX-lea îi arătau pe ţăranii de pe marile moşii încadraţi în celule conjugale bine întemeiate. Strângerea legăturii familiale servea în acest caz interesele stăpânilor: ea ajuta la fixarea supuşilor, la înrădăcinarea lor în bucata de pământ dată lor în arendă; ea favoriza înmulţirea lor, adică sporirea capitalului domanial. La acest nivel al societăţii, creştinarea căsătoriei întărea raporturile de producţie. Ea le deranja numai atunci când, contrariind strategiile caselor nobile, ea ameninţa să le slăbească. Iată de ce conflictele pe care le percepem în secolul al IX-lea între cele două morale se situează în vârful piramidei sociale, opunându-le prelaţilor pe regi şi pe cei mai mari dintre seniori.

S îb domnia lui Ludovic cel Pios? Porecla este revelatoare? În momentul în care căpătau simultan consistenţă noţiunf. de imperiu şi cea a datoriilor prescrise regelui sacralizat, palatul carolingian se deschise larg îndemnurilor epis-copilor. Împăratul îl purificase, izgonind pe femeile de petrecere ale tatălui său, instalând în mânăstiri pe surorile sale, a căror conduită o considera deşănţată. Când Eginhard scrie viaţa lui Carol cel Mare, el lasă în mod abil ca în elogiu să se strecoare ceva din reprobarea de care în acel moment era convenabil să dai dovadă cu privire la comportamentul sexual al eroului său; textul intitulat Visio Wettini propune ideea că marele împărat a păcătuit, că deocamdată era supus tio: intrarea în Paradis îi este refuzată câtă vreme nu se va fi spălat de vina lui? Secretă, dar fără nici o îndoială de natură sexuală. Şi se ştie cât de departe a ajuns această suspiciune: Carol cel Mare s-ar fi unit cu sora lui; din această copulaţie incestuoasă s-a născut Roland, nepotul şi totodată fiul său.

Docilitatea face totuşi curând loc nesupunerii şi simţim cum înfruntarea se înăspreşte în vremea lui Carol cel Pleşuv, împotriva foarte marilor principi care, mai puţin? Pioşi? Nu şovăie să-şi repudieze nevestele, Hincmar scrie Tratatul despre divorţ:? Căsătoria contractată în mod legitim nu poate sub nici un cuvânt să fie dezlegată decât prin separare spirituală consimţită de ambele părţi [când soţul şi soţia hotărăsc împreună să se călugărească] sau prin fornicaţie corporală atestată prin mărturisire manifestă sau prin dovada evidentă a faptului [.] în afara de aceste cazuri, bărbatul este obligat să-şi păstreze soţia? Volens nolens, chiar dacă este iracunda [certăreaţă], scorpie insuportabilă, malis moribus [cu năravuri rele], neruşinată, luxuriosa, gulosa, adică lacomă de plăceri lumeşti. Iar? Dacă soţul se desparte de femeia care l-a înşelat, el nu trebuie să se recăsătorească? Astfel regelui Lotharin-giei i-a fost interzis să-şi repudieze soţia legitima, sterilă, pentru a se căsători în mod legitim cu concubina de la care avea deja copii. Prin glasul papei Ioan al VlII-lea, Biserica începea să-l confunde, pentru a-l priva de orice drepturi, pe fiii născuţi dintr-un concubinaj cu adevăraţii bastarzi, loade ale unei întâlniri pasagere10. Aceste rigori constituiau o noutate. Ele erau simultane tendinţei ascetice. Se încheia o perioadă, frumoasa epoca a episcopatului, în timpul cart ia realismul marilor prelaţi, discernământul lor, simţul posibilului, autorizaseră acomodări între doctrina Bisericii şi practicile nobilimii.