Georges Dumezil

* Vezi partea a treia a volumului I al prezentei lucrări.

Cărui importanţă nu încetează să crească în toate formele studiilor ive – oseţii, ultimii descendenţi ai sciţilor. Aceste trei domenii ocupă rei părţi ale acestei cărţi, în ordine inversă faţă de cea în care au fost lte şi explorate.

)29 am luat seama mai bine la împărţirea eroilor narţi în trei famizentare teoretica care, confirmată prin rolurile lor în povestiri, definirea primei prin inteligenţă, a celei de a doua prin forţa ficelei de a treia prin bogăţie. Sciţii fiind iranieni, am subliniat de întO) concordanţa dintre împărţirea aceasta şi concepţia indiană şi avesra celor trei clase sociale – preoţi-învăţaţi, războinici, producători Dţie despre care legenda asupra originii sciţilor (care apare la Heroia şi ea, de altfel, mărturie. Dar exploatarea acestui fapt n-a devenit poât mult mai târziu, după ce au fost publicate voluminoasele corpusuri ielor narte, atât ale oseţilor, cât şi ale popoarelor învecinate -abhazi, i ceceni – care le-au împrumutat de la aceştia.

938, în cursul săptămânilor care au urmat interpretării trifuncţionale precapitoline, am recunoscut în povestirea 'naşterii Romei', pornind e trei componente preexistente – protoromanii lui Romulus, etruscii non şi sabinii lui Titus Tatius – o a doua aplicare a ideologiei care leja în fruntea panteonului pe Iuppiter, pe Marş şi pe Quirinus. Notele: componentelor sunt dublate aici limpede de note funcţionale: Romulus,; ţionează în virtutea sângelui său divin şi a făgăduinţelor cereşti al teficiar este; I, ucumon intervine alături de el ca un pur tehnician al i; Tatius şi sabinii săi aduc comunităţii, împreună cu femeile, bogăţia, es. Apoi, în 1939, războiul dintre protoromani şi sabini, care pregăteşte ericită fuziune, s-a dezvăluit a fi doar forma romană, istoricizată, a liţii pe care scandinavii o folosesc în mitologie, aplicând-o zeilor lor: război ale cărui episoade antitetice au aceeaşi intenţie ca şi cele ale răzlintre Romulus şi Tatius, Asii, zei magicieni şi războinici şi Vanii, i şi voluptuoşi, s-au asociat pentru a alcătui societatea divină completă.; re provizorie a acestui paralelism a fost întreprinsă încă din 1941. Târşit, în 1947, colegul meu suedez Stig Wikander a publicat în câteva descoperire a cărei însemnătate este deosebit de mare nu numai pentru teraturilor, dar şi pentru cel al religiilor Indiei: zeii taţi ai fraţilor i adică ai celor cinci fraţi vitregi care joacă rolul principal de-a lungului poem Mahăbhârata, nu sunt alţii decât zeii patroni ai celor trei func- '-o formă arhaică, aproape indo-iraniană, a religiei vedice. Ordinea de fraţilor Păndava se conformează ordinii ierarhice a funcţiunilor: fiii i orice împrejurare caracterul şi urmează modul de acţiune al taţilor -tivi. Mai mult, transpunând într-un tip de căsătorie paradoxal un teolo-european care tocmai fusese relevat, ei nu au câteşicinci decât o sinie.

Te trei constatări au fost punctul de plecare al unor îndelungi cercetând să ajungă la liman, în mod provizoriu, abia în cartea de faţă. E domeniu, raporturile dintre mit şi epopee sunt diferite şi, de aseiiferite sunt şi problemele de interes mai general care se pot pune. Incertitudinile pot fi astfel înlăturate, dar de acum înainte ştim deja ce intenţie, prin ce fel de procedee a fost construită intriga din fata; cum şi pornind de la ce materie, a fost imaginată, cu siguranţă arte de fapte, istoria primitivă a Romei; cum şi pe linia cărei tradiţii chi, au fost concepute raporturile sociale ale eroilor narţi. Astfel şi-au olvarea trei probleme literare importante, dintre care primele două de mai mult de un secol, iar a treia de cincizeci de ani încoace, fuseseră mate ria unor dispute fără de sfârşit.

