Georges Duby

Mai în adâncime, viaţa privată a americanului este impregnată de ceea ce trebuie să numim credinţaîmpotriva presupusei ‘eliberări a moravurilor’ care se manifestă în decursul ‘anilor nebuni’, baptiştii şi metodiştii reacţionează cu toată puterea bazânduse pe sensul literal al Bibliei. O seamă de cărţi în care era expusă teoria darwinistădeoarece contraziceau Genezasunt arse în valea fluviului Mississippide către pastorii ovaţionaţi de mulţimea credincioşilor. În 1925, o lege din statul Tennessee interzice corpului didactic din învăţământul public să difuzeze vreo teorie contrară versiunii biblice în privinţa creaţiei omului.

Atunci se declanşează o dată în plus o reacţie tipic americană, la fel cu cea pe care o vom regăsi în epoca maccarthysmului, reacţie care se bazează pe personalizarea responsabilităţii şi pe autonomia persoanei.

American Civil Liberties Union devine campionul luptei împotriva instigaţiilor fundamentalismului. John 101 Scopes, un tânăr profesor de la un liceu din Dayton, susţinut de un avocat celebru, le spune elevilor că omul se trage din maimuţă, ceea ce însemna o încălcare a legii amintite mai înainte. Procesul acestui profesor a durat cincisprezece zile, radioul şi presa mobilizează opinia publică, opinie care îl achită, deşi Tribunalul îl condamnă la o amendă de 100 de dolari. Evans, ‘vrăjitorul imperial’, dentist de profesie, mobilizează mai mult de cinci milioane de americani împotriva negrilor, a evreilor, a catolicilor, a moderniştilor, a bolşevicilor, lansând sloganul: JVative, white, protestant’. Purtând veşmântul şi cagula vechiului KuKluxKlan, militanţii ucid, flagelează, răpesc, mutilează. Să fie aceasta o versiune americană a fostelor SA? După atâtea manifestaţii de mari proporţii organizate la Washington, mişcarea se dezintegrează sub dubla influenţă a scandalurilor interne şi a derizoriului. La alegerile prezidenţiale din 1936, doi renumiţi demagogi, dr. Townsend şi Huey Long, îşi coordonează acţiunile întro Union for Social Justice, care, la un moment dat, părea să pună în pericol alegerea lui Roosevelt şi care obţine sub un milion de voturi. Şi, fără îndoială, pentru că acesta credea în ‘virtutea’ cetăţeanului pe care, mai târziu, se va baza Eisenhower, inflexibil, aşteptând ca, fără să intervină, maccarthysmul să sucombe datorită propriilor sale excese.

» A trăi prin propriileţi puteri’ Americanul spune că e ‘individualist’. Francezul spune °pe „dividualist’. Să fie vorba de acelaşi individualism? „entru noi, francezii, individualismul şia păstrat vechea lui formă clasică de «luptă a individului împotriva societăţii şi în mod deosebit împotriva statului». În America nu este vorba de aşa ceva’ 6, scrie Sartre. Orice ‘individualism’ are drept temei o contradicţie, deoarece dubla finalitate a acestuia este singularitatea (antrenând ‘recunoaşterea’) şi socializarea (în societatea globală sau întro subsocietate). Educaţia americană urmăreşte să insufle copilului dorinţa de aşi câştiga autonomia (dezvoltânduşi toate virtualităţile, respectând însă normele, ceea ce impune o anumită doză de conformism). Foarte tânăr fiind, acestuia i se aduce la cunoştinţă că va trebui săşi părăsească familia încă din anii adolescenţei, căci doar el singur poate, în această perspectivă foarte voluntaristă, ‘să devină el însuşi, să trăiască prin propriilei puteri’, potrivit expresiei lui R. Bellah. Totul este posibil şi trebuie să fie.

