Georges Dumezil

Cu a doua întâlnire – cea decisivă – începe dificultatea. Un tânar, itherus, care la început nu ne e prezentat, se întoarce de la vânătoare cu câioij. Şi vede scena de departe. Nu-l recunoaşte pe bătrânul erou şi, în glumă sau bătaie de joc, trimite către el pe doi dintre tovarăşii săi, care sunt evident p*1' ţi cu lovituri de toiag şi ucişi. Se apropie el însuşi, îl recunoaşte pe Starcatherus ă ca acesta să-l recunoască şi-l întreabă dacă nu vrea să-i dea una din săbiile sale în schimbul carului lui, an gladium uehiculo permutare uellet. De altfel, nimic în atitudinea lui nu e ameninţător şi nici măcar obraznic: un car ar fj într-adevăr mai folositor pentru infirm decât o a doua sabie (ibid., 2). Bar $tarcatherus îl ia drept un irrisor [zeflemitor] şi recită cincizeci şi opt de hexametri {ibicl., 3-6), în care deplânge (v. 1-26) mizeriile bătrâneţii înaintate, senium şi reaminteşte vocaţia sa războinică şi isprăvile din trecut (v. 40-58): ai mihi şi recolo, nascentifata dedere/bella scqui, belloque mori. [de-mi reamintesc, de la naştere sorţii mi-au dat să port războaie şi-n război să pier]. În intervalul dintre aceste două teme (v. 27-39), exprimă o dorinţă remarcabilă, care îl pune deodată pe tânărul său partener Hatherus într-o lumină neaşteptată: 'Nimeni nu-mi arată compătimire, nimeni din mulţime nu aduce mângâiere bătrânului oştean _ nimeni decât poate Hatherus dacă ar fi aici şi i-ar veni în ajutor prietenului zdrobit. Acela, odată ce învredniceşte pe cineva cu iubirea sa pioasă, îşi urmează calea neclintit, cu statornicie, cu aceeaşi râvnă şi se fereşte să rupă legăturile dintâi. El aduce adeseori vrednice răsplăţi celor care au binemeritat în războaie şi le arată bunăvoinţă, împarte din belşug cinstire celor viteji şi-şi preamăreşte cu daruri prietenii slăviţi. Îşi împrăştie bogăţiile şi se străduieşte să-şi înalţe prin dărnicii: strălucirea laudei şi să întreacă pe mulţi puternici. Evlavia lui faţă de Marte e pe potriva vitejiei, jute Ia război, târziu la fugă, gata la dat lupta şi neştiind să dea dosul în faţa duşmanului care-l jtdpresoară23.

Aceasta e deci adevărata fire a acestui tânăr vânător fără griji pe care întâmplarea, cel puţin în aparenţă, l-a pus în faţa bătrânului erou care, în umilirea sa, dorea aprins să-l întâlnească, numai pe el dintre toţi oamenii, pentru un ajutor pe care nu-l precizează. Şi elogiul pe care i-l face, ca unui personaj ilustru, s-ar potrivi celor mai mari conducători vikingi, deopotrivă generoşi cu tovarăşii lor şi viteji în faţa duşmanului.

Dar iată că alte poeme inserate în proză ne poartă iarăşi în urmă, reînnoind în versuri scena care ne-a fost povestită în proză {ibid., 7-9). Hatherus îşi face propunerea în douăzeci şi doi de hexametri: bătrânul să-i vândă una din săbiile lui în schimbul unui car. În şaizeci şi cinci de hexametri, Stareatherus îşi exprimă către necunoscut indignarea: improbe, uerba seris facili temeraria labio auribus inconcinna piis. 'nelegiuitule, împrăştii cu buze uşuratice vorbe îndrăzneţe, nepo trivite unui auz cuviincios.' îi recapitulează amănunţit evenimentele vieţii sale glorioase.