Pentru Mahabhărata, modelul de exegeză mitică pe care Wikander îl puseşi la punct asupra fraţilor Păndava a fost apoi cu uşurinţă extins asupra tuturo eroilor de o oarecare importanţă: soţia comună, fratele prim-născut, tatăl ş cei doi unchi, străunchiul, preceptorii, fiii, aliaţii cei mai utili şi duşmanii ce mai înverşunaţi ai fraţilor Păndava reproduc fidel tipuri divine sau demoniac precise, uneori (tatăl şi unchii, apoi fiii) structuri teologice la fel de consistent ca şi ale zeilor celor trei funcţiuni. Prin aceasta, un întreg panteon – şi, cur se văzuse pentru fraţii Păndava, un panteon foarte arhaic, dacă nu prevedic – a fost transpus în personaje umane printr-o operaţie pe cât de minuţioasă, p atât de ingenioasă. Erudiţi, abili, statornici în urmărirea unui proiect pe car amploarea operei îl făcea foarte anevoios, vechii autori au reuşit să creeze lume de oameni cu totul după chipul lumii mitice, în care raporturile dintre z (şi, simetric, cele dintre demoni, ale căror întrupări sau ai căror fii sunt eroi au fost menţinute întocmai. Dar această întreagă lume de oameni a fost mob lizată într-o intrigă care nu este nici* ea de pură imaginaţie: marea criză cai îi opune pe fraţii Păndava – fii ai zeilor celor trei funcţiuni, împreună cu ze întrupaţi care îi susţin – demonilor întrupaţi ce sunt răuvoitorii lor veri, est copia, redusă la scara unei dinastii, a unei crize cosmice – bătălie dată înti zei şi demoni, nimicire aproape totală a lumii, urmată de o renaştere – des pre care Rgveda nu a păstrat nici o versiune, dar care, dincolo de Rgvedi se întâlneşte cu eshatologiile Iranului şi Scandinaviei. 'Istorie sau mit?', s-a pt întrebarea în Occident în cursul întregului secol al XlX-lea şi al primei jumătă a celui de al XX-lea. Mit, cu siguranţă, trebuie să se răspundă, mit savar umanizat, dacă nu şi istoricizat, care nu lasă loc unor 'mari fapte', sau, dac iniţial au existat atari fapte (o bătălie de la Kurukşetra, un rege Yudhişthii victorios ş.a.m.d.), el le-a acoperit şi preschimbat atât de bine, încât nu mi există din ele nici o urmă identificabilă. Abia mai târziu, prin genealogi India a orientat cu nepăsare aceste evenimente spre istorie, oferind sanvanţilc din Europa o priză înşelătoare pe care ei n-au scăpat ocazia să o apuce.

La Roma, în mod paradoxal, 'istoria' a precedat epopeea: Ennius n făcut decât să pună în versuri opera analiştilor. Dar când analiştii au vrut i înfăţişeze originile Romei, pe primii regi şi, înainte de toate, războiul dint: protoromani şi sabini – prin care se socoteşte că a fost pregătit sinecismt adică alcătuirea unei societăţi complete şi unitare – cum vor fi lucrat e; Nu au procedat altfel decât cei care au compus Mahabhărata, sub rezerva foar însemnată a faptului cert că latinii nu au transpus mituri divine (al lui Iuppite al lui Quirinus etc.) în evenimente omeneşti (în fapte ale lui Romulus, ale 1 Tatius etc), ci au folosit un fel de folclor în care, în acelaşi sens cu teologi dar independent de ea, se aplica direct la oameni tot ceea ce ideologia tripa tită conţinea ca învăţăminte şi reprezentări tradiţionale. Lungi dezbateri, chi polemici, ale căror urme nu le-am lăsat să transpară aici, au jalonat mers înainte al acestei părţi a cercetării. Ele erau inevitabile: te puteai oare aţin cu mijloace noi, comparative, indo-europene, de istoria romană, fie şi de c a originilor ei îndoielnice, fără a trezi susceptibilităţile tuturor acelora – fii logi, arheologi, istorici – care, deşi se ciorovăiau între ei, se considerau laolal a fi stăpânii legitimi ai acestei materii? Atacurile, chiar şi reaua voinţă, mifost totuşi folositoare. Timp de vreo zece ani, după Jupi'ter Marş Quirinus d 1941, în Naissance de Rome şi, iarăşi, în Jupiter Marş Quirinus, IV, am grev; jromis constatările cele mai evidente printr-o teză care mi se părea ecinţa lor necesară, anume că societatea romană primitivă fusese realpărţită în clase funcţionale şi că cele trei triburi romuleene, Ramnes, i Titienses fuseseră fiecare caracterizate şi definite la început, prin una le trei 'funcţiuni', în felul c&stevama indiene. Mi-a trebuit multă