Ceea ce nu înseamnă că trebuie săţi eviţi familia sau so renegi, ci să te rupi de trecut şi să nu te încurci în rădăcinile lui. Trebuie să acţionezi, să rişti, dar să te menţii ‘popular’ în grupul semenilor tăi, să câştigi provocând stima celor pe care iai învins sau care au fost învinşi de alţii. Ceea ce, după cum se afirmă, stă la îndemâna tuturora, explicând astfel faptul că ‘excluşii’ din Bronx sau din altă parte nu şiau pierdut cu totul speranţa. Structurile sociale sunt percepute asemenea unor fluide şi nu asemenea unor vâscozităţi. Studiile comparatiste ce au drept obiect mobilitatea socială din Franţa şi din Statele Unite demonstrează că o asemenea percepţie este în parte iluzorie. Dar e mai important ceea ce se crede decât ceea ce este cu adevărat. Sunt pregătiţi oare francezii să pactizeze cu cohorta acestor ‘Euroyuppies’ *, care, potrivit unor observatori americani, e pe cale să se ivească? Fără îndoială că dorinţa de a reuşi pe plan profesional şi orgoliul naţional incită la acţiune, dar ponderea trecutului va genera unele ‘coduri privind reuşita’, care, fără îndoială, vor datora prea puţin normelor americane, chiar dacă ‘procedeele’ sunt asemănătoare. Deoarece americanul e un om liber şi responsabil, acel selfhelp capătă o importanţă necunoscută în Franţa (unde solicitarea autorităţii publice a devenit o pornire aproape instinctuală). În cartierele periculoase neglijate de autorităţi, păstrarea ordinii cade în sarcina părinţilor. De la şcoală până acasă, drumul se află sub supraveghere: pe geamurile unei case din cinci, un anumit semn arată că

* Yuppiedenumire indicând, în ţările anglosaxone, un tânăr cadru dinamic şi ambiţios.

Orice copil se va putea refugia acolo în caz de pericol. Persoanele de vârsta a treia sunt însoţite în mod benevol în timpul deplasărilor pe care sunt obligate să le efectueze. Echipaţi cu walkiestalkies, locuitorii unui cartier rezidenţial se organizau în schimburi şi semnalau orice mişcare suspectă. De altfel, locuitorii au vopsit trunchiurile copacilor în alb pentru ca eventualii agresori să poată fi reperaţi cu mai multă uşurinţă.

Atitudinea poliţiei este îngăduitoare faţă de acest serviciu benevol de securitate. Atunci când o asociaţie de tipul acesta înregistrează o ‘victorie’, ea este trecută, adesea, în contul forţei publice, ceea ce aduce prejudicii naturii spiritului autogestionar.

Mentalitatea puritană vede în reuşităîn câştig deciun posibil semn al graţiei divine. La întoarcerea, în 1948, din Statele Unite, JeanPaul Sartre ţine o conferinţă în care relatează următoarea anecdotă: un negustor din Philadelphia extrem de auster consideră că beneficiul său este excesiv de mare şi scade preţul 102 mărfurilor; atunci magazinul său, având preţurile cele mai mici din oraş, atrage o clientelă enormă, iar acest puritan îndârjit se îmbogăţeşte. Aşadar, nu numai banii provoacă apariţia moralei (deoarece aceştia plătescsau se plăteşte pentru eitaxele foarte mari de înscriere la Universitate, studentul munceşte cu îndârjire: şi vrea să dobândească un capital cognitiv proporţional cu investiţia), dar morala atrage banii, aşa cum neo dovedeşte biografia negustorului din Philadelphia. Nu e ‘indecent’ săţi etalezi banii, să vorbeşti tot timpul de ei, să ceri informaţii despre banii altora. Codurile franţuzeşti de bună purtare au interzis multă vreme ‘etalarea reuşitei’ (‘parveniţilor’ şi ‘noilor îmbogăţiţi le lipseşte o generaţie’ se spunea) şi orice discuţie în legătură cu salariile se considera ‘deplasată’. Asupra acestei probleme mentalităţile evoluează. În 1984 (sondaj efectuat de SOFRES), 80% din persoanele interogate nu consideră că cel care ‘pornind de la zero a făcut avere’ este un privilegiat, iar 59% cred că ‘acesta a trebuit să muncească din greu’. Un afiş publicitar bancar, lipit pe toate zidurile şi copios reprodus în toate ziarele, înfăţişează un bărbat care se adresează trecătorului sau cititorului în felul următor: ‘Mă interesează banii dumneavoastră’. Mijloacele de informare din Franţa elogiază meritele lui Gilbert Trigano şi ale lui Bernard Tapie. Numele sponsorilor se pot vedea pe toate articolele de sport (fie că e vorba de persoane fizice sau morale) şi neam ferit cu multă grijă să căutăm un cuvânt franţuzesc echivalent (‘naş’ nu ar fi fost rău, dar faptul că evocă în acelaşi timp şi Biserica şi ‘lumea interlopă’ ar fi fost mult prea amgibuu). Cu toate acestea, francezul nu vede (sau se face că nu vede) în numitul business man cel ce câştigă la money game, idealul cu care tactul îl sfătuieşte să se identifice şi rămâne sceptic cu privire la posibilitatea de a se îmbogăţi şi de a beneficia de o ascensiune socială pe parcursul unei singure generaţii. Dacă se duce în Statele Unite şi se documentează asupra aşanumitei ‘lumea a patra’, i se întăreşte convingerea că americanii sunt nişte ‘mari naivi’ sau nişte ipocriţi.