La sfârşit se produce o lovitură de teatru: după îrtorsătura luată de convorbire, bătrânul înţelege că-l are în faţa sa pe Hatherus. Dar cu aceeaşi ocazie aflăm un lucru surprinzător: acest Hatherus după care suspina Starcatherus, oazându-se pe fidelitatea afecţiunii lui, nu e altul decât fiul lui Lennus (sau Nemo mei curam celebrat, nec în agmine quisquam solamen ueterano adhibet, nisi forsan Hatherus adsit et infracti rebus sucurrat amici. Iile, semel quemcumque pio dignatur amore integer incepti studio constanter eodem prosequitur primosque timet peruellere nexus. Iile etiam bello meritis bene praemia crebro digna refert animosque colit, largitur honorem fortibus et claros donis ueneratur amicos. Spargit opes laudisque suae cumulare nitorem dapsilitate studet multos superare potentes. Nec minor ad Martem pietatem uiribus aequat, belligerare celer, labi piger, edere pugnam promptus et urgenţi lergum dare nescius hosti.

Enno), unul din conjuraţii care l-au corupt pentru a-l hotărî să-l ucidă pe Io şi pe care, redevenind el însuşi, i-a ucis. Îndată vede în el pe ucigaşul [eal, acela pe care şi-l căuta şi îl imploră să-l ucidă: nu e el oare un băiat î neam nobil? Având el un tată de răzbunat, acest serviciu care i se cere i se potriveşte oare cu datoria lui? Iată scena până la capăt.

10. Astfel vorbi Starcatherus. În sfârşit, înţelese din vorbele schimbate (mutuo sermone) că esta era Hatherus, fiul lui Lenno. Gândindu-se că acest tânăr e de neam foarte nobil (anitnadrtens iuuenem splendido loco natum) îşi întinse către el grumazul, pentru a fi lovit. Îl îndemnă nu se teamă a-l pedepsi pe ucigaşul tatălui său şi-i făgădui că, dacă face astfel, va fistăpfoj ste aurul pe care-l primise la rându-i de la Lenno. Şi ca să-l stârnească puternic împotriva sa (et eiusdem în se uehementius animum efferaret), se spune că l-a aţâţat cu aceste cuvinte:

11. 'Ba şi pe lângă aceasta, te-arn lipsit de tatăl tău Lenno. Plăteşte-mi cu aceeaşi monedă rog, doboară-l pe acest bătrân care vrea să moară, loveşte-mi grumazul ca fier răzbunător. Căci îdul meu alege ajutorul unui ucigaş slăvit şi se îngrozeşte să ceară moartea de la o mână josnică24, îngăduit, prin pioasă hotărâre, să o ici înainte hotărârii soartei: dacă nu poţi fugi de un lucru, e jăduit să te năpusteşti spre el.

Trebuie să hrăneşti copacul tânăr, să-l dobori pe cel bătrân. Nu e decât slujitorul firii acela re răstoarnă ceea ce se apropie de sfârşit (minister naturae est quisquis fato confinia fundit) care aruncă la pământ ceea ce nu mai po? Te sta în picioare.

Cea mai bună moarte e cea pe care o cauţi, când te-ai săturat de viaţă, când ţi-e dragă îngropătnea. O bătrâneţe nepotrivită să nu-mi prelungească nenorocirile! 25'.

12. Rostind aceste cuvinte, îi întinse punga în care îi era averea. Aţâţat de dorinţa de a se cura de aceşti bani ca şi de aceea de a-şi răzbuna tatăl, Hatherus făgădui să-i împlinească rugănţile şi să nu respingă răsplata. Starcatherus îi întinse în grabă sabia şi-şi plecă în faţa lui capul, 3emnându-l să nu lovească încet, nici ca o femeie. Îi mai prevesti şi că dacă, după săvârşirea omolui, va sări printre cap şi trunchi înainte de prăbuşirea trupului, va ajunge să nu poată fi vătămat arme26. Nu se poate lămuri dacă spunea aceasta pentru a face într-adevăr un dar celui care urma1 lovească sau, dimpotrivă, pentru a-l pedepsi (quod utrum instruendi percussyoris gratia an puniendi terit, incertum est); pentru că se putea întlmpla ca, în timpul săriturii, să fie strivit de greutatea; stui trup uriaş.

Aşadar Hatherus, cu o lovitură puternică de sabie, îi tăie capul bătrânului. Se spune că atunci îd smuls din trup a atins pământul capul a muşcat ţarina dezvăluind, printr-o strâmbătură cumplită, Ibăticia sufletului care se sfârşea. Iar ucigaşul, bănuind vreo înşelăciune ascunsă sub făgăduinţă, se: i cuminte să sară. Dacă ar fi avut îndrăzneala s-o facă poate că ar fi fost doborât de izbitura jpului ce se prăbuşea şi ar fi ispăşit, prin propria lui pierire, moartea bătrânului27.