— Şi-mi cer scuze pentru aceasta – pentru a înţelege că studiul compaunor legende nu putea informa asupra unor atari fapte. De vreo alţi încoace, această retractare a devenit un fapt împlinit în modul cel lu: munca mea nu-mi îngăduie nici măcar să decid dacă au existat dşte sabini şi vreun sinecism oarecare la originea Romei; ea izbuteşte aceasta ar putea fi o frână utilă mândrei libertăţi a arheologilor şi istoă arate că povestirea pe care o citim despre acest sinecism, cu rolurile ea le atribuie, respectiv, protoromanilor, sabinilor şi – în versiunea eamuri – tovarăşilor lui Ducumon, îşi află în întregime explicaţia (atât: ură, cât şi în detalii) prin intermediul ideologiei celor trei funcţiuni laralela scandinavă; ea izbuteşte, de asemenea (şi aceasta îl interesează cui religiilor), să arate că analiştii şi, până sub Augustus, poeţii, elevii rau o înţelegere deplină a dublului resort al acţiunii, a dublului caracter lor, totodată etnic şi funcţional, sinecismul având drept rezultat constinei societăţi cu titlu de proprietate asupra unei făgăduinţe speciale a i mare zeu şi înzestrată cu vitejie – adică 'iupiteriană' şi 'marţială' nulus şi soţii săi, eventual întăriţi prin oşteanul Lucumon -dar şi bogată iă, 'quiriniană', prin mijlocirea sabinilor. Despre Ramnes, Luceres şi, tot ceea ce lucrarea mea îmbie să se gândească este că, poate fără ţire, poate numai prin atracţia logică a povestirii, analiştii şi continuapar a-i fi considerat drept 'funcţionali' cu acelaşi temei ca şi compo- ^tnice din care ziceau că ar fi coborât.

Roma, însă, epopeea, în înţelesul cel mai precis, homeric, al cuvântuluat o frumoasă revanşă asupra 'istoriei'. Ultimul capitol al părţii a acestei cărţi arată cum Vergiliu, descriind în ultimele şase cânturi ale aşezarea troienilor în Latium, a modelat războiul pe care piosul Aeneas, le contingentul etrusc al lui Tarchon, îl poartă împotriva poporuluibogatului Latinus, apoi şi sinecismul care încheie acest război, după i 'naşterii tripartite a Romei' şi cum, asupra fiecăruia dintre actorii pe care o imagina – troieni, etrusci şi latini: Aeneas, Tarchon şi