Detectarea defectelor altuia oferă o plăcere gratuită şi ar însemna o prostie să ţio refuzi.

VIAŢA PRIVATĂ A FRANCEZILOR, VIAŢA PRIVATĂ A AMERICANILOR: CONVERGENŢĂ, PARALELISM SAU O MARE DISTANŢARE?

Rândurile ce urmează nu înseamnă şi o concluzie, întrebării puse mai sus îi va răspunde viitorul. Dar, deoarece acest enunţ conţine o teză, dorim, în încheiere, să ne reamintim faptul că se impune să facem o distincţie între cele trei niveluri ale existenţei sociale.

Pe plan economicpolitic aşadarFranţa se află în americanosferă, unde se simte bine. Nici un fel de planificarenici ca ipotezănu e posibilă în viitor, totul depinzând de puterea dominantă. Dacă dolarul urcă, e pur şi simplu exasperant: cum să ne plătim factura energetică? Dacă scade, intrăm în panică: cum să ne apărăm împotriva masivelor exporturi de produse americane atunci când un Buick va costa mai puţin decât un Peugeot 205? Iar atunci când Statele Unite înţelegân sfârşitcă dictaturile pe care le susţin pot genera, drept reacţie, unele avataruri castriste, le abandonează pentru a miza pe cartea unui ‘liberalism’ controlat. Imperiumul american se vădeşte a fi de un redutabil modernism. In vreme ce cizmele ruseşti tropăie pe solul democraţiilor populare şi al Afganistanului, cele ale lui Pinochet îi zdrobesc pe chilieni, iar cele ale lui Marcos ‘protejează’, la Manila, prostituarea femeilor şi a copiilor. Fortăreaţa economică americană e aproape inexpugnabilă, cu alte cuvinte inaccesibilă. Astăzi (1985), doar nemţii, un pic şi japonezii, în mai mare măsură, au reuşit să prindă cheag înlăuntrul acesteia. Dar cutare francez poate măguli oricât de mult a treia lume discutând la Phnom Penh sau strigând ‘Trăiască Quebecul liber!’ căci zâmbitorul Big Brother din Washington se află acolo, suficient de sigur pe sine şi de autoritar pentru a le îngădui ‘aliaţilor’ săi unele devieri de limbaj.

Aparent, americanii se află în mijlocul nostru. Blugi, fast foods, consumarea euforică a produselor mediatice, americanisme lexicale, pelerinaje la Mecca capitalismul etc, tot atâtea indicii care ar îndemna un marţiansau persansă nu vadă în francezi decât nişte imitatori ai americanilor.