Hatherus arse trupul în câmpia R01ing şi puse să fie îngropată cenuşa.

6. Hodr Acest sfârşit îl lasă pe cititor nemulţumit. În primul rând datorită deoserii, datorită contradicţiei dintre firile atribuite succesiv lui Hatherus: la cea 3 care am relevat-o deja – transformarea tânărului zeflemitor într-un celebru nnandant militar, generos şi de temut, care se află a fi, pe lângă acestea, fiul îi Lennus – vedem că mai trebuie adăugată una. Dacă Starcatherus îi doreşte, i toate puterile sale de pe urmă, prezenţa, ca pe aceea a singurului prieten ire-l poate ajuta în disperarea lui, dacă recunoaşte apoi în el pe ucigaşul

84 Quippe operam clari mens percussoris adoptat, horret ab ignaua fatum deposcere dextra. 15 Mors optima tune est, cum petitur, uitaeque piget, cum funus amatur, nec miseros casus incommoda proroget aetas. „. Praefatusque, quod şi peracta caede ante cadaueris lapsum caput ac truncum medius interliret, armis innocuus redderetur.

17 Igitur Hatherus, adacto uegete gladio, senem capite demutilauit. Quod corpori auulsum impt*0' mque terrae glebam morsu carpsisse fertur, ferocitatem animi moribundi oris atrocitate declaransercussor tamen, promissis fraudem subesse ueritus, saltu non incautus abstinuit. Quem şi temere pere' sset, forte lapsi cadaueris ictu obrutus occisi senis poenas proprio funere persoluisset.

Jdeal pe care şi-l caută, e pentru că-l admiră şi-l iubeşte: ceea ce exclude a fanar josnicia şi venalitatea, crimă pe care bătrinul erou n-a săvârşit-o, e însuşi, decât o singură dată în viaţă, datorită fatalităţii şi pe care nu şi-c 'iartă. Or, iată că-l corupe atât cât depinde de el pe acest tânăr iubit şi admirat Ja motivele nobile – un serviciu eroic de adus bătrânului care-l imploră, sângele părintesc de răzbunat – adaugă îndemnul la cupiditate, oferta monezilor de aur pe care le poartă la gât. Şi ceea ce e mai rău e că tânărul se arată accesibil la acest argument. Toate acestea din punctul de vedere al moralei războinice, germanice, sunt de o mediocritate pe care e greu să o atribuirii originalului folosit de Saxc. Există, de altfel, un motiv mai obiectiv de a vedea în aceasta o alterare, o modificare în rău: acest motiv josnic nu se găseşte decât în proză, pe când scurtul poem, ultimul pe care-l va recita Starcatherus şi care, ca şi toate celelalte din primele cărţi din Gesta Da, norum (dintre care e şi în mod absolut ultimul), este de bună seamă adaptarea unor strofe indii gene, nu face nici o aluzie la el, limitându-se la îndemnuri nobile şi la nu mai puţin nobile generalităţi.