— El a transferat fidel valoarea funcţională pe care analiştii o dăduseră din componentele etnice ale Romei. Recunoaşterea acestei intenţii să se înţeleagă modificările pe care Vergiliu le-a adus vulgatei legendei între altele în ceea ce priveşte rolul etruscilor şi caracterul regelui laurenamblul de legende care constituie în Caucaz epopeea nartă este de un cel puţin în aparenţă. Când a început să fie cunoscut, la mijlocul secoxlX-lea, el aparţinea literaturii populare şi se păstra în repertoriile „ani specializaţi în memorizare. Fără îndoială că lucrurile stăteau astfel un J, nţregi” ba, în privinţa miezului tradiţiei, încă din vremurile scitice, m să judecăm după remarcabila conservare a unor trăsături de moravuri, te, de altfel şi prin intermediul autorilor greci şi latini. Ne vine totuşi admitem că nu au existat, în înţelesul obişnuit al cuvântului şi unii: onştienţi de ceea ce creau, ştiind cum creau: dacă suntem condamnaţi cunoaştem aceste începuturi, expresia 'literatură populară' nu trebuie aşele. Nici aici – la fel de puţin ca la Roma – nu pare să fi avut loc, în chip masiv, o tiansptmere în episoade epice a unei mitologii preexistente cu toate că un erou ca Batraz şi-a însuşit particularităţile lui Ares scitic; dar ideologia celor trei funcţiuni, pe care sciţii o împărtăşeau cu fraţii lor din Iran şi cu verii lor din India, rămâne clar lizibilă în epopeea nartă. Şi acesta este un motiv de uimire. Încă la sciţi, judecind după spusele lui Herodot şi ale lui Ducian, cele 'trei funcţiuni' prezente în legenda originilor nu jucau un rol dominant şi în organizarea socială: aceasta se petrecea şi mai puţin la descendenţii lor, alanii, din care s-au tras apoi oseţii. Şi totuşi, după două mii de ani, nu numai în cadrul celor trei familii definite funcţional, ci şi într-o serie de episoade care par să nu aibă alte roluri, epopeea nartă face demonstraţia structurii tripartite, punând sistematic în valoare particularităţile, uneori avantajele, alteori neajunsurile deosebitoare ale fiecăreia dintre cele trei funcţiuni: în legenda celor trei comori ale străbunilor, în cea a războiului dintre familia celor Puternici şi familia celor Bogaţi, în aceea a celor trei căsătorii ale căpeteniei Puternicilor se află elementele unui manual destul de complet al ideologiei indo-iraniene (respectiv, indo-europene) a celor trei funcţiuni. Această menţinere lucidă, într-o ramură a literaturii, a unei ideologii de atâta vreme străină practicii sociale este un fenomen asupra căruia sociologii – şi apoi şi latiniştii – vor putea cugeta cu folos. El este cu atât mai remarcabil, cu cât la niciunul din popoarele ne-indo-europene din Caucaz, vecine cu oseţii şi care au adoptat epopeea nartă, structura tripartită nu a fost păstrată nici drept cadru al personalului eroic, nici în episoadele special destinate a-i pune în evidenţă resorturile ascunse. Până la Revoluţia din Octombrie aceste diverse popoare prezentau o organizare feudală foarte apropiată de cea a oseţilor, care era ea însăşi, pare-se, deja aceea a sciţilor pe care îi cunoscuse Ducian, dar strămoşii lor îndepărtaţi, contrar celor ai oseţilor, nu practicaseră niciodată ideologia celor trei funcţiuni: această deosebire într-un anume fel de ereditate să fie oare aceea care i-a făcut să fie refractari faţă de partea cea mai indo-europeană a epopeii narte?

După aceste trei mari tablouri, o a patra parte expune mai pe scurt întrebuinţările de mai mică anvergură pe care alte popoare indo-europene – greci, celţi, germani, chiar slavi – le-au dat ideologiei tripartite, fie în povestiri specific epice, fie în romane inseparabile de epopee.

Peste tot, studiul înaintează prin explicaţii de texte pe care le-am dori conforme modelului pe care îl dădea cândva Marcel Granet – sunt de atunci treizeci de ani. Mijloacele întrebuinţate în cursul explicării sunt, fireşte, diferite, când este vorba de documentele folclorice osete şi de scrierile savante ale Indiei sau ale Romei. Ele sunt diferite chiar şi atunci când este vorba de Mahăbhărata, text imens, fără istorie şi aproape fără context şi de Properţiu sau Vergiliu, în general luminaţi şi uneori întunecaţi de mai mult de patru veacuri de cercetări erudite. Pretutindeni însă, chiar pentru folclor, lucrarea ţine să fie una filologică, dar de o filologie deschisă, care nu refuză în nici un moment al demersului ei nici un mijloc de cunoaştere veritabilă. Aceasta înseamnă că opoziţia nepotrivită dintre 'separat' şi 'comparat' nu îşi află nicăieri locul în ea.