Dar pe unicul plan care ne interesează aici, cel al vieţii private în sensul celei mai stricte intimităţişi să nu uităm, preocuparea constantă a autorilor volumului de faţă este evitarea oricărei confuzii dintre viaţa cotidiană şi viaţa privatăponderea trecutului este mereu prezentă pentru a ne aminti de nota specifică a celei franceze. Orice mesaj mediatic venit de dincolo de Atlantic este reinterpretat, tradus în funcţie de memoria noastră colectivă. Decolonizarea a surprins prin reapariţia unor culturi precoloniale considerate dispărute. Inserţia Franţei în americanosferă, formă subtilă a unei colonizări tehnice şi gestionare, nu a smuls rădăcinile vieţii private. Avem de altfel dea face cu forţapoate că şi cu onoareaimperiumului 103 american de a se menţine şi de a se extinde fără a pune în discuţie identitatea naţională a popoarelor despre care nu se poate spune că sunt ‘aservite’, deoarece acestea îşi exprimă în deplină libertate adeziunea la un ‘model’ de la care nu iaupentru a le integradecât unele fragmente, neafectânduse, prin aceasta, obiceiurile lor centenare. Prefaţând traducerea franceză a Mulţimii solitare (D. Riesman), Edgar Morin scria: ‘Am început, de câţiva ani încoace, să nu mai căutăm în literatura pe care neo prezintă America numai insolitul sau futurismul, ci să şi examinăm propria noastră imagine’. Splendid efect lingvistic, dar avem impresia că poate fi contestat cu cea mai mare uşurinţă. Se vorbeşte, având în vedere viitorul, de o societate franceză ‘cu două viteze’. Aceasta e deja prezentă. Confruntarea dintre vechea cultură franceză şi cultura sincretică americană a avut drept rezultat precizarea similitudinilor şi, în acelaşi timp, sublinierea diferenţelor. Dorita ‘modernizare’ a Franţei trece printro adaptare tehnicogestionară al cărei ‘model’ ni1 oferă Statele Unite, deoarece acestea se află la apogeul acestui proces. Şi, pentru ‘a rămâne în cursă’, trebuie să alergi cât mai repede cu putinţă. Dar intimitatea şi tainele ei pot evoluasau stagnacu viteză redusă. Din micul lor Arhipelag suprapopulat, japonezii pornesc la cucerirea Statelor Unite, exportânduşi nu oamenii, ci produsele. Se va impune ‘modelul japonez’? Sau poate că Franţa îşi va inventa propriul său viitor, ţinând seama, bineînţeles, de imperativele economice mondiale, respectând însă acel ‘fundamentalism’ cultural pe care nimeni nu se gândeşte să1 renege şi al cărui vajnic nucleu este o ‘viaţă privată’ ale cărei coduri subtile nu sunt de fapt cunoscute decât de noi?

NOTE

1. CI. Levistrauss, Introduction î l’oeuvre de M. Mauss, p. XIX.

2. P. Bourdieu, ‘Sur Ie pouvoir symbolyque’, Annales ESC, maiiuinie, 1977, p. 408.

3. Adăugăm că, în perioadele sale de lucru, ‘activul’ japonez este, din punct de vedere psihologic, ‘modelat’ de unele coduri specifice. pe care americanii încep să le importe.

4. Mărturie culeasă de autor.

5. Ca şi familia sa, deoarece pelerinajul efectuat cu prilejul Zilei Tuturor Sfinţilomecunoscut în Statele Unite (cel puţin în amploarea pe care o are în Franţareprezintă cultul dedicate unui trecut familial, privat aşadar.