Nemulţumirea cititorului are altă cauză: nesiguranţa în care îl lasă Saxa asupra adevăratei intenţii finale a lui Starcatherus faţă de Hatherus şi, prin această nesiguranţă, preferinţa pe care o insinuează scriitorul pentru ipoteza cea mai neplăcută. De-a lungul întregii sale vieţi, în afară de cele trei facinora impuse de Othinus, eroul e un model nu numai de forţă şi de vitejie, dar şi de cinste şi de fidelitate. De la originea sa gigantică i se trag însuşirile fizice: dar sufletul său, poate cu excepţia asprimii şi amplorii mâniilor, uu-i datorează nimic: nici urmă de excesele, de dorinţele necontrolate, de fanfaronadele şi nici de înşelătoriile care caracterizează purtarea obişnuită a uriaşilor. Cum să presupui că, în aceste ultime clipe de viaţă, o natură mai adâncă şi-ar lua re vanşa în el şi că el l-ar trăda printr-o minciună urâtă pe băiatul care nu fac* altceva decât să-l asculte şi nu-l ucide decât pentru a-i face un serviciu? Ar f: un al patrulea facinus, supranumerar, care ar nimici sensul şi structura aceste: lungi biografii. În plus, teama atribuită de Saxo lui Hatherus nu este interne iată în eveniment: trunchiul şi capul nu fac pe Symplegadele* şi, dacă p„ pământ capul muribund are o purtare cruntă, nu-l are în vedere pe omul cart l-a tăiat. Situaţia e deci foarte diferită de ceea ce putem fi iniţial tentaţi SL punem în relaţie cu ea, de pildă, de scena pe care o descriu în numeroas variante28 legendele caucaziene despre Soslan-Sosryko: eroul a reuşit cu grer să învingă un anume duşman: un uriaş pe cât de puternic pe atât de stupid redus la neputinţă, prins în cursă şi neputând scăpa de moarte, acesta simu lează o subită bunăvoinţă: după ce-l va fi decapitat, zice el, învingătorul săi să-i tragă din gât un anume tendon şi să-şi facă din el o cingătoare: îi v; moşteni în acest fel puterea. Pe drept cuvânt bănuitor, Sosryko încearcă întî cmgătoarea pe un copac; copacul se frânge sau se prăbuşeşte carbonizat. In alb versiuni, odată decapitat gigantul, capul său sare spre Sosryko şi-i înşfacă într -fălci sabia; Sosryko o ia la goană, dar capul nu-şi slăbeşte strânsoarea; în cel „in urmă, totuşi, se răceşte, cade şi Sosryko îl poate scalpa. În acest caz, ş în toate cazurile analoge, gigantul sau monstrul e fidel naturii sale, prelungeşt 1Dclipa morţii o ostilitate şi o perfidie care nu s-au dezminţit şi nu s-au ascun

* Numele grecesc al unor stânci aflate la intrarea în strâmtoarea Bosfor şi care, după legend antică, atunci când o corabie încerca să treacă printre ele, se apropiau una de alta sfărâmând-o.

28 Cf. Legendes sur Ies Nartes, 1930, nr. 21, p. 77-83 (şase variante); Le livre des heros, 196; P- 89-94.

— Mit şi epopee ic Iciodată. Cu totul altele sunt împrejurările morţii lui Starcatherus şi avem imresia că Saxo greşeşte nealegând interpretarea 'cea mai bună', neadmiţând că -oul lui e sincer şi reducând scena tocmai la tema obişnuită a gigantului care-şi ranjează o răzbunare postumă29. Starcatherus are în faţă un om pe care-l imiră, pe care-l stimează, pe care-l iubeşte; îi cere un serviciu excepţional ire nu va fi în nici un fel o greşeală, nu va cere nicio. Răzbunare; îi ^s itâi (cu o notă neplăcută de cumpărare) ceea ce posedă din punct de vedere taterial; dar doreşte şi să-i transmită un tezaur mai preţios, nu forţa pe care poartă în sine, ci o capitalizare, o integrală a acestei forţe, pe care n-a reazat-o pentru sine însuşi: invulnerabilitatea. Aceasta n-o poate face decât rintr-un soi de încrucişare a trupurilor lor, de inserţie a trupului întreg aj nărului printre bucăţile încă palpitânde ale corpului său, chiar în clipa în care i trece, de la cap către trunchi sau din trunchi către cap, ultimul curent isterios al vitalităţii sale: un dar şi în acelaşi timp unire, contopire.

Dar ce este de fapt Hatherus, acest personaj căruia i-am văzut mai degrabă coerenţa decât complexitatea? De multă vreme a apărut ideea că Saxo, din ^înţelegere sau dinadins, a coborât, a umanizat în el o figură divină: pe Hodr ui lui Odinn. În mitologia' păstrată, Hodr nu apare decât ca ucigaşul orb' voluntar, al lui Baldr şi, după distrugerea şi renaşterea lumii, ca succesorul',; ociat cu Baldr, al lui Odinn. Dar există motive – Hoir continuă un vechi jme indo-european al războinicului30 – pentru a crede că a fost întâi o figură ai generală a Destinului şi anume a Destinului luptătorului, cu lunga sa certitudine şi cu sfârşitul său mai mult decât probabil31. Dificultatea fonetică Hatherus transcrie mai degrabă *Haâr decât Hodr) nu pare ireductibilă: al rilea element al compusului Stark-(h) aăr32 a putut acţiona asupra vocalismului rmei simple *Hotherus, cu atât mai mult că e plauzibilă presupunerea că ixo, pentru că îl folosise în altă parte pe Hodr – Hotherus (H0therus)33 sub imele său legitim, reducându-l la o figură omenească şi nemaiînţelegând teogia zeului Hodr, a preferat să nu repete exact acelaşi nume.