Dincolo de elucidarea unora dintre marile reuşite literare ale omenirii – întreprindere în care orice om de bine poate afla nu puţină plăcere – asemenea studii au pentru cercetătorii care se consacră problemelor indo-europene un interes oarecum mai tehnic. Din ele se desprind două categorii de fapte comparative: pe de o parte, dar în cazul nostru în număr redus, ele dezvăluie anumite scheme dramatice, utilizate când în mitologie, când în epopee sau în istorie, reîmpodobite din generaţie în generaţie cu ajutorul unor subiecte de actualitate, schemele păstrându-se totuşi statornic de-a lungul repetatelor întineriri; de acest

— Mit şi epopee la sfârşitul primei părţi, schema comună eshatologiei scandinave şi îaerii din Mahăbhărata; în partea a doua, schema constituirii anevoioase ocietăţi tripartite complete, aplicată când lumii zeilor, când celei a oamecătre indieni, romani, scandinavi, irlandezi; în partea a treia, schema îi talismanelor sau comorilor care corespund celor trei funcţiuni. Pe de -te dincolo de expresiile particulare din care unele datează „astfel de la îi comuni, dar din care cele mai multe au fost inventate în fiecare sociepă 'dispersare', ele dezvoltă şi adâncesc filosofia (căci aceste cugetări hilor' gânditori merită la fel de bine un atare nume, ca şi speculaţiile iticilor asupra elementelor, a dragostei şi a urii) pe care o constituia indo-europeni şi pe care a continuat să o constituie concepţia celor trei îi pentru diferiţii lor urmaşi, fie pentru mai lungă, fie pentru mai scurtă Nu mai puţin decât teologiile, epopeile sunt în această privinţă foarte în învăţăminte, pe care le-am semnalat mereu în cursul analizelor făcute.

Fel cum, după următorul Jupiter Marş Quirinus una sau două cărţi ice precizări asupra altor părţi ale teologiei şi ale mitologiei, îndeosebi problemelor suveranităţii şi ale zeilor suverani, tot astfel alte două volume t şi epopee vor reuni studii comparative mai limitate în materia lor, n tipuri noi de probleme, cum sunt, de pildă, formele şi consecinţele păcaipurile zeului sau eroului vinovat la diversele niveluri funcţionale ş.a.

Şi în La religion romaine archaique, am redus discuţiile la strictul necelitându-le anume la publicaţiile foarte recente. Nu renunţ pentru aceasta ninările mai întinse, dar le destinez câtorva cărţi de critică pe care am 1 să le scriu în intervalele prezentului bilanţ. Astfel, în a doua parte, aş prea des a pune în discuţie postulatele, procedeele de demonstraţie şi tele din Essai sur Ies origines de Rome, apoi din Virgile et Ies origines *; va fi însă totodată mai instructiv şi mai echitabil ca opera lui Andre d1 şi cea a lui Jerome Carcopino să fie considerate în ansamblul lor: o voi cartea despre 'istoria istoriei originilor romane' pe care am anunţat-o nd La religion romaine archaique. O carte de acelaşi gen va fi consacrată larii unor studii recente asupra câtorva epopei: vederile lui Louis Renou raporturilor dintre mitologia vedică şi mitologia epică, cele ale luiedmond? I ale mai multor altora asupra ciclului arturian, cele ale lui Andre Mazon epopeii ruse, a bâlinelor şi a Cântecului lui Igor, cele ale lui N. M. Meleşi ale altor savanţi ruşi şi caucazieni asupra epopeii narte vor fi tot atâtea subiecte de meditaţie.

Iuc vii mulţumiri directorilor şi editorilor de reviste care îmi îngăduie roduc aici fragmente, uneori considerabile, din articole pe care le-au t odinioară.

Vemonnet, iulie 1967 G. D.

I afara corectării unor erori şi a câtorva schimbări de apreciere sau de docaceastă a doua ediţie este conformă cu prima. Note noi au fost adăugate „şitul cărţii.

Lit şi epopee II şi III, anunţate la sfârşitul Introducerii, au apărut deja '71 şi 1973), ca şi Idees Romaines (1969). O a doua ediţie, considerabil Prima lucrare îi aparţine lui A. Piganiol (Paris, de Boccard, 1917), cea de a doua lui J. Car- (Paris, de Boccard, 1919).

Retuşată, a volumului La religion romaine archaâque va apărea în iarna următoare. Aspects de la fonction guerriere chez Ies Indo-Europeens (1956) a fost înlocuită prin şi amplificată în Heur et malheur du guerrier (1969).

Din 1969 încoace, prietenii mei Kaj Barr, Ducien Gerschel şi Hermann Lommel au părăsit această lume. Carcopino şi Piganiol şi-au încheiat şi ei lungile lor proconsulate.

Vemonnet, septembrie 1973 G. D.

De la ediţia a patra încoace (din 1981) studiile au cunoscut o dezvoltare considerabilă. La sfârşitul cărţii, în 'Notele din 1986' se află menţionate principalele publicaţii recente care privesc temele abordate aici. Bibliografia generală a cercetărilor mele, dată în volumul pe care Cahiers pour un temps (Centrul Pompidou-Pandora) i l-a consacrat în 1981 (p. 339-349), trebuie completată cu listele de cărţi şi de articole publicate în Anuarele de la College de France (de după 1981). O utilă prezentare generală a fost dată în Magazine litteraire din aprilie 1986 (nr. 229, p. 14-52), repertoriul fiind alcătuit sub direcţia lui Francois Ewald.

Un număr crescând de cercetători explorează, cu procedee învecinate, diferite probleme particulare şi lărgesc astfel câmpul studiilor comparative. Astfel, în Franţa lucrează Daniel Dubuison, Joel Grisward, John Scheid, Bernard Sergent şi alţi câţiva, ale căror rezultate vor fi citate în 'Notele din 1986'. În America, profesorii Jaan Puhvel şi Edgar Polonie îşi continuă cu succes, fiecare în felul său, anchetele, la fel cum fac şi mai mulţi tineri: Scott Dittleton, Alf Hiltebeitele, Dwight Stephens, Udo Strutynski. Dar alţi cercetători urmează demersuri total diferite, care nu văd cum ar putea fi legate de ale mele şi anume, în Franţa, Francoise Bader, iar în America, Bruce Dincoln. Viitorul este cel care va alege.

O dezbatere stranie, de un interes mai degrabă moral decât ştiinţific, mă pune, de vreo doi ani încoace, faţă în faţă cu profesorii Arnaldo Momigliano şi Claudio Ginzburg: 1. A. M., Premesse per una discussione di Georges Dumezil, în O. P. V. S., II, 2, 1982, p. 329-341; 2. G. D., Une idylle de vingt ans, ă propos d'A. M., Premesse, în L'Oubli de l'homme et l'homme et l'honneur des dieux, 1985, p. 299-318; CI. G., Mitologia germanica e nazismo, su un vecchio libro di G. Dumezil, în Quademi storichi, 57, 1984, p. 857-882, din care a apărut, fără vreo altă schimbare, în afara unui nonsens, o traducere franceză în Annales, E. S. C., 1985, p. 695-715; G. D., Science et politique, reponse î CI. G., în Annales, E. S. C., 1985, p. 985-989. Stig Wikander ne-a părăsit în 1983*.

Paris, ianuarie 1986 G. D.

* între timp, în cursul lui 1986, s-au stins şi Georges Dumezil şi Arnaldo Momigliano.

NOTA ASUPRA SISTEMULUI DE TRANSCRIERI tatele sunt date, pentru fiecare limbă, după ortografia sau sistemul lor uzual de transcriere 1 vechea irlandeză şi în vechea nordică (sau scandinavă), lungimea vocalelor este marcată în accent ascuţit, iar peste tot în rest printr-o bară peste vocală (de ex. Ă); a este vocala tă convenţional 'şva' (cu timbru redus).

Sste tot unde apar, L, i, 6, J au valoarea rom. ş, j, c (i), g (i), respectiv, a fr. eh, j, tch şi y echivalează peste tot cu un h (germ. Ach-Laut) şi cu perechea lui sonoră; în afara greceşti, 8 şi Ssânt echivalente cu th surd şi sonor (thinfthe) din engleză, i sanscrită, r are funcţie vocalică; m nazalizează vocala precedentă; c – rom. c (i), iar a. g (i); n şi n sunt formele luate de n înainte de k şi g şi, respectiv, de c şi j; s şi ş sunt uierătoare surde (prima, moale', a doua,. Cerebrală'); ţ, d şi n sunt şi ele consoane, ce- (pronunţate cu limba în vârful cerului gurii); h este un suflu slab, care îl înlocuieşte în e poziţii pe s.

A. vechea nordică P şi H sunt echivalente cu th surd şi sonor din engleză, y = germ. îi, iar semivocala corespunzătoare lui i (ca în rom. iar).

Ti galeză, /este o lichidă laterală (suflul trece prin latura cavităţii bucale), th şi dd sunt şi sonor din engleză; w vocală = u, consoană = engl. w; u e o varietate de i; y = i velar î. î); eh – h.

A veche irlandeză, h spirantizează oclusiva precedentă, iar sh este un fel de ş. n rusă şi în osetă y = î; j e semivocala lui i; c = ţ; apostroful marchează palatalizarea; îi q e o faringală surdă; osetinul ae este un a scurt pronunţat către e; în caucaziană marglotalizarea.

Ti limbile caucaziene din nord-vest, diacriticele ' şi ° marchează palatalizarea, labializarea pectiv, glotalizarea consoanei premergătoare, iar ' de la iniţială sau de după vocală este itură de glotă' (astfel, k' şi h° notează unele sunete apropiate de cele de la începutul lui şi quorum; k' e un k cu înciderea imediată a glotei); c = ţ; q e o faringală surdă; şi un h surd şi unul sonor; X e o laterală; s, ' şi J sunt nişte şuierătoare diferite de c şi el, c şy sunt nişte africate diferite de t şi j; cerkezul h este un h cu o rezonanţă furişată n armeană, i şi 1 (ultimul pronunţat ca un y în armeana modernă) sunt nişte varietăţi de, c ~ t', V şi w sunt semivocalele corespunzătoare lui i şi u; ' marchează aspiraţia (în vreeste doar un apostrof care arată eliziunea).

ABREVIERI.

În note, ca şi în text, am folosit foarte puţine abrevieri, iar contextul le lămureşte îndeavom lua seama la RV = Rgveda, AV = Atharvaveda, Mbh. = Mahăbhărata, Satapatha BrăhJMQ, urmat de „o cifră romană (I -IV) sunt volumele mele Jufiiter Marş Quirinus. „Vezi 323, n. 29 şi p. 356, n. 1.

CUVÂNT CĂTRE CITITOR.

Iubite Cititorule, n-am găsit cu cale ca, după cuvintele Maestrului însuşi să adăugăm comentarii ale noastre asupra amplelor domenii şi a largilor ori zonturi deschise nouă de cercetările sale de o viaţă, căci, alături de august; personalitate al lui Emile Benveniste, statura lui Georges Dumezil a domina cu autoritate, în ciuda unor timpurii contestări, indo-europenistica celei de; doua jumătăţi a veacului ce stă se încheie, încununat de îndelung speratei* înnoiri pe care avem rarul privilegiu istoric de a le trăi.