6. JR Sartre, Situations III, p.84.

UN MODEL DE TRANSPARENŢĂ: SOCIETATEA SUEDEZĂ

Suedia este una din rarele ţări care, împreună cu Statele Unite, au exercitat o adevărată putere de seducţie asupra imaginarului francez. Acel eldorado sexual al anilor 1960, populat de planturoase Anita Ekberg, de fatale Greta Garbodar şi de tragicele eroine ale lui Bergmana legănat o întreagă generaţie de latini, a hrănito cu o serie întreagă de imagini naive, în care blânda frumuseţe feminină şi libertatea se aflau la loc de cinste. Dar ţara în care curge lapte şi miere, ţara femeilor şi a bărbaţilor frumoşi, bogaţi şi fericiţi sa metamorfozat, încetul cu încetul, întrun ţinut sinistru, populat cu oameni plicticoşi, morbizi şi înclinaţi spre sinucidere, un univers de ‘familii dezmembrate’ 1, de sex ‘dezorientat’ 2, de ‘oameni lipsiţi de griji, aflaţi în căutarea dragostei’ 3, pe scurt, ‘a fericirii pierdute’ 4. Modelul suedez, atât de lăudat şi atât de amplu prezentat, convertit în cele din urmă întrun miraj boreal, să nu fi fost decât o proiecţie imaginară a dorinţelor şi a temerilor francezilor? În orice caz, idila sa destrămat. Statulprovidenţă, devenit statingerinţă, nu se mai află în palmaresul naţiunilor model; acel middle way de odinioară face parte, acum, din rândul utopiilor. Şi e foarte la modă, astăzi, să denunţi contramodelul, ‘dictatura molâie’, ‘totalitarismul dulceag’.

Nici extrema admiraţie iniţială şi nici decepţia care a urmat nu sunt întâmplătoare. Modelul suedezmodel economic şi politic, desigur, dar, mai ales, model sociala existat în mod cert (şi, în parte, există şi astăzi).

Termenul de model (merită menţionat faptul că acest cuvânt a fost creat în afara Suediei) este revelator. În vreme ce se vorbeşte despre americanizarea societăţii franceze, despre mitul american (‘orice om poate deveni întro bună zi bogat’) sau chiar despre valorile americane, modelul suedez trimite la o noţiune de exemplaritate. Societăţii suedeze i se adaugă un referent nu numai material sau politic, dar şi filosofic (‘fericirea’), ba chiar şi moral. Mounier întrebânduse, încă din 1950, ‘Ce înseamnă un om fericit?’ cita: ‘Suedezii, primii martori ai cetăţii fericite’ 5.

Modelul suedez este de faptmai mult decât pareun model de etică socială. În faptul că se află deasupra oricărei bănuieli6, în faptul că ascunde năzuinţa către universalitate (pacifism, ajutorarea lumii a treia, solidaritate socială, respectarea drepturilor omului), în faptul că baza ideologică a acestuia sunt consensul şi transparenţa, acest model constituie poate un fel de imagine anticipată a unei noi ordini sociale.

Distincţia dintre privat şi public este, din acest punct de vedere, foarte semnificativă în Suedia. Ridicarea secretului, deprivatizarea, gestionarea publică a privatului: această deplasare a frontierei, oricât de specific suedeză ar părea, nu rămâne mai puţin exemplară. De fapt, în această ţarăcare, în mod paradoxal, sa numit ea însăşi ‘Franţa Norduluifrancezii, în mai mare măsură decât alte popoare, au căutat o transpunere a societăţii ideale. Dar etica transparenţei absolute a raporturilor sociale şi idealul comunicării perfecte care caracterizează, după cum vom vedea, societatea suedeză sunt resimţite, astăzi, în Franţa, ca tot atâtea violări ale spaţiului privat individual. Modelul antisecretului a devenit un imperialism intolerabil.

MODELUL ANTISECRETULUI

Acest ‘model al antisecretului’ vizează de fapt toate sectoarele vieţii sociale, chiar şi cele mai ‘private’. De unde deschiderea privatului către public, mai pronunţată poate în Suedia decât oriunde în altă parte; obsesia eticii comunitare şi socialdemocrate constă în realizarea unei transparenţe totale a tuturor relaţiilor, a tuturor domeniilor vieţii sociale.

Banii fără mistere Astfel, spre deosebire de situaţia din Franţa7, în Suedia banii nu fac parte din sfera confidenţialului.

Valorificată din punct de vedere social, reuşita materială se expune vederii din plin, la fel ca şi în Statele Unite. Dar transparenţa merge şi mai departe. Declaraţiile fiscale sunt publice; oricine poate consulta acel taxering kalender, un fel de anuar în care se află numele, adresa, starea civilă a tuturor contribuabililor din ţară. ca şi venitul pe care lau declarattoate acestea publicate de Ministerul de Finanţe. În sfârşit, în materie de fraudă fiscală, denunţul este aproape instituţionalizat. Administraţia fiscală recunoaşte în mod deschis (în presă, de pildă) că delaţiunea este, din punct de vedere moral, reprobabilă, dar, în acelaşi timp, folosită pe scară largă: chiar pe plan etic, imperativul transparenţei are câştig de cauză8.