S-a mers şi mai departe în această direcţie, de pildă, regretatul Jan de ries în articolul său din 1955 asupra lui Starkadr34: după el, aici, ca, de tfel şi în mitul lui Baldr, Hodr n-ar avea existenţă proprie, ci ar fi pur şi tnplu, eine Erscheinungsform des Gottes Odinn', o manifestare a zeului Odinn, însuşi numele de Starkadr ar face din acest personaj 'ein Prototyp der

28 Şi la altă temă magică: trecerea printre părţile separate ale unui cadavru este eficace (puri-: are; dobândirea de privilegii), vezi Olivier Masson, A propos d'un rituel hittite pour la lustration ane armLe: le rite de purification par le passage entre Ies deux parties d'une victime', Revue de ristoire des religions, CXXXVII, 1950, p. 1-25. '

30 Jan de Vries, Altnordisches etymologisches Worterbuch, 1961, p. 278 – 279: v. îşi. Ao'3, 'luptă: id. Hadu, v. engl. headu: v. irl. Cath, luptă', (gal. Catu-riges), trac. Ka-ruetc.

31 Les dieux des Germains, 1959, cap. III (, Xfi drame du monde: Baldr, H6ăt, Loki'); M*t epopee, I, 157-163.

32 Jan de Viies. Op. Cât., p. 544, s.v. 'starkr' scrie: 'Dazu PN Starkăăr, alt. Storkuztr (Starkfâr), vgl. Ogot. Starcedius (= Starhi-pius), frânk. Starchildis, Starkfrid, ae. Starkwulf, langob; arcolf.' Ca al doilea termen de compunere, 'hauuR dă fie -(h) uăr (Ntâuăr 'der grimmige Krieger, ahd. Nidhad. V. engl. Ntâhad; Dărru&r 'der Speerkâmpfer'); fie -(h) aslr (Andatxr 'der Gegner (, Inda-hăsuR alături de Anduăr, Onduăr). Cf. Birger Nerman, Studier over Svărges hedna Litteratur, 13, p. 108-109.

33 Hotherus et Balderus, în 'Beitrăge zur Geschichte der deutschen Sprache und Literatur., 1962, p. 259-270; refăcut ca Appendix III, în Du mythe au roman, 1970.

34 Citat mai sus, p. 462; textul tradus aici e la p. 296 a articolului. | pclinischen Weihenkrieger' [un prototip al războinicului sacru odinic], subliniind 'den religiosen Charakter dieser Vorstellung' [caracterul religios al acestei reprezentări]. În ceea ce mă priveşte, nu accept uşor această reducere a mai multor zei la unitate: procedeul a adus multe prejudicii studiului religiei romane, de pildă, unde zeiţe atât de diferite ca Mater Matuta, Feronia, Carna etc. au fost luate drept tot atâtea 'numina' particulare ale unei imense îunone. Nu e cu nimic mai recomandabil pentru interpretarea religiei scandinave. Hodr e 0 figură din cercul zeului suveran-magician-războinic Odinn şi una fân ceje mai°apropiate de el, cu siguranţă, dar rămâne distinct şi nu mă pot resemna să admit, în mitul lui Baldr, că Odinn, în clar, sub propriul nume, încearcă întâi să prevină şi, în cele din urmă, deplânge un omor pe care, între timp,] _ar săvârşi sub alt nume. Cu această rezervă, păstrând dualitatea între Hodr şi Odinn, ' cred că Jan de Vries are dreptate când scrie, după ce l-a amintit pe ucigaşul lui Baldr: Mai există şi un al doilea Ho3r: acel Hatherus care apare în povestirea morţii lui Starkarlr. Este fiul danezului I/enno, ucis de Starkactr şi e legat de Starkadr printr-o prietenie fidelă; totuşi el e acela care-i dă den heissersehnten Todesstreich [multdorita lovitură de moarte]. După Schneider Hatherus ar fi o figură târzie, nicidecum eroică. Nu e exact: el e însuşi dctinn, Hoctr cel divin care-l recheamă la sine pe Starkactr la sfârşitul vieţii, Slarkăăr zu sich heimholt. Să fim atenţi la forma singulară a uciderii: nu se dă nici o luptă; dimpotrivă, bătrânul decrepit îşi îrtinde capul către tânăr, Ca o victimă de jertfă, pronam ceruicem applicuit şi Hatherus n-are decât să lovească.