Publicitatea documentelor oficiale La acest imperativ participă în egală măsură şi principiul, bine cunoscut la urma urmelor, al ‘liberului acces la documentele oficiale’ 9. Provenind în mare parte din legea privitoare la libertatea presei, ce datează din anul 1766, legea liberului acces garantează fiecărui cetăţean dreptul de a lua cunoştinţă de cuprinsul documentelor oficiale, cu alte cuvinte de cuprinsul tuturor documentelor primite, redactate sau trimise de către un serviciu public naţional sau local. Dispoziţiile în vigoare precizează posibilitatea consultării pe loc a documentelor, a recopierii acestora sau chiar a obţinerii unei copii contra unei taxe; în plus, în caz că i se refuză accesul la o informaţie, oricine va putea sesiza imediat autorităţile judiciare. În practică, acest drept este limitat prin dispoziţiile legii asupra secretului, care exclud de la liberul acces unele domenii esenţiale (securitatea naţională, apărarea, informaţiile economice confidenţiale.). Totuşi, regula stipulează că, ‘în caz de incertitudine, principiul general trebuie să prevaleze asupra secretului’ 10.

Fişierele deschise’ Din cauza deschiderii excepţionale care caracterizează administraţia publică suedeză, Suedia este de multă vreme o ‘societate informatizată’, o societate a transparenţei schimburilor. Informatizarea a accentuat, bineînţeles, această stare de lucruri, facilitând realizarea unui enorm flux de informaţii mai cu seamă între sectorul privat şi administraţie. Nu mai există, desigur, alte ţări în care ordinatoarele numeroaselor societăţi de asigurare să funcţioneze în comunicaţie cu cele ale serviciilor centrale de stare civilă. Se întâmplă chiar ca un negustor particular de automobile să fie conectat printrun terminal la numerele de înregistrare ale autoturismelor sau ca un serviciu administrativ de stat să utilizeze fişierul unei societăţi private specializate în strângerea de informaţii privitoare la solvabilitate. Din 1974, documentelor tradiţionale ale serviciilor publice li sau adăugat şi informaţiile stocate pe ordinator.

Comunicarea între diferitele fişiere nominative este facilitată datorită unui număr personal de identificare.

Creat în 1946, acest număr, unic pentru fiecare cetăţean, a fost utilizat de serviciile de stare civilă înaintea introducerii ordinatoarelor în administraţie. Şi se află în majoritatea fişierelor nominative suedeze, atât 105 publice, cât şi private. Suedia a fost prima ţară europeană dotată la nivel central (1756) cu un serviciu de statistică; şi este tot prima ţară care a creat posibilitatea centralizării, sub o singură cifră, a tuturor informaţiilor privitoare la un individ anume.

Iar dacă acest lucru permite o anume transparenţă a indivizilor faţă de stat, informatica trebuie să fie, în egală măsură, transparentă faţă de indivizi. Legea asupra informaticii (1973, completată în 1982), prima de acest fel întro ţară occidentală, a creat printre altele un inspectorat de informatică însărcinat cu eliberarea autorizaţiilor pentru fişierele nominative, cu supravegherea acestor fişiere şi cu rezolvarea reclamaţiilor legate de problemele respective. În special, autorizaţia de întocmire a unui fişier, cvasiautomată în general, e mult mai greu de obţinut în cazul în care fişierul trebuie să conţină informaţii socotite a fi de natură ‘privată’. In care categorie intră datele furnizate de serviciile medicale şi sanitare, ‘intervenţiile din oficiu’ ale autorităţilor publice în domeniul social, fişierele privitoare la delincventă sau fişierele nominative ale Siguranţei publice şi ale Apărării naţionale etc. Numai serviciile publice care se conformează cu toată stricteţea prevederilor unui text legislativ sau regulamentar sunt autorizate să colecteze şi să deţină asemenea informaţii. În sfârşit, orice persoană care figurează întrun fişier are dreptul să obţină anual, la o dată convenită, o transcriere a informaţiilor care o privesc.