Mai aproape de text am spune: în momentul în care două dintre facinora impuse lui Starcatherus de Odinn (Saxo) sau de Porr (Gautrekssaga) fuseseră deja săvârşice iar al treilea facinus se pregătea, Hatherus, adică zeul Hodr, Destinul, apropiat de Odinn, intra în relaţii prieteneşti cu bătrânul Starcatherus sub trăsăturile unui tânăr, aşa cum odinioară (Gautrekssaga) Odinn însuşi, sub chipul omului matur Hrosshârsgram, se făcuse educatorul tânărului Starkadr pentru a obţine de la el, după ani şi ani de îngrijire, primul facinus. Odată săvârşit al treilea facinus şi odată epuizată, prin această crimă, ultima prelunire a vieţii lui Starcatherus, acesta, brusc decrepit, vrea să moară, cheamă n tot sufletul prezenţa acestui Hodr, îl întâlneşte, mai degrabă în mod prodenţial decât din întâmplare şi se lasă ucis de el îndată ce l-a recunoscut. În sfârşit, când e pe punctul de a fi ucis, doreşte cel puţin să transfere asupra ucigaşului său un privilegiu pe care el însuşi nu l-a avut, de altfel, decât virtual: invulnerabilitatea. În realitatea teologică ar fi, literalmente, o transfuzie a eroului în zeu; dar sub aparenţele omeneşti, nu e decât un cadou propus de bătrân tânărului. Şi, evident, în povestirea romanescă, aparenţele omeneşti au mtâietate: despărţit de originea sa, de valoarea sa teologică, Hatherus nu e decât un individ uman care ezită, n-are încredere în dar şi, în cele din urmă, °u-l primeşte.

Pentru că nu dispunem decât de adaptarea stângace şi infidelă a lui Saxo, nu putem fi mai categorici şi mai precişi asupra acestui sfârşit. Esenţialul e acesta: Eroul nostru – acest uriaş cu şase braţe readus prin amputare la chipul de

^m s au acest nepot, uman, dar însemnat de cicatrici ereditare, al unui gigant cu

°Pt. braţe – după ce la început a fost obiectul, miza atenţiilor opuse ale eilor P6rr şi Odinn, după ce şi-a desfăşurat cariera în cadrul celor trei vieţi cordate şi al celor trei facinora impuse de unul sau celălalt dintre aceşti zei, i s-iirşeşxe ae Duna voie şi viaţa şi cariera lăsându-se ucis de un tânăr îndărătul iruia întrezărim un al treilea zeu, foarte apropiat de Odinn, Hodr; acestui năr îi declară afecţiunea sa şi doreşte, sincer, fără îndoială, să reverse în ej i are mai bun în sine. Epilogul romanului, după cum vedem, nu e mai aţin ciudat decât începutul lui.

Or şi epopeea indiană cunoaşte un erou de acelaşi tip, pe care-l vom rmări – de asemenea – de la o naştere monstruoasă reparată în mod miraâlos până la decapitarea şi absorbţia sa de către zeul percussor [care-l loveşte] Capitolul II SISUPĂLA