Această informatizare a societăţii poate fi percepută ca un instrument foarte eficace (şi chiar periculos) de control social. De fapt, mulţi observatori străini au văzut în aceasta confirmarea unei evoluţii către un stat poliţist, manipulând din umbră toate sferele ‘privatului’ (de la sănătate la venituri, la situaţia profesională etc). Totuşi, e interesant de notat faptul că în Suedia această informatizare nu prilejuieşte practic nici o contestaţie; fiecare e convins (şi poate pe nedrept) că aceasta nu va fi folosită niciodată împotriva cetăţeanului, ci, dimpotrivă, numai spre binele lui. În orice caz, acest consens vădeşte un profund sentiment de încredere faţă de stat (sau faţă de întreaga comunitate, care girează de fapt această situaţie): în conştiinţa suedezilor, tot sistemul acesta (de la individul ca atare la administraţia publică) este integrat în aceeaşi morală colectivă şi se supune, în consecinţă, aceloraşi constrângeri.

O ‘societate de chipuri’ Totuşi, trebuie să evităm acea viziune simplistă care face din societatea suedeză o lume în genul lui Orwell, un univers de statistici dezumanizate. În mod paradoxal, această societate de indivizi fişaţi, catalogaţi, numerotaţi este şi, chiar mai mult decât în Franţa, o societate de chipuri. Nu există cotidian care să nu publice în fiecare zi întro bună jumătate de pagină fotografiile cititorilor careşi serbează ziua de naştere, îşi aniversează data căsătoriei sau care au trecut în lumea drepţilor. ‘Carnetul monden’ ocupă cel puţin o pagină, în care absenţa discriminării sociale este frapantă. Anunţurile mortuare menţionează cariera domnului Andersson, Werkstăllande direktor (director de întreprindere), la fel ca şi pt cea a domnului Svensson, Taxichauffor (şofer de taxi). In sfârşit, datele aniversare şi mai cu seamă cea a împlinirii vârstei de cincizeci de ani, dată foarte importantă în Suedia, determină apariţia a numeroase articole în cotidiane.

Îmbinarea aceasta dintre o societate modernă, informatizată şi unele obiceiuri vechi, dar mereu în vigoare, constituie una din caracteristicile cele mai originale şi mai puţin apreciate ale societăţii suedeze.

‘Ombudsman’ şi marile anchete publice în materie de hotărâri colective, transparenţa confirmă şi în cazul acesta regula. O instituţie ca cea denumită ombudsman este bine cunoscută în străinătate. Cea mai veche, acea ombudsman parlamentară (care datează din 1809), avea drept scop aplanarea litigiilor privitoare la delimitarea frontierelor dintre privat şi public (şi mai cu seamă apărarea ‘dreptului la secret’ al indivizilor), primirea plângerilor, sancţionarea obligaţiilor impuse de lege. Sau, pur şi simplu, instruirea funcţionarilor. Mai puţin cunoscuta poate, dar tot atât de importantă, este procedura marilor anchete publice. Practică deja veche, aceste anchete care precedă toate legile sunt efectuate de câteva comitete în care activează cot la cot o seamă de personalităţi ce aparţin diferitelor partide politice, reprezentanţi ai unor importante grupuri de interese, diferiţi experţi (economişti, sociologi etc). În urma unor audieri, sondaje, chiar şi a unor anchete efectuate pe teren, concluziile sunt trimise, pentru a fi examinate, serviciilor legislative din ministerele de resort, servicii care sunt invitate să aducă la cunoştinţa acestora avizul lor asupra măsurilor propuse. În plus, orice cetăţean are dreptul de a supune atenţiei ministerului punctul său de vedere asupra concluziilor anchetei respective. Subiectele cele 106 mai ‘private’, precum homosexualitatea, prostituţia, violenţa etc. Devin astfel obiectul unor mari dezbateri publice, la fel ca şi fixarea preţurilor, înregistrările video, cartea de psalmi sau chiar politica energetică.