1. NAŞTEREA ŞI DESTINUL LEI SISLPALA ăis'upâla este în Mahăbhărata un. Personaj episodic1. Există relaţii de înn dire apropiată şi se stabilesc relaţii de ostilitate între el şi Krşna, dar n-are leg; turi nici de rudenie nici de alianţă cu fraţii Păr. Dava şi n-are a interveni, c o parte sau de cealaltă, în conflictul în care se înfruntă toate numele mari a. epopeii: e ucis încă din cântul II. Totuşi, conformându-se regulii jocului, aceast fiinţă pur omenească în aparenţă este încarnarea omenească a unei fiinţe dincolo: a puternicului demon care, în mai multe vieţi anterioare, s-a întâln deja cu alte încarnări ale lui Vişnu: Hiranyakas'ipu, cu care zeul s-a luptat pe care l-a ucis sub înfăţişarea^ omului-leu; apoi Răvana, pe care Vişnu-Răm l-a doborât cu mare greutate2. În intriga poemului aceste antecedente nu inte vin aproape deloc, ele justifică doar faptul că Sisupăla este prin natura sa u adversar determinat al lui Vişnu-Krşna. Dar, conform cu altă regulă a transpi nerii, această cauzalitate profundă a fost dublată pe planul terestru de aii mai imediată şi mai romanescă.

Iată cum e introdus Sis'upăla. După copilăria lor şi în ciuda unor conflict serioase cu verii lor, cei o sută de fii ai lui Dhrtarăştra şi mai ales cu cel m mare dintre ei, Duryodhana, cei cinci Păndava nu şi-au cunoscut încă mari nenorociri, de vreme ce abia la sfârşitul cântului II, Sabhăparvan, răutatea I Duryodhana şi slăbiciunea lui Dhrtarăştra vor pune la cale fatala partidă zaruri care, despuindu-i pe Yudhişthira şi pe fraţii lui şi constrângându-i la t sxil de treisprezece ani. Va deschide între cele două grupuri de veri un confli care nu se va rezolva, din cântul al Vl-lea până într-al X-lea, decât în sângeroa; bătălie din 'câmpia neamului Kuru'. Ba chiar totul ne îndeamnă să creder R acest moment, că lucrurile vor evolua altfel: dreptul lui Yudhişthira la domn Pare a fi recunoscut de toţi, inclusiv de către unchiul orb, inclusiv de căti demoniacul Duryodhana; a primit prima vizită a vărului său Krşna, care fl e altul decât Vişnu întrupat, aşa cum el însuşi e sau fiul, sau încarnarea un Episodul lui iis'upâla ocupă secţiunile 36-45 (Calc. Si. 1307-1627), 33-42 (Poona) _ d n? *^? A IT~a (Sabhăparvan). Pentru studiulnostru n-avem nimic de aşteptat de la poemul tirz io, ' ^agna. Vezi Bălamăgha, Măgha's iiisupălavaăha im Auszuge, bearbeitet von Cari Cappelli '91S. Şi Măgha's Sis'upălavadha, ins Deutsche ubertragen von E. Hultzsch, 1926. Pentru povestiri PWanice (mai ales în Bhăvagatapurăna), vezi V. R. Ramachandra Dikshitar, The Purăna Indt P'. 1955, p. 423, s.v. 'ălsupăla'.

2Edward W. Hopkins, Epic Mythohgy, 1915, p. 51, 211.

4d irticele din Dharma3 şi Krşna şi-a început rolul, pe care-l va avea în tot: cursul poemului, de sfătuitor fidel, lucid, prudent şi inventiv. Yudhişţhira discutat cu el dacă e oportun să celebreze răjasuya, ceremonia de consacrare ai exact de 'aspersiune' regală, aici înţeleasă în mod curios ca ceremonie îperială, dând beneficiarului nu numai regalitatea, răsţra, ci sămrăjya, 'regaatea universală', pârthivya, 'imperiul asupra pământului', implicând în concinţă recunoaşterea din partea tuturor celorlalţi regi a unei forme mai mult u mai puţin efective de supremaţie.

Un prim obstacol a fost înlăturat sau mai degrabă suprimat. Un alt prinţ, gele din Magadha, Jarăsandha, îşi manifestase aceeaşi pretenţie imperială ca Yudhişţhira şi începuse s-o susţină cu cruzime, cu barbarie chiar, întemeini-se pe sprijinul zeului Rudra-Siva. În prezenţa lui Krşna, după sfaturile sale aproape din porunca sa, doi fraţi ai lui Yudhişţhira l-au făcut pe acest concunt să dispară în condiţii dramatice, pe care le vom examina mai târziu